Nu-ți pasă de mine...

27 iulie 2020

Când mă prăbușesc îți aduci aminte să-mi spui că sunt important. De ce tocmai atunci, nu știu. Fapt e că, în momentele obișnuite, nu-ți pasă de mine. Numai în ultimele săptămâni am adunat trei situații în care ai demonstrat că nu contez pentru tine. Și doare chestia asta. După cum îi spuneam cuiva, sufăr ca un câine. Și tu... nu ceri decât să nu fac prostii când mă prăbușesc. Probabil prostia la care te gândești este cea pe care o văd eu ca unică soluție ca să scap de situația dezastruoasă în care mă aflu. Și prostia asta se va întâmpla cel mai probabil, cândva, când voi fi mai la pământ decât azi. Și nu cred că va mai trece mult timp până să ajung cu adevărat la pământ.

Situația 1

Pleci la mare. Urma să aflu că ai făcut drumul în condiții avantajoase. Dacă aș fi știut și dacă m-ai fi întrebat, probabil aș fi mers cu voi. Deși aș fi simțit că deranjez...

Dar nici măcar în treacăt n-ai sugerat că aș putea veni cu voi.

Asta în condițiile în care, acum câteva luni, s-a putut să împărțim cumva același spațiu... Pentru mine a durut și atunci, în februarie. Chiar dacă atunci ai reușit să ambalezi totul frumos, chiar foarte frumos, tot a fost neplăcut.

Situația 2

Aranjezi cu niște cunoștințe comune o ieșire la aer. Aflu de ea dar intuiesc că va fi o ieșire în 4 așa că nu mă bag în discuție pentru a nu deranja. În seara de dinainte se sugerează întâmplător că aș putea merge și eu. Dar nu ai sugerat tu...

Situația 3

Deși te plângi constant de probleme financiare (sunt din ce în ce mai intrigat de modul în care iți setezi prioritățile pe tema asta, înclinând să cred că este teatru ieftin fiecare moment în care îți lipsește un pol) alegi să arunci 500 lei (plus încă ceva mărunt pe care să zicem că nu îl luăm în calcul) pentru o ieșire în natură pe care am fi putut-o organiza amândoi, mai ieftin. Să facem calcule:

Tren București- Brașov (IR 1745, plecare din București la 06:00, sosire în Brașov la 08:46): 50 lei
Tren Brașov- Zărnești (Regio 16335, plecare din Brașov la 9:20, sosire în Zărnești la 10:00): 5 lei

Întoarcerea, cu aceleași costuri, s-ar putea face așa:

Plecare din Zărnești cu Regio 16344 la 18:40. Sosire în Brașov la 19:19. Mai departe s-ar pleca cu IR 1646 la 19:50. Sosirea în București ar fi la 22:32.

Dată fiind ora târzie de sosire în București, deși pentru tine încă 6 km de mers pe jos n-ar reprezenta o problemă, aș adăuga la cheltuieli un 50 de lei pentru taxi (zic 50 de lei știind cât de tâlhari sunt taximetriștrii în zona gării).

Ar rezulta o cheltuială totală, cu rotunjire, de 160 lei. Economia până la cei 500 pe care i-ai aruncat tu, săraca cu credite și copii în întreținere, aproape ajunsă muritoare de foame (noroc cu V, că altfel chiar picai pe stradă de foame, sărăcuța de tine) ar fi fost de 340 lei. Admitem că ar fi fost vreme rea și nu ți-ai fi putut face traseul, ți-ar mai fi rămas bani pentru două încercări, plus că ai fi avut imensa satisfacție de a-ți organiza tu totul. Pentru că ai fi fost capabilă să organizezi singură totul dar fie îți e pur și simplu lene, fie în realitate nu faci altceva decât să alergi disperată după un ghid cu ochi albaștri de la care nu înțeleg ce așteptări ai.

Acum să detaliem și traseul. Să nu existe aici vreo problemă care să te oblige să plătești ghid...

Deci traseul este următorul: Zărnești- Gura Râului- Fântâna lui Botorog- Poiana Zănoaga- Cabana Curmătura- Șaua Crăpăturii- Vf. Turnu- Vf. Ascuțit (înnoptare la refugiu)- Vf. La Om- Refugiul Grind- Prăpăstiile Zărneștilor- Zărnești.

Consultând diverse surse ar rezulta că, rotunjind în plus, ar fi necesar ca timp cam așa:

Gara Zărnești- Fântâna lui Botorog, nici 5 km pe șosea, maxim 100 minute

Fântâna lui Botorog- Cabana Curmătura, maxim 200 minute

Cabana Curmătura- Șaua Crăpăturii- Turnu- Ascuțit, maxim 300 minute

Total: 600 minute adică fix 10 ore. 

În perioada asta, soarele apune la 20:45. Rezultă că sunt disponibile peste 10 ore de lumină în prima zi. Deci prima zi se rezolvă fără probleme fără ghid.

Ascuțit- La Om, maxim 240 minute

La Om- Refugiul Grind, maxim 120 minute

Refugiul Grind- Prăpăstii- Cab. Gura Râului, maxim 240 minute (atât am găsit că s-ar face pe urcare)

Cabana Gura Râului- Gara Zărnești, 3 km, maxim 60 minute

Total: 660 minute adică fix 11 ore.

Dacă drumețul este disciplinat și pleacă în traseu cel târziu la ora 7:00 în condițiile în care răsăritul este la 5:48, rezultă că, la nevoie, sunt disponibile suficiente ore cu lumină până la trenul de întoarcere.

Deci s-ar rezolva și a doua zi fără ghid.

Dacă, să zicem, nu mi-aș fi asumat tot traseul, puteam să vin în Ascuțit pe Padinile Frumoase și să mă retrag tot pe acolo în timp ce tu făceai ca o mică eroină creasta.

Prin urmare, de ce mama dracului să cheltui atâția bani pentru o bucată de creastă din Crai? Că ghidul nu-ți cară rucsacul, nu poate să îți asigure vreme ideală, practic își bate joc de tine dacă te asigură în vreun sector mai dificil, dată fiind experiența ta, poate la rândul lui să pățească ceva deci nu e garantat că totul va fi bine.

Înțeleg că nu te mai gândești să mergi la munte cu mine (înclin să cred că tura din 27 iunie 2020 este ultima tură pe munte cu tine), având în vedere probabil și faptul că m-ai încurajat în sensul falimentului personal (asta însemnând că, în afară de chirie, întreținere, lumină și transport către locul de muncă nu îmi mai permit mai nimic, inclusiv posibilitatea de a-mi cumpăra alimente fiind pusă sub semnul întrebării în lunile următoare) dar măcar îl puteai lua pe V la munte și ieșeați mai ieftin.

Și dacă chiar ai nevoie de ghid, chiar ai nevoie să te lege cineva pe creasta Craiului, permite-mi să-ți sugerez fie să îți ajustezi pretențiile cu privire la traseele parcurse astfel încât să simți că te poți descurca singură, fie să te lași pur și simplu de munte.

N-o să ți se golească viața de sens dacă renunți la munte!

PS: Postare programată pentru ziua în care împlinești 45 de ani.

Ia-o cum vrei. Ca pe un cadou, ca pe un motiv să mă comemorezi dacă mor între timp, ca pe un motiv să te desparți de mine dacă vom mai fi avut atunci, pe 19 septembrie 2021, o oarecare relație. Ia-o cum vrei, Cristina!

Istorie personală (1)

Răsfoind prin DVD-ul primit recent de la Ion (mulţumesc!) am dat de unele materiale interesante. Momentan mi-a atras atenţia fotografia de mai jos, făcută în urmă cu vreo 20 de ani, pe Vf. Piatra Mică, în Piatra Craiului. Este atât de veche fotografia încât nu sunt convins că ştiu care sunt eu :)

Sanctuarul urşilor (Romanian Bear Sanctuary)

Sâmbătă, în timpul documentarului cu veterinarul de pe Animal Planet (vezi postarea de mai târziu, Eu şi calul) am şansa să văd că, mai târziu, urma un documentar despre urşii din Carpaţi. Îmi dau seama că ora 20:00, în cazul în care părinţii s-ar fi întors deja acasă, este oră de serial şi mă întristează ideea de a nu vedea documentarul.

Seara am noroc. Părinţii încă nu ajunseseră aşa că pornesc televizorul şi mă bucur de momentul solitar (cum mi s-a mai întâmplat cu ani în urmă, când s-a difuzat un concert Placido Domingo, când eram singurul din casă care dorea să se uite la aşa ceva în linişte, cu calm, cu seriozitate).

După cum mă aşteptam, ora de documentar a fost fragmentată cu publicitate. Deşi alţii (mama, de exemplu) critică minutele de publicitate, eu suport acele minute reducând spontan cota de interes dedicat televizorului în respectivele minute. Poate că suport publicitatea pentru că sunt în stare să îmi dau seama că o televiziune presupune o grămadă de cheltuieli, mai multe cheltuieli decât se încasează prin abonamentul de cablu, situaţie în care cheltuielile se compensează în bună măsură prin încasările din publicitate.

Despre documentar

Filmul a descris soluţia găsită de o româncă pentru mulţimea de urşi captivi din România, urşi dintre care am văzut şi eu unul cu ani în urmă, legat de un copac, undeva lângă Sinaia, lângă un restaurant sau ceva de genul acesta.

Aşa cum bănuiam, s-a prezentat ursăria de la Zărneşti (dincolo de documentarea ulterioară, am văzut şi pe AP un cadru scurt cu un indicator turistic) despre care aflasem doar câteva lucruri vagi. Acum ştiu ce gen de urşi locuiesc acolo, ştiu că aceşti urşi nu pot evada pentru că sunt înconjuraţi de gard electric, monitorizaţi video, hrăniţi, vizitaţi de veterinar, ştiu că, pentru acea categorie de urşi, libertatea parţială de care beneficiază în imensele cuşti din Piatra Craiului este mai bună decât libertatea totală din pădurile din care, cred eu, au fost şi capturaţi.

Dincolo de sentimentul interesant pe care-l aveam auzind la Animal Planet nume gen Martinică, dincolo de îndoiala mea legată de realul interes arătat de guvern, presă, opinie publică faţă de acel proiect, dincolo de toate acestea rămân nişte imagini interesante şi convingerea că unii oameni chiar gândesc diferit, gândesc într-un stil aparent ciudat, apreciat totuşi de unele categorii de indivizi.

Poate cea mai interesantă parte a documentarului mi s-a părut descrierea situaţiei unui urs orb care, o parte din viaţă, şi-o petrecuse asemănător cu ceilalţi locuitori ai rezervaţiei, într-o cuşcă suficientă pentru un pui dar mult prea mică pentru ursul adult. Ei bine, pentru acest urs orb s-au agitat mulţi oameni, s-a apelat la ajutor din Marea Britanie, s-a călătorit, s-a adus echipament medical performant. S-a dovedit, în urma examinării ochilor ursului într-o clinică veterinară din Braşov, că o operaţie este inutilă. Ursul a rămas orb dar, parcă în ciuda faptului că verdictul acesta nu era eliminat la începutul demersurilor, este de apreciat efortul făcut de oameni în încercarea de a mai îmbunătăţi un pic condiţiile de viaţă ale animalului.

Un alt aspect interesant a fost referirea la agorafobie în legătură cu urşii temători care ieşeau cu greu din cuştile în care erau transportaţi către rezervaţie. Aici nu m-am putut abţine să fac o comparaţie. Dacă ursul care a trăit în captivitate o vreme se sperie de spaţiul liber din jurul său, presupun că este rezonabil să afirm că şi un om crescut într-un spaţiu restrâns s-ar putea teme de spaţii largi, necunoscute. De aici până la a lega agorafobia de atacul de panică nu este decât un pas pe care o bună parte a psihologilor clinicieni l-a făcut.

După ce am închis televizorul am început să mă gândesc în ce măsură oamenii sunt în stare să gândească proiecte pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii bipezilor care, la rândul lor, au avut ghinionul să-şi trăiască o parte din viaţă într-o cuşcă fizică sau doar emoţională. Nu ştiu de ce dar am destul de des impresia că oamenii sunt mai tentaţi să ajute un animal decât să-şi ajute semenii. Oare e mai simplu să ajuţi un animal? Sau mai degrabă este vorba de faptul că un animal este mai uşor de manipulat în timp ce un om ajutat nu se ştie niciodată cum poate reacţiona în faţa ajutorului primit?

Detalii suplimentare despre Romanian Bear Sanctuary pe blogul lui Mihai Moiceanu şi în filmuleţul de mai jos:

Amintiri din munţi...

Am ajuns foarte puţin pe munte anul acesta. Totuşi, muntele nu este definitiv dat uitării. Aşa am ajuns, din link în link, să găsesc albumele unor ture la care am participat şi eu.

În ordine cronologică, avem tura de la începutul primăverii 2009 pentru care am (re)găsit anunţul turei şi fotografii. Dacă ştie cineva de vreun jurnal pentru tura aceasta aş aprecia dacă ar publica link-ul într-un comentariu.

Urmează o tură organizată de mine pentru care am (re)găsit anunţul turei, fotografii şi jurnal.

Am trăit sentimente amestecate aseară, când m-am uitat la poze...