Dacă o vezi la fix înseamnă că NU te iubeşte

Peste noapte, câteva ore de insomnie... Gânduri peste gânduri, o idee care părea genială şi pe care am aruncat-o până la urmă la coş. Ce rost are să-i cer să-mi povestească la ce mă pot aştepta?

Peste zi primesc o veste care mă lasă aproape indiferent. Cred că mi-am găsit de muncă, aud. Cred că mi-a ajuns odihna... Deci da, odihnă a fost asta... Poţi să pleci, oricum reprezinţi omul cu care am colaborat cel mai prost în cei deja peste 12 ani de Computerland...

Seara casc ochii un pic pe carpaţi după care plec spre casă. La Victoriei, la 19:00, ceasul rău pisica 13... o văd iar... Depăşesc dar rămân totuşi la 10 m de ea, deşi n-o mai vedeam în aglomeraţie. Las baltă cartea (poate apuc în viaţa asta să scriu un pic şi despre cum am ajuns să merg pe Dale), la staţia ei o caut cu privirea s-o văd trecând prin faţa mea, n-o văd, intru în panică şi cobor. Studiez atent chipurile care veneau pe peron, nimic... Oare mi s-a părut? Pentru orice eventualitate, hai după ea!

O văd din nou, o las să se îndepărteze pentru că-mi dau seama că nu mai am curaj s-o abordez. Sunt la un pas să plâng privind-o cum traversează atât de cunoscuta intersecţie. Mă retrag din calea trecătorilor şi privesc foarte trist şi panicat în urma ei. Eu care nu sesizam de obicei manifestări somatice prea clare am sesizat acum că respiraţia mi-o ia razna, reuşind să respir cu oarecare dificultate. O neplăcută stare de agitaţie nu-mi dădea pace. Deşi avea un avans de cel puţin 200 m pornesc pe urma ei aproape alergând. Dispare în stânga, ajung şi eu la intersecţie şi-mi dau seama că ea nu mergea înainte pe acolo. Privesc lung şi o revăd. Deci şi-a schimbat din nou obiceiurile...

Mai privesc un pic şi sesizez că e cu cineva. Şi de aici... m-am simţit de tot demolat. Până la un punct îi intuiesc traseul. Cuvintele refuzau deja să-mi mai iasă din gură aşa că orice încercare de a îi vorbi părea sortită eşecului. Am privit mut în urma ei până a dispărut iar. Trec pe strada ei gândindu-mă că, după pauza la magazin, mă pot trezi că dau nas în nas cu ea. Mă întorc. Apare. Împreună cu acea persoană pe care am ocazia s-o privesc de la vreo 10 m. O ştiu, am mai văzut perechea asta cel puţin odată. Doi oameni pe care cred că-i urăsc... Parcă ne calculăm fiecare mişcările astfel încât să ne putem controla vizual dar să nu fim apropiaţi fizic. Aşa cum mă obişnuise dealtfel...

Mă trezesc regretând că nu am avut puterea s-o abandonez când mă prinsesem că lucrurile nu vor merge bine cu ea iar ea era singură şi părea să sufere din cauza asta. De două ori m-a convins să n-o las baltă... Am fost cel mai prost tip din oraşul acesta... De fapt încă sunt...

Mă trezesc gândindu-mă că era corect să rămânem amândoi singuri. Că e total nedrept ca ea să fie iubită iar eu să fiu al nimănui.

Odată în plus mi-am dat seama că nu am pentru ce să trăiesc...

Doborât de gânduri şi de imaginea proaspăt văzută merg pe jos câţiva kilometri până acasă. Cred că dacă aş fi văzut şi un mic zâmbet pe faţa ei m-aş fi înfuriat fantastic... Dar chiar şi aşa ştiu sigur că este mult mai fericită decât mine. Iar asta este de o mie de ori NEDREPT!

:((

Una rea şi două bune...

Din păcate mă afectează mai mult cea rea, motiv pentru care îi voi dedica nişte rânduri în plus...

Era dimineaţă dar cu aproximativ o oră mai târziu faţă de ora ei. Mergeam spre serviciu nici senin, nici trist... Dar am văzut-o şi, în câteva secunde, mi s-au înecat toate corăbiile... Am văzut-o la un metru în spatele meu, puţin în lateral. Am privit-o o clipă apoi am întors capul şi mi-am văzut de drum. Cale de o scară rulantă am avut-o undeva în spatele meu. Apoi ne-am despărţit. Câteva secunde mai târziu am constatat că mi-a pierit pofta de mâncare aşa că am trecut deja trist pe lângă patiseria de unde mă aprovizionam cam în fiecare dimineaţă. Câţiva metri mai încolo am simţit din nou nevoia de un Red Bull. Speram să mă pot abţine dar... alerg spre metrou, constat că e plin, rămân pe peron şi, până la următorul, am trecut pe la automat. Deci nu voi putea bifa o nouă lună fără cofeină. Constat cu regret că scurtele întâlniri cu ea încă mă emoţionează puternic. Asta în ciuda faptului că singurele cuvinte pe care consideram că este decent să i le mai spun i le-am scris într-un sms, chiar de ziua mea. Mi-am dat seama în câteva clipe că ziua mea e stricată, că renunţ la concertul din Mojo, că o să-mi fie greu să-mi reţin lacrimile.

Nu-mi dau seama ce am gândit în secundele în care ea era aproape, ştiu doar cum am reacţionat. Mai ştiu şi că ziua mi-a fost într-adevăr stricată, că m-am concentrat destul de greu la ce aveam de făcut la birou, că, în lipsa unor bloguri cu veşti frumoase ziua ar fi fost mult mai urâtă.

Nu pot să suport ideea că cineva cu care, cândva, discutam multe lucruri, acum nu mai are nici cea mai vagă dorinţă să-mi vorbească în ciuda faptului că ne vedem destul de des. În acelaşi timp, nu sunt nici eu dispus să îmi schimb obiceiurile astfel încât să reduc şansele de a o revedea.

Dacă e să insist gândindu-mă că e vinovată pentru disconfortul pe care-l trăiesc când o văd aş aminti doar două momente concrete. În ambele situaţii i-am scris că, în condiţiile pe care le dorea ea, eu m-aş retrage din viaţa ei iar ea... a reuşit să mă convingă să rămân. Poate dacă plecam la timp din viaţa ei multe lucruri urâte (pentru care, în mare măsură, eu sunt vinovat) nu s-ar fi întâmplat... Edit: Şi totuşi, cam greu să o consider vinovată... Admiţând că aş fi putut să trăiesc ce trăia ea atunci, admiţând că aş fi putut alege să păstrez sau să alung pe cineva (de) lângă mine, aş fi ales să păstrez lângă mine acel om... Doar că, din motive pur subiective, alegerea ei nu mi-a picat mie bine...

Dincolo de speranţa mea, zadarnică probabil, că voi reuşi cândva să fiu relaxat când ea apare în drumul meu, rămân aceste noi şi noi emoţii pe care nu reuşesc să le analizez în căutarea unui sens...

Şi acum încerc să mă opresc cu povestea asta şi să trec la veştile bune de pe blogul lui Dragoş şi de pe cel al amicilor de la Folk Frate. Daţi click, citiţi, ascultaţi şi, dacă vă place, daţi un vot pentru Cristina Andrieş.

Edit: Şi dacă tot i-am amintit pe cei de la Casa cu prieteni, un playlist cu ei şi cu oamenii din Anotimpul 5 găsiţi aici. Asta ascult eu acum...

Rrrrrrrevine...

Azi dimineaţă, după ce ies de pe traseul ei, mă uit la ceas şi... constat că aş fi putut s-o întâlnesc. Am încercat să-mi sugerez că nu contează dacă aş întâlni-o sau nu şi m-am relaxat în mare măsură.

Totuşi, sunt şi alte elemente care-mi amintesc de ea... În ultima vreme mi-am amintit-o trecând pe la staţia de metrou Tineretului, văzând afişul de la noaptea devoratorilor de publicitate, văzând întâmplător o ea şi o ea ţinându-se de mână...

E cam aiurea să rămâi cu astfel de stimuli care stârnesc amintiri dar... constat că nu se moare din asta. Partea proastă e că, din astfel de stimuli, rezultă idei ciudate. Ideea ciudată care-mi trecuse prin cap zilele trecute e că una din dorinţele pentru ziua mea ar fi să recapăt acces la fotografiile din călătoriile ei. Destul de stupidă dorinţă, cu atât mai stupidă cu cât mi se pare imposibil să se împlinească...

A trecut mult timp de când nu am mai văzut-o... Deşi asta n-ar ajuta la nimic, parcă simt nevoia s-o revăd...

Mai sunt veşti proaste??? :(

Ca să zic aşa, după două scurte conversaţii pe messenger, efectul veştilor proaste s-a mai atenuat. Mulţumiri! :)

Prin urmare, pot face acum, destul de relaxat fiind, un rezumat al ultimelor două zile.

Duminică, beneficiind de bunăvoinţa unei persoane care a acceptat să ne întâlnim câteva ore mai târziu, am plecat pe la 13:00 către centru pe bicicletă. Aici m-am întâlnit cu Bogdan cu care am pedalat vreo două ore. Am constatat din nou cât e de plăcut să petreci câteva ore cu oameni cu care ai pasiuni comune puternice. Cele două ore au trecut parcă prea repede dar nici să le prelungesc nu prea puteam pentru că mai aveam nişte lucruri de lămurit.

Întors acasă am dezbrăcat treningul, am îmbrăcat blugii şi am plecat către următoarea întâlnire programată. Nu din pesimism, afirmasem deja despre aceasta, cu un realism care-mi era străin în alte vremuri, că nu pare să promită mare lucru. Ei bine, cam aşa a fost! O întâlnire în care prin urechi mi-au trecut lucruri care, în alte vremuri, m-ar fi şocat iremediabil. Câteva ore mai târziu mi s-a confirmat că sunt din ce în ce mai priceput când vine vorba oamenii. Deşi a fost o veste proastă reuşesc cu oarecare succes să nu fac un capăt de ţară din asta.

Prin urmare, din ziua de duminică rămân cîteva zâmbete relativ strâmbe şi cele aproximativ 3 ore de pedalat. Ciclocomputerul arăta următoarele date:

Timp de mers: 1 oră 41 minute 1 secundă (rezultă că vreo oră au durat popasul la terasa din IOR şi celelalte mici popasuri de pe drum)
Distanţă: 23,46 km
Viteză medie: 14,44 km/ oră
Viteză maximă: 34,6 km/ oră

Azi dimineaţă, după multă vreme, am rezăzut-o pe eterna şi fascinanta Rrrrrrrrr... Aşa cum mă aşteptam, deşi eram suficient de aproape de ea încât să poată să mă remarce, nu m-a văzut sau cel puţin s-a purtat ca şi cum nu m-ar fi văzut. La rândul meu, atât cât am putut, am evitat s-o abordez. În ultima secundă, ajungând cumva faţă în faţă cu ea dar pe linii paralele şi la altitudini diferite, am reuşit să îndrept spre ea un zâmbet. Cel mai probabil nu l-a văzut. Am fost tentat să o sun sau să-i dau un sms dar mi-am amintit acel imperativ nu mă mai contacta! aşa că m-am abţinut.

După orele de birou m-a aşteptat altă veste proastă, primită în cabinetul de radiologie dentară. S-ar putea să-mi fi cedat rădăcina pe care aveam de gând să refac lucrarea stricată anul trecut, înainte de concertul Daniel Făt din 100 Crossroads. Dacă dentista confirmă cele aflate la radiologie, am senzaţia că voi avea de dat mai mulţi bani pe lucrare iar asta îmi provoacă un disconfort destul de puternic.

Prin urmare, lucrurile nu stau chiar bine în viaţa mea... Totuşi, în ciuda micilor necazuri care, cândva, adunate, provocau un imens necaz teoretic de nedepăşit, pentru săptămâna asta mi-am propus să ies de 3 ori în oraş la 3 concerte atractive din punctul meu de vedere:

Marţi, de la 20:30, Ţapinarii în Club Mojo (îi mulţumesc lui Tănase pentru invitaţia de pe Facebook)

Joi, în Iron City, de la 21:30 dacă am reţinut corect, concert Tiptil (îi mulţumesc din nou lui Teddy pentru invitaţia primită pe Facebook)

Vineri, de la 22:00, Timpuri noi în 100 Crossroads (acum vine momentul să-i mulţumesc Iuliei pentru invitaţia de pe Facebook, site-ul de socializare pe care am cea mai constructivă activitate)

Acum îmi dau seama că este o săptămână sub semnul literei T! :D

Sper să reuşesc să ţin sub control oboseala şi să pot ajunge la toate cele trei evenimente. Şi, de m-oi simţi bine, poate reuşesc să trec pentru câteva ore şi miercuri, pe la Folk Frate (cu Tituş Constantin şi Iulia Mitrea ca invitaţi).

Nu în ultimul rând, sâmbătă, la 16:30, voi merge la Bikewalk în ciuda faptului că nu sună prea bine un Bikewalk pe pistele de pe trotuare. Dar pentru a susţine drepturile celor care pedalează prin Bucureşti merită participat la Bikewalk chiar şi în condiţiile acestea.

Şi dacă tot vorbim de bicicletă, nu uitaţi de consultarea publică organizată de cei de la Metrorex.