Viaţa între două sanatorii cu doctori în grevă

Au trecut nişte luni de la primul episod foarte furios pe care am simţit nevoia să-l consemnez. Pe aici nu am apucat să scriu despre el dar acesta există şi sub formă de draft de postare. Poate cândva, într-o rememorare a episoadelor furioase, să povestesc şi despre acea seară de dinaintea primului meu concert Ză`Duff (aniversarea lor de 6 ani, acum îmi dau seama că Ză`Duff s-a născut la 20 de ani după Cargo).

Ideea e că, după momentul resimţit ca fiind fericit (concertul Cargo povestit în postarea precedentă), a venit seara de duminică în care micile furii din ultimele zile, adunate, s-au revărsat. O vorbă de bine răcnită către o felie rebelă de brânză care nu dorea cu niciun chip să stea pe cuţitul pe care încercam s-o scot din pungă. Brusc, casa a tăcut, cineva a întrebat ce se întâmplă după care şi-a aşezat în frigider sandwich-urile care se năşteau, altcineva a plecat ca să se ferească de "monstrul" în care intuiesc că aprecia că mă transformasem.

Fugă... am constatat în ultima vreme că fuga pare reacţia potrivită doar atunci când simţi că nu eşti îndeajuns de calm şi de instruit încât să sugerezi o rezolvare. Pentru că, la rândul meu, îmi pierdusem calmul, am ieşit şi eu să iau o gură de aer.

Se adunaseră câteva chestii, mai mărunte sau mai mari...

O persoană de la job căreia nu-i permit să comenteze chestii petrecute cu ceva vreme înainte de descălecarea sa în firmă a profitat de un cuvânt de-al meu (neinspirat, ce-i drept! am senzaţia că este necesar să învăţ să nu mai pronunţ în firmă cuvinte în plus faţă de cele strict necesare în comunicarea profesională) şi mi-a adus aminte de o fază de tot rahatul care, măcar cu titlu de fantomă, tot îmi mai influenţează prezentul. Mi-e scârbă de tine, Păunescule! Şi mort reuşeşti să-mi provoci silă...

Diverse faze care m-au făcut de multe ori să spun că eu, spre deosebire de alţii care îşi iau salariul pe frecat p***, îmi iau salariul (al dracu` de mic, fir-ar mama ei de viaţă!) pe muncă. Au remarcat şi alţii importanţa forţei de frecare din perspectiva salarizării dar ei sunt prea mici şi, în plus, chiar mi-au atras atenţia că mi-ar putea fi doar falşi aliaţi.

La muncă, începând cu şefii care nu pot să înţeleg după ce criterii judecă şi terminând cu singurul om care mi se subordonează (ei da, măcar în acte îţi sunt şef chiar dacă nu-ţi place şi, din păcate pentru mine, reuşeşti să demonstrezi că tu şi închipuitele tale boli şi necazuri conduceţi) şi care spumegă des şi din nimic, mă lovesc de diverşi demni potenţiali clienţi ai sanatoriilor.

Am ajuns să generalizez. Uneori sunt atât de convins că favoritismele, incompetenţa, indiferenţa, atitudinea pupîncuristă le voi întâlni oriunde m-ar putea purta viaţa profesională, încât mi se pare zadarnic să mai încerc o recalificare, o certificare, o licenţiere sau orice alt act de acest gen, act care într-o societate care ar funcţiona cât de cât cinstit ar avea mari şanse să te ajute să avansezi din punct de vedere profesional şi financiar.

Pe acasă pe zi ce trece detectez mai multe erori comportamentale şi de gândire. Acasă sanatoriu, la muncă sanatoriu, aproape că sunt mai acceptabili oamenii cu care interacţionez mai mult sau mai puţin întâmplător în afara celor două spaţii în care îmi petrec mai bine de jumătate din viaţă.

Partea proastă este că atât în casa sanatoriu cât şi la biroul sanatoriu doctorii fie sunt incompetenţi fie, mai degrabă sunt tentat să apreciez asta, sunt în grevă. În condiţiile astea sunt singurul care încearcă să îşi instaureze normalitatea şi rezonabilul în propria viaţă. În situaţia asta, deşi eforturile mele există, simt că adversarul format din suma tuturor neadaptărilor din jur este prea puternic. Şi atunci ajung să mă întreb dacă merită să fac efort doar pentru a nu înjura, scuipa sau lovi diverse persoane cu care, sigur se va găsi cineva să spună asta, am INTERESUL (???) să menţin dacă nu relaţii amicale măcar relaţii paşnice.

Încerci să ajuţi, încerci să ameliorezi mulţimea de probleme, oferi cu linguriţa porţii foarte mici de cunoaşere, porţii dificil (dar nu imposibil, doar ţi-ai demonstrat deja tu ţie asta) de digerat în speranţa că vorbele tale vor fii cândva băgate în seamă şi că lucrurile vor fi ceva mai bine puse la punct într-un nu foarte îndepărtat viitor. Şi cum ţi se răspunde? Parcă ţi se răspunde cu mai multe gafe, cu mai multe ocazii pentru acumularea furiei, cu mai multe ocazii de descurajare. Şi iar te întrebi dacă eşti unicul interesat în provocarea unor schimbări, dacă este chiar atât de firesc să te sacrifici pentru un scop care până la urmă ajunge mai degrabă să te întristeze decât să te bucure. Cauţi soluţii şi acumulezi în schimb noi şi noi nemulţumiri.

Te nemulţumeşte să auzi bocete cauzate de despărţirea de o p****, bocete care te duc cu gândul la o perioadă deprimantă din care ştii bine cât de greu este să ajungi să vrei să ieşi.

Te nemulţumeşte să afli că un om care tremură de frig poate fi pur şi simplu ignorat deşi o variantă mai inteligentă este să te întorci pur şi simplu cu el acasă lăsând baltă o pseudosărbătoare din care oricum nu înţelegi nimic.

Te nemulţumeşte când probleme ignorate mult timp sunt brusc scoase la suprafaţă şi apoi aproape că ţi se ordonă să participi ACUM la rezolvarea lor.

Te nemulţumeşte când, în locul unei tăceri acceptabile în condiţii de neştiinţă, eşti pur şi simplu dezinformat şi descurajat când auzi că o chestie oarecare care s-ar cere rezolvată într-o lume ideală costă mult mai mult decât bugetul actual ţi-ar permite să cheltui pentru ea. Ajunge să te înfurie inclusiv momentul în care citeşti într-o sursă care pare oficială că preţul este la un sfert din cel cu care fusesei, nu înţelegi din ce cauză, descurajat.

Ca o concluzie, oamenii par să facă eforturi pentru a te descuraja, pentru a-ţi readuce în memorie momente în care ai fost slab, pentru a dărâma tot ce încerci să construieşti în tine.

În condiţiile astea chiar ai nevoie de o cât de mică reacţie pozitivă din partea celorlalţi. Deşi ştii că doreşti ca lucrurile să se petreacă un pic altfel, te mulţumeşte totuşi simplul fapt că unei propuneri făcute de tine i se răspunde pozitiv, propunerea fiind, cel puţin în principiu, acceptată. Între atâtea eşecuri, un meci egal care pare avantajos pentru ambele părţi reuşeşte să şteargă măcar un pic din negrul intens care, pentru aproape o săptămână, reuşise din nou să te îmbrăţişeze.

Tare ciudată specia asta de viaţă...

Domnului coleg, cu cea mai aleasă scârbă!

Ce viaţă frumoasă! Sunt sătul de profesioniştii din jurul meu! Şi, desigur, dacă e să mă orientez după părerile lor, ar trebui să caut un săpun de lux şi o sfoară (vorba celor de la Omul cu şobolani) şi să mă spânzur de camera de supraveghere ca să existe o dovadă a faptului că la job am venit, de la job mi se trage pieirea...

După ce-i reproşez unui tip (am mai vorbit despre el aici dar... acum mi-e greu să cred că a fost atunci în stare să poarte o discuţie cât de cât cu cap şi coadă) că nu-mi oferă toate informaţiile necesare pentru a-i rezolva problema pentru care venise, el se miră că mă supăr. În câteva clipe discuţia a degenerat într-un mic scandal. Deşi ar putea spune cineva că sunt subiectiv, sunt de părere că dreptatea era în foarte mare măsură de partea mea. De ce? În primul rând datorită problemei iniţiale în legătură cu care el fusese neatent ca să nu zic chiar răuvoitor sau prost.

În al doilea rând, omul a încercat să folosească în defavoarea mea un argument care era mai defect decât argumentul iniţial. Zice el cu reproş: Asta-i drept mulţumire că ţi-am încărcat cartuşul... Aici m-a înfuriat! De ce? Pentru că, aşa cum i-am spus şi lui, nu-mi făcuse mie niciun serviciu, măreaţa sa faptă fiind de ajutor firmei, departamentului, şefului nostru comun care de altfel îi şi spusese ce are de făcut.

N-ar merită să-l fac de rahat oferindu-i, cu martori, banii reprezentând contravaloarea serviciului pe care afirmă că mi l-a făcut?

După ce a ajuns la concluzia că eu exagerez (şi fie vorba între noi nu exageram decât prin faptul că-mi oboseam corzile vocale răstindu-mă la el folosind cuvinte decente când aş fi putut să-l potolesc repede printr-o trimitere la origini) i-am spus că poate să mă reclame dacă nu-i convine ceva. El se dă cel mai simpatic dintre pământeni şi afirmă că nu-i genul de om care să reclame. Ei bine, deşi în timpul discuţiei nu mi-am amintit asta, acum îmi amintesc cum s-a făcut de rahat reclamându-mă acum câţiva ani sus, pentru o vină la fel de închipuită ca cea de azi. Dar să trecem peste trecut...

Când sugerează că o să plătesc pentru felul în care vorbesc cu el l-am întrebat direct: Ce o să faci? O să mă baţi??? El răspunde sugerând că vorbele mele reprezintă ameninţări. L-am întrebat dacă ştie ce e aia o ameninţare iar el.... mi-a sugerat într-un mod scârbos să-mi fac un control...

Spre final a afirmat că nu mă va mai saluta de acum încolo. Hei! Vă rog frumos să-mi aduceţi aminte să plâng când va trece pe lângă mine fără să mă salute! :)) Ca să vadă câtă "suferinţă" îmi provoacă orgoliul unui dobitoc... Fie vorba între noi, m-aş bucura să nu-i mai aud glasul pentru o vreme. M-aş bucura şi mai mult dacă acest geniu neînţeles îşi va găsi un alt job şi va abandona corabia pe care încă locuiesc eu 40 de ore pe săptămână.

Ei bine, aduc acum în discuţie un aspect legat de faptul că, de câţiva ani, mă simt foarte nedreptăţit. Omul se referea cu siguranţă la un consult psihologic sau psihiatric. Fie vorba între noi, nici nu mă miră pentru că bolnavul psihic pare să aibă o tendinţă puternică de a-i găsi pe ceilalţi din jurul său bolnavi care trebuiesc controlaţi, trataţi, izolaţi...

Am fost întrebat acum ceva timp cum de nu am înebunit verificând tone de documente pe baza cărora urma să emită recomandări şi să tragă concluzii un auditor. Am muncit atunci ca sclavul şi drept mulţumire am primit, cu două săptămâni mai târziu decât mi se promisese, o primă "imensă" reprezentând mai puţin de 10 % din salariul meu. După 2 luni în care nu-mi imaginez cum am reuşit să-mi menţin furia la un nivel tolerabil meritam un astfel de tratament "regesc", nu-i aşa? Îl apucasem pe Dumnezeu de picior! Aveam în cont o avere...

Ei bine, am supravieţuit acelei perioade şi altor perioade în care diverşi nemernici mi-au făcut zile negre datorită efortului relativ constant pe care-l fac de aproape 2 ani, de când am revenit la psihoterapie. Am cheltuit timp, bani, convingeri, principii pentru a ajunge să convieţuiesc relativ paşnic cu o grămadă de dobitoci cu care sunt obligat să interacţionez. Şi mă-ntreb uneori dacă procedând astfel am câştigat mai mult eu sau au câştigat din eforturile mele mai degrabă cei din jur. Mă mai întreb dacă e drept ca eu să renunţ la o grămadă de lucruri pentru ca ei să fie mai puţin deranjaţi de comportamentul meu care, fie vorba între noi, nu era constant nepotrivit.

Revenind la omul cu care începusem povestea, mă-ntreb dacă ar fi fost în stare să facă eforturile care le fac eu sau este atât de convins că, vorba lui Emeric Imre, nu-i nicio problemă, toate-s foarte bune cu el încât, deşi eu voi mai face paşi către un stil de comunicare mai bun, cu el nu voi putea comunica eficient niciodată. Şi da, mă simt jignit de sugestia lui cum că aş fii nebun. Dacă el spune chestia asta deşi nu pare să aibă nici cea mai vagă idee despre psihologie sau psihoterapie mă întreb câţi tonţi care să procedeze ca el voi mai fi nevoit să suport în jur.

Oare chiar e bine să-mi optimizez stilul de comunicare sau era mai eficient să-i fi aruncat un capsator în cap sau să-l fi trimis politicos înapoi în gaura neagră din care a ieşit acum vreo 25 de ani?

Mi se pare trist că oameni ca el fac regula jocului, au neveste, copii, maşini, joburi bine plătite şi câte altele... În timp ce eu am... poate-mi spune cineva ce am atât de extraordinar încât să fie jenant că mă plâng.

Îmi vine să-ţi vomit pe creştet, domnule Vitan!

Crezi că mă interesează?

Dimineaţă îmi piere somnul destul de devreme. Cobor din pat mai devreme decât de obicei. Plec de acasă la ora obişnuită, ieşind astfel în evidenţă obişnuita lipsă de chef şi de motivaţie... Pe drum reapare dilema... Să cer sau nu concediu? Deşi sunt sătul de muncă, am decis să nu cer... În definitiv, de ce ar conta că în acest moment aş mai avea de luat 12 zile din concediul pe 2009? Alţii au probleme de rezolvat aşa că mi se pare firesc să-i las în continuare să calce pe cadavrul meu... Doar pot să-mi iau concediul pe 2009 şi în 2011... Mi-a confirmat cea mai spurcăciune dintre spurcăciunile cu care colaborez... Cea mai şmecheră dintre şmecherele pe care nu merită să cheltui nici măcar o flegmă...

Ajung la birou...

-Să-ţi dau o veste bună!
-Nu există veşti bune pentru mine!
-Nu mai trebuie să mă sinucid pentru că oricum mor.

(...)

-A venit y?
-Da.
-Cum se simte?
-Nu ştiu.
-Are probleme...
-Şi crezi că mă interesează?
-Păi ar trebui să te intereseze.
-De ce?
-E posibil să se interneze şi-i părea rău că trebuie să pleci tu în concediu.
-Nu-mi iau niciun concediu! N-am făcut cerere...

Nivelul furiei creştea cu fiecare replică... Urăsc să aud de probleme ale aşa- zişilor colaboratori pentru că astfel de faze mă fac să mă leg mai puternic decât ar fi cazul de nenorocitul ăsta de birou din care uneori îmi doresc să fiu dat afară... Nu mai am de mult timp ce să caut aici dar nu am forţa de a le spune, după ani de chin, ADIO!!!

Îmi venea să-i spun celui care murea de grija altuia că din partea lui mă aşteptam să caute o soluţie pentru o problemă de serviciu care deja îmi măcinase suficient nervii, nu să-şi dea cu presupusul în problema personală a altcuiva dar... uneori chiar nu ai cu cine să vorbeşti...

Mi se pare firesc să nu moară nimeni de grija mea dar... nici n-aş vrea să-mi ceară cineva să mor eu de grija celorlalţi... De ce? Pentru că, cu excepţia unor din ce în ce mai puţine persoane, oamenii fie nu-mi mai stârnesc sentimente (cu aceştia probabil mă port corect, neutru, politicos dar oarecum rece), fie mă lasă indiferent, fie stârnesc în mine valuri de ură... Singura parte bună în situaţia asta este că oamenii pe care-i urăsc sunt la fel de puţini ca cei pe care simt o chestie apropiată cu iubirea... Doar apropiată cu iubirea, pentru că iubire nu cred că am simţit cu adevărat vreodată...

Picătura suplimentară de rău a dimineţii

-Clientul x trebuie să vină să-şi ia piesa bună şi să ne aducă defectul
-Da? Şi?
-Altfel trimitem înapoi piesa bună.
-Şi cum pot eu influenţa asta? Dacă se uita cineva pe fişă vedea că în ziua x, ora y am trimis un e-mail omului şi îl anunţam ce e de făcut. Din ce-mi spui deduc că cineva se aşteaptă şi fi greşit eu cu ceva dar nu ştiu dacă există argumente solide pentru presupunerea asta. Iar dacă există argumente, să mă dea în p*** mea afară!
-Asta mi-a spus w, asta ţi-am transmis...

Despre PC, cu furie...

Aseară am fost destul de furios când mi s-a reconfirmat că am de reinstalat Windows-ul. Dat fiind că reinstalasem de curând, pe 4 aprilie, iar problemele în urma cărora am ajuns la ideea reinstalării au apărut pe 12 august în urma, cred eu, a unei erori de utilizator (nu a mea, nu că aş fi eu utilizatorul perfect dar se pare că sunt totuşi suficient de atent şi de instruit), consider că furia era în mare parte îndreptăţită. Există şi o soluţie pentru a evita pe viitor astfel de probleme cu utilizarea neatentă, chiar sinucigaşă dar, pe lângă disconfortul meu în acea situaţie se adaugă şi dificultatea cu care aş putea impune soluţia.

Bănuiala mea pleacă spre un website cu conţinut periculos, aseară am vrut să verific pe ce se navigase pe 12 august dar, nu ştiu dacă din întâmplare sau intenţionat, fusese şters istoricul. Mi se părea util să îi spun utilizatorului neatent că, după părerea mea, site-ul x sau z este preferabil să nu mai fie vizitat pentru că eu îl suspectez că ar avea conţinut periculos. Totuşi, probabil şi cu o astfel de demonstraţie, tot un răspuns genial aş fi primit. Auzi vorbă!

Dacă se strică la fel de uşor Windows-ul şi data viitoare vând calculatorul pentru că mai mult îmi fac nervi cu el...

Nu ar recunoaşte în ruptul capului că a fost prost şi a intrat unde nu trebuia... Trist, atât pentru el (pentru că eu sunt de părere că ai de pierdut în viaţă dacă nu-ţi recunoşti niciodată greşeala) cât şi pentru mine (care capăt de muncă pe când dumnealui umblă prin munţi).

Din toată povestea asta rezultă că sunt nevoit să pierd nişte ore pentru a repara din nou, ca şi data trecută, greşeala altcuiva. Nu critic omul care greşeşte, critic în schimb omul care refuză să înveţe din greşeli. Ei bine, cu un astfel de utilizator se pare că interacţionez... Data trecută calculatorul a funcţionat cât de cât decent (cel puţin din punctul meu de vedere) vreo 2 ani. Acum a fost distrus după nici 5 luni. Oare data viitoare va fi distrus în mai puţin timp???

Şi când te gândeşti că mie îmi venea să intru în pământ de ruşine când picasem în capcana acelor troieni pe care eu i-am băgat în calculator, eu i-am scos (recunosc, cu suportul teoretic al unei amice pricepute)... Povestea troianului meu aici, aici, aici. Ar mai fi trebuit o postare la început de iunie dar fie nu am găsit-o, fie nu am mai scris şi despre momentul în care, la o lună de când îl contactasem, virusul reapăruse în calculator şi, mergând din nou la devirusare.com, fiind mai atent, am reuşit să-l scot definitiv.

Redescoperind un parc...

Vineri seară, înfuriat fiind de un comportament pe care nu îl înţelegeam, după ce m-am lămurit că este preferată absenţa mea în dauna prezenţei şi intervenţiei, am ieşit la plimbare... Pentru că era aproape 11 pm am pornit pe jos cu gând să rămân în apropierea casei.

Cu ocazia asta am redescoperit Parcul Florilor. Era destul de aglomerat, probabil pentru că era vineri seară, urmând o zi liberă. Faţă de ce-mi aminteam eu dintr-o altă noapte (au trecut ceva ani de atunci) când m-am oprit acolo cu un prieten să bem bere şi să stăm de vorbă, acum parcul părea mai elegant aranjat. Iluminat destul de bun, alei dese, bănci (cam scorojită vopseaua pe ele, ce-i drept), plăcuţe prin care se interzicea accesul câinilor pe iarbă (oamenii au voie?), statuia aia cu 1907, bine pusă în valoare de restul decorului.

La întoarcere, undeva în faţa mea, două biciclete. Pentru că mergeau încet aproape le-am ajuns din urmă, suficient cât să îmi dau seama că era vorba de un cuplu. Doi oameni frumoşi... Imaginea asta m-a relaxat aşa că acasă n-am mai resimţit nicio tensiune...

Alcool fără voie...

Ei bine, dincolo de limitele psihologice de care se loveşte orice individ care-şi propune să abandoneze un viciu, mi-am dat seama zilele trecute că este mai dificil decât credeam să renunţi în totalitate la consumul de alcool.

Primul semnal a fost prăjitura Măgura cu rom pe care o consumam des fără să-mi pun problema că ar conţine alcool. Ieri m-am uitat pe ingredientele ei, am văzut că era menţionat extrem de clar un procent infim de alcool în compoziţie şi mi-am propus să renunţ la ea.

Azi, alt incident. Îmi iau de la un automat două croissant-uri, intenţionând să le iau pe amândouă cu cacao. Ei bine, s-a nimerit ca unul dintre ele să fie cu cacao şi rom. M-am uitat atent pe ingredientele acestuia şi l-am dat deoparte. Conţinea alcool.

O nu ştiu ce curiozitate m-a făcut să mă uit şi pe ingredientele celui strict cu cacao. Ei bine, neplăcută surpriză, şi acesta conţine alcool. Deci... m-am enervat crâncen la faza asta! Apoi le-am mâncat, cumva compulsiv, pe amândouă.

Totuşi, de acum am pe lista neagră prăjitura Măgura cu rom şi croissantul 7 Days cu orice umplutură. Sunt curios în ce chestii voi mai descoperi alcool...

Vorbind în pustiu...

Cu unii oameni este destul de greu de convieţuit...

Te trezeşti că de nervi, din invidie, prostie sau răutate ţi se murdăreşte sacul de dormit pe care ţi-ai promis că nu îl speli decât după mult timp de utilizare, dat fiind că o parte a echipamentului de munte pierde din calitate după fiecare spălare. Normal, te superi. Doar ai plătit jumătate de salariu pentru el.

Aştepţi momentul potrivit şi explici persoanei pe care o bănuieşti că ar fi făcut greşeala că unele lucruri este de preferat să nu fie făcute sub un impuls de moment, fiind mai bine să fie făcute, după o consultare prealabilă, de cineva care ştie ce e de făcut.

Ţi se răspunde cu tăcere. Te bucuri puţin sesizând că cel puţin nu ţi s-a răspuns într-un stil furios, aşa cum păţeai de obicei. Totuşi, tăcerea nu garantează faptul că rugămintea ta a fost înţeleasă. Şi atunci, ce soluţie să mai cauţi? Ajungi din nou să te gândeşti că lucrurile tale nu sunt deloc în siguranţă atâta timp cât o persoană care se lasă mânată de instinct are acces la ele. Te gândeşti să-ţi încui camera şi-ţi dai seama că, înainte de a face asta, este necesar să găseşti loc în camera şi aşa mică tuturor lucrurilor tale. Îţi dai seama că, punând încuietoare, te izolezi odată în plus de ceilalţi. Ce alegi? Te expui celorlalţi sau te închizi?

Timpul pare să nu mai aibă răbdare. În ultimii ani au existat deja 3 momente critice. Odată s-a dereglat "singură" o bicicletă, existând riscul unui accident dacă bicicleta nu era întâmplător verificată înainte de plecarea de acasă. Mai târziu un aparat de fotografiat a fost atârnat de o sfoară care, atunci când am trecut pe lângă ea având şansa de a salva aparatul, era la un pas să se desprindă de suport la unul din capete. Acum este murdărit sacul de dormit.

Eşti prea raţional, îţi dai seama că în această situaţie nu rezolvi nimic exprimându-te furios. În acelaşi timp eşti suficient de pragmatic încât să-ţi dai seama că este posibil să vorbeşti degeaba atât de constructiv cât eşti în stare, dat fiind că celălalt nu se schimbă decât dacă vrea, nefiind obligatoriu să-l schimbe vorbele tale. Îţi dai seama că există o problemă şi, indiferent cât ţi-ai stoarce creierii, nu găseşti o variantă de rezolvare acceptabilă pentru toată
lumea.

De parcă viaţa nu ar fii suficient de complicată şi în lipsa unor astfel de incidente...

Nici terorismul nu mai e ce-a fost! :))

Primesc din partea băncii al cărei client sunt o nouă solicitare de actualizare a datelor. Lăsând la o parte faptul că devine enervantă actualizarea asta făcută cam des, m-a amuzat teribil motivul invocat de bancă, în conformitate cu nu ştiu ce reglementări BNR. Citez: "în scopul prevenirii spălării banilor şi finanţării terorismului" :)) Dacă contul meu arată a cont prin care se spală bani sau din care se finanţează terorismul ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi fost cine ştie ce director şi aş fi rulat prin el sume de zeci (sute?) de ori mai mari?

Râd eu dar situaţia este cât se poate de tragică... Dacă pentru a avea acces la un salariu de tot rahatul (a ajuns să-mi fie ruşine să mai spun ce venit am în schimbul muncii mele, şi vă rog să nu interpretaţi ruşinea ca o formă mascată prin care sugerez ideea de confidenţialitate) trebuie să semnez şi completez formulare stupide de două ori pe an înseamnă că trăiesc într-o lume nebună rău de tot! Măcar spuneţi pe faţă că sunteţi stăpâni de sclavi şi daţi-mi zilnic doar o felie de pâine, în speranţa că voi fi la fel de eficient încă ceva vreme. Iar după moartea mea înlocuiţi-mă cu alt sclav!

Mi-e din nou scârbă, al dracu de multă scârbă! E plină lumea de nemernici care se înghesuie să te judece, să te critice, să te devalorizeze!

Totuşi, psihologia mă învaţă că "dacă tu consideri că sunt un nimic în faţa ta te înşeli" se poate traduce prin "eu sunt de părere că sunt un nimic în faţa ta" iar "m-am înbolnăvit datorită mediului în care lucrez" se poate traduce prin "lucrez aici tocmai pentru că m-a înbolnăvit un alt mediu". La fel, "este treaba ta dacă eşti un tip ascuns" se poate traduce prin "poate nu ţi-ai dat seama dar eu mai degrabă mă ascund decât să fiu sinceră, şi asta-mi prinde bine pentru că tu, fraiere! nu-ţi vei da niciodată seama că pe faţă te laud dar pe la spate te critic de nu te vezi".

A nu se interpreta acest text ca o formă prin care aş afirma că eu sunt perfect. Îmi ştiu mai mult sau mai puţin exact calităţile şi defectele. Dar nu suport prea uşor efortul sistematic al unora prin care se încearcă demolarea mea. Singura lor scuză (şi aici poate chiar sunt prea bun) ar fi faptul că te demolează pe tine în încercarea disperată de a-şi ascunde propria ratare.

Poate ar trebui totuşi să vă mulţumesc pentru că, prin voi, îmi dau seama că sunt ceva mai valoros decât îmi imaginam, că merită să lucrez în continuare cu mine şi că merită să sper că va veni şi o perioadă mai bună... În acest context încep să mă bucur că, aseară, fără să-mi fi propus asta înainte, am ajuns să conversez cu Sorin pe marginea unei probleme cu care mă duelez de câteva luni. Aceiaşi problemă despre care am fost tentat să-i povestesc şi Marianei marţi, aceiaşi problemă despre care sunt tentat să discut şi cu alţi oameni dar, într-o oarecare măsură, mă tem de posibilul răspuns dezadaptat pe care l-aş putea primi din partea lor.

Ciudată perioadă...