În jurul lui 1 Mai

Scriam mai devreme despre duminica căpuşelor şi acum este momentul să vă spun o poveste de 1 mai...

Se făcea că, printre puţinii indivizi care munceau luni mă număram eu şi câţiva colegi. Printre clienţi, cu mici excepţii, nu prea am întâlnit oameni la muncă. În aceste condiţii, cu 30 de minute înainte de terminarea oficială a programului un coleg mă-ntreabă dacă plec şi eu pentru că am rămas cam singurul. Pe un ton neutru i-am răspuns: Mult de stat oricum nu mai e. Şi oricum nu mă grăbesc acasă. Nu mă aşteaptă nicio p****, nici berea la rece... Bun limbajul acesta universal. Omul a înţeles ce spun, presupun, mult mai corect şi mult mai rapid decât dacă m-aş fi încurcat în cine ştie ce floricele lingvistice...

Vine şi sfânta sărbătoare de 1 mai (peste care sper că aţi trecut cu bine, bucurându-vă de binecuvântările sfintei FilofBEREA şi ale marelui MICenic Blasfemius în relaxantul cadru al sfântului grătar). Soare, cald, eu în formă suficient de bună încât să-mi doresc să ies pentru o baie de soare. Ca şi în alţi ani, la început de sezon (anul acesta pe 29 aprilie am deschis sezonul de plajă) mi-am ales cu greu locul în care să citesc sub soarele destul de arzător (cam 42 de grade am citit pe termometrul aşezat pe iarbă, lângă mine, în plin soare). După câteva ore o necesitate fiziologică se cerea musai satisfăcută aşa că mi-am strâns plaja şi m-am dus să caut o cuvioasă cabină care să-mi preia deşeurile.

După asta am pornit încă vreo două ore într-o lejeră plimbare, fără să exclud ideea de a-mi muta cearceaful pe altă felie de iarbă şi a sta şi acolo o vreme, citind în continuare despre testul psihologic, cea mai "romantică" lectură din viaţa mea. Pe când decisesem să o iau încet spre casă mă opresc pe o bancă pentru două minute, pentru hidratare. Beau şi, când să pun pet-ul la loc în rucsac, o văd din nou. Cu o seară în urmă ne sincronizasem perfect, ne-am văzut rapid şi ne-am întors reciproc spatele după care ea, după cum am remarcat în urma unei relativ superficiale observaţii ulterioare, şi-a schimbat drumul cu care deja mă obişnuisem, deşi este destul de nou şi, recunosc, relativ surprinzător pentru mine.

Ei bine, pe 1 mai acel scenariu de luni nu mai funcţionează. Mă mai uit odată pentru a-mi da seama dacă este ea sau mă înşel, constat că e ea şi, parcă răsărind din (sub)conştient ideea evitării evitării, îmi pun relaxat rucsacul în spate şi, având grijă să trec pe alee suficient de departe de ea, îmi văd de drum. Şi totuşi, pe aleile înguste te strecori cu greu...

Holograf-Via Istambul
    
  Asculta  mai multe  audio   diverse

Constat rapid că este însoţită. Mă trezesc gândind că o văd din nou cu altă persoană decât cea lângă care eram obişnuit să o văd. Constat că, dacă de obicei o vedeam însoţită şi, în ciuda faptului că nu-mi convenea deloc, eram nevoit să accept că sunt un cuplu frumos, acum ea este însoţită de o persoană urâtă. Plecând de la ideea că eu sunt singura persoană cu care ieşea fără a avea intenţii de cuplu, am tras concluzia că nu reuşeşte să aibă o relaţie stabilă în ciuda unor calităţi care ar recomanda-o pentru asta (de exemplu, nu mi se pare puţin lucru că ea, asemenea altei cunoştinţe feminine, a făcut de capul ei credit pentru un apartament), motiv pentru care pică uneori în piţiponcenie (grav cuvânt!!!) punându-şi nişte ochelari de soare cu lentile imense (foloseam şi eu cândva ochelari de soare pentru a ascunde direcţia în care privesc) şi lăsându-se însoţită de câte o specie urâtă precum cea cu care am văzut-o acum. Am trecut la un metru de specie, am privit scurt şi pătrunzător către cunoştinţa mea, moment în care mi s-a părut că aud cealaltă persoană întrebând-o dacă nu sunt eu cel cu care, cândva, ea făcea una- alta... Poate mi s-a părut doar... Greu de demonstrat... Ne intersectăm în linişte, eu întorc capul după ce am trecut de ea, o mai privesc odată şi mă duc...

Probabil întâlnirea asta la care nu mă aşteptam mi se trage de la faptul că m-am gândit să-mi prelungesc plimbarea şi prin zona în care, după ce am discutat cu o colegă de serviciu care ştia ce e interesant prin zonă, trăsesem concluzia că s-a mutat vechea mea cunoştinţă. Până la urmă am renunţam la plimbarea printre blocuri noi, locuite de clasa de mijloc a zilei (clasă în care mi-ar plăcea să mă încadrez şi eu dar, în lipsă de ceva mai multă şcoală şi o doză mare de şansă, este puţin probabil să ajung) şi, parcă pentru a-mi demonstra că nu este nici ea plecată din Bucureşti (un sfert de gând o vedea din nou hălăduind prin Europa), am revăzut-o, destul de aproape de noua ei casă.

Cu câteva săptămâni în urmă, dând întâmplător peste nişte fotografii oficiale ale mele, am constatat că, nu mulţi ani în urmă, încă aveam păr suficient pentru a nu-mi face complexe din cauza asta. După megacearta cu ea am fost atât de puternic marcat de evenimente încât pentru o vreme pur şi simplu mi-am smuls părul din cap. Deci, într-o mare măsură, aş putea spune că ei îi datorez fruntea lată care mă caracterizează acum. Mulţumescu-ţi ţie, preacuvioaso! :))

Surpriza zilei a fost că mi-am dat seama că în lumea asta avem loc amândoi. Eu cu sărăcia şi singurătatea mea (mă gândesc câteodată că s-au făcut aproape 18 luni de la ultima ieşire cu o femeie), ea cu relativa bogăţie şi această eternă trecere dintr-o relaţie de cuplu în alta. M-am întrebat dacă trăieşte şi ea o doză de nefericire din cauza acestei instabilităţi relaţionale dar m-am gândit şi că, în lipsa planului de a face un copil, poate nici nu-şi pune altă problemă decât satisfacerea nevoii de intimitate fizică, indiferent dacă asta se întâmplă cu aceiaşi persoană timp de 100 de ani sau cu 4 persoane într-un an.

Şi-am încălecat pe o şa... 

O nouă poveste despre cea mai complexă listă de sentimente pe care mi le-a stârnit cineva (de la admiraţie, dragoste, dorinţă până la ură şi invidie, trecând uneori prin înţelegere şi alte chestii mai dificil de observat şi exprimat).

Şi dacă aş fi ales să salut şi să invit cele două neaşteptate apariţii la o bere? Oare m-aş fi ales cu o privire ucigătoare (care, spre dezamăgirea ei, de data asta nu m-ar mai fi ucis) sau cu nişte comentarii extrem de acide peste care aş fi trecut fluierând? Sau aş fi avut parte de o acceptare destul de surprinzătoare a teribilistei invitaţii?

Bine, oamenii sugerează că cel mai bine mi-ar fi dacă aş ajunge să o văd şi să o tratez ca pe o trecătoare oarecare dar mi-e greu să cred că, într-o zi oarecare, voi ajunge să uit de tot furtuna de sentimente care, uneori, mă cuprinde din nou când îmi amintesc de ea sau când o revăd. Dar încercarea merită făcută...

O lună cu bune şi rele (1)

Au trecut deja 3 finaluri de săptămână calde.

În primul am ieşit în parc, am cercetat zonele de plajă, nu mi-a plăcut noua faţă a IOR-ului unde găseşti mult mai mult asfalt iar iarba este măcelărită de multiplele şanţuri care, cândva, vor folosi la ceva probabil. Pe dealul cu dor, unde anul trecut încă mai puteai urca pe pământ cu bicla (îmi aduc aminte că m-a şi filmat Bogdan când am făcut acea plimbare în care, culmea ghinionului, nu am găsit o terasă care să aibă bere) acum e asfalt până sus, ca biciclist având de luat multe curbe pe aleea în zig-zag. Am tras o plimbare pe jos de vreo 10 km.

În al doilea şi al treilea am ieşit totuşi la plajă. Am terminat cu ocazia asta cartea lui Mândruţă pe care o începusem prin martie, înainte de o seară Lecturi urbane la care n-am mai ajuns şi am început Celebrul animal al lui Lazurca, o carte luată ieftin de la Polirom cu vreo 2 ani în urmă. Dacă Mândruţă îmi era cunoscut şi mă bucuram că a adunat în volum articolele pe care, cel puţin în parte, le citisem deja în Dilema veche, despre Lazurca nu-mi aminteam nimic, nici măcar motivul pentru care mă atrăsese cartea. Fără să-mi trezească în mod deosebit interesul, pare totuşi o carte rezonabilă. Momentan mi-a rămas lipită pe creier chestia cu scârţâitul şeii care, spune Lazurca, trebuia strânsă şi unsă. Am senzaţia că în realitate şaua nu scârţâie şi nu are nevoie să fie unsă. Mecanica asta!

În Mândruţă am avut surpriza să găsesc citat un comentator de pe blogul lui Vulupe. Ce mică e lumea!

N-am mai avut chef de citit anul acesta. Acum, că a început sezonul de plajă, poate voi mai citi câte ceva doar aşa, ca să omor timpul. Pentru că, m-am lămurit în sfârşit, nu îmi aduce mare folos nici să caut zone aglomerate unde să casc ochii după gagici, nici să caut zone retrase în care se mai întâmplă să reţin atenţia vreunui homosexual care, uneori, nu se mulţumeşte doar să privească sau să încerce o conversaţie. M-am cam săturat de astfel de tentative, pe alocuri jalnice! Cu astfel de ocazii mă tot întreb ce mă face suficient de bun încât să constitui o atracţie pentru astfel de oameni (care, în mică măsură, îmi fac şi un bine pentru că am ocazia să mă obişnuiesc să fiu privit insistent, să răspund când sunt provocat la conversaţie sau să resping cu eleganţă şi fermitate când individul îmi depăşeşte limita de confort) dar insuficient pentru a fi acceptat un interval mai mare de timp de către o femeie. Este genul de situaţie care, fără să mă înfurie, mă pune pe gânduri...

Soare şi nemulţumiri...

Au trecut două week-enduri în care mare parte din timp am fost la plajă şi, în timp ce mă "prăjeam", citeam Dileme vechi şi, din când în când, priveam oamenii din jur.

Despre 7- 8 august nu am reţinut nimic deosebit. În schimb, week-endul tocmai trecut a fost mai interesant.

Vineri seară sunt anunţat că voi dormi cu lumina aprinsă. Drăguţ! Dacă eşti acasă toată ziua şi nu ai timp până noaptea să-ţi faci bagajul pentru două zile înseamnă fie că eşti dobitoc, fie că ai aflat târziu de tură, fie că e prima dată când pleci într-o astfel de tură...

Adorm, dorm incredibil de bine în condiţiile date. Vine ora plecării lui, vine ora la care, ca de obicei, e în întârziere, vine ora la care se plânge de viaţa nenorocită... Mă întreb în ce măsură aş putea să mă plâng eu de aşa ceva dat fiind că am adunat doar două zile de munte pe 2010 (de 5 ori mai multe el), nu am adunat niciun succes pe care să-l percep ca fiind serios şi promiţător tot anul, pe bicicletă am avut doar câteva ieşiri mai interesante (el a umblat mai mult şi mai departe de casă cu bicla), concediu pot să-mi iau dar îl transform în concediu de plimbat prin parc, nu în concediu de călătorit (el s-a tot plimbat, ba la munte, ba la mare), nu am ajuns la niciun concert mare anul acesta (cum a fost concertul Tarja Turunen anul trecut), nu iau nicio zi de fără plată dar cu banii tot greu mă descurc (el a luat câteva săptămâni fără plată), renunţ să cumpăr noi cărţi, răresc ieşirile la concerte mici, nu m-am mai întâlnit cu o femeie din 11 aprilie şi nici nu mai am curaj să-i spun vreuneia că vreau s-o (re)văd, de câteva zile am probleme cu calculatorul din cauza cărora m-am enervat un pic, nu mai vrea aproape deloc să meargă messengerul (nu că aş avea în listă prea mulţi oameni cu care să-mi facă plăcere să conversez), la birou sunt intoxicat cu miros de acetonă şi încă multe alte motive pentru a considera, cu oarecare îndreptăţire zic eu, că am o viaţă mai degrabă neplăcută decât plăcută... Totuşi, în comparaţie cu viaţa mizerabilă a altora, se pare că în viaţa mea e numai lapte şi miere... Mica problemă este că eu mă compar mai degrabă cu oamenii care îmi sunt în preajmă decât cu cei bănuiţi ca fiind nefericiţi dar pe care nu îi cunosc...

Câteva ore după plecarea lui cobor şi eu din pat, mănânc apoi ies la plajă. Aveam să-mi dau seama mai târziu că sunt destul de obosit motiv pentru care nu prea aveam spor la citit. În schimb am auzit o discuţie purtată la câţiva metri de mine între un om care pleca din parc şi cei rămaşi. Celui care pleca i se spunea să ia într-o pungă pet-urile pe care, cred, le folosise. El insista să le lase pentru că mai sunt câteva zeci în jur. Ceilalţi au precizat că nici celelalte nu ar trebui să fie acolo. Până la urmă cred că cel plecat a fost convins să ia pet-urile cu el şi să le lase într-un coş de gunoi (aflat în afara parcului, sper eu).

Am avut termometrul cu mine aşa că am văzut cum temperatura a urcat de la 45 de grade la 13:30 către 51 de grade la 13:45 continuând către 55 de grade (poate şi mai mult, la 55 de grade mi se termina mie termometrul) urmând să coboare la 40 de grade la 16:45 şi apoi la 34 de grade la 17:30.

Duminică vremea a fost mai puţin caldă. La 11:30 erau 32 de grade, la 12:05 temperatura ajunsese la 39 de grade iar la plecarea mea din parc, în timpul unei slabe ploi, erau 33 de grade.

A fost suficient de cald încât să-mi imaginez că ar fi fost mult mai plăcut să fiu în Vama Veche...

Legat de plajă, anul acesta am constatat că nu am mai luat ochelarii de soare cu mine. Presupun că anii trecuţi luam ochelarii nu pentru a-mi proteja ochii ci pentru a putea privi fără ca cineva să-şi dea seama încotro privesc... Acum nu mai sunt atât de dornic să privesc dar, în acelaşi timp, sunt mult mai relaxat atunci când se întâmplă să privesc oamenii aflaţi mai aproape sau mai departe de mine, rămânând relaxat chiar când îmi pică în ochi un trup frumos de femeie. Probabil aş fi şi mai relaxat dacă aş împărţi cearceaful cu o femeie (sau, dimpotrivă, asta mi-ar provoca o stare de încordare?) dar... vrabia mălai visează, nu-i aşa??? :))

Şi gata!

Două grenade pe Insula Vacilor... Sau cum poate apărea o ştire...

Azi, după ce am revenit acasă pe la prânz, mi-a luat ceva timp până să mă conving să ies din nou. Plecând târziu de acasă am ales apropiatul IOR în dauna mai depărtatului Tineretului. Şi se pare că am ales bine! :))

Ajung pe la 5 pm în parc, mă aşez la plajă pe una din (pen)insule şi încerc să citesc. Nu mergea pentru că era multă agitaţie în jur. Citesc totuşi câteva rânduri şi în rest las privirea să fugă în jurul meu. Printre altele, de data asta am văzut o raţă luându-şi zborul de sub un copac aflat la câţiva metri de mine.

Deşi ajunsesem acolo pe soare, până la urmă au apărut ceva nori din care chiar a început să plouă. Totuşi, majoritatea celor aflaţi la plajă au stat pe loc pentru că atmosfera era plăcută chiar şi pe ploaie.

Peste aproximativ 2 ore sesizez mai multă agitaţie dar nu-mi bat capul cu ea. Într-un târziu, după ce văd un BGS agitându-se prin zonă aud şi eu din gura acestuia că zona trebuie eliberată. Accept dar, incredibilă idee pe capul meu, întreb care este motivul. Mi se spune că s-a întâmplat ceva şi că a apărut acolo şi poliţia. Nu am fost satisfăcut de răspuns dar nici chef de conversaţie suplimentară nu aveam. Mă retrag, văd şi eu maşinile poliţiei la intrarea pe peninsulă, îmi amintesc că cei "goniţi" înaintea mea pomeneau ceva de o posibilă explozie, rămân nelămurit dar plec din zonă. Peste câteva momente aud întâmplător, exact în faţa mea, un tip vorbind la telefon cu un nu ştiu ce şef. Omul comunica faptul că, pe Insula Vacilor (eu insist să-i zic peninsulă despre care care chiar nu bănuiam că are un nume) au fost găsite două grenade şi că la faţa locului se află poliţia şi o maşină a geniştilor.

N-am mai stat în zonă să urmăresc ce se mai întâmplă. Nu sunt convins că au fost evacuaţi de pe peninsulă şi cei doi îndrăgostiţi pe care-i sesizasem în timp ce parcurgeam aleea din jurul lacului. Ştiu doar că totul părea să se petreacă în linişte, fără agitaţie suplimentară sau panică. BGS-ul şi poliţiştii păreau bine pregătiţi pentru astfel de situaţii.

Probabil voi trece mâine prin IOR ca să caut eventuale urme ale posibilei explozii din seara asta.

Probabil în unele ziare va apărea o ştire pe tema asta.

Eu nu sunt ziarist (deşi de câteva ori am fost suspectat că aş fi), deci ştirea nu e scrisă de mine.

Totuşi, am fost acolo...

Sâmbăta în detalii

În zona Unirii, pe la prânz, un moment enervant strecurat între minutele în care am ascultat pianul instalat în staţia de metrou. Faină iniţiativa asta cu transformarea staţiei de metrou de la Unirii care, cam sâmbătă de sâmbătă (cred că, în ultimele luni, de fiecare dată când am ajuns sâmbătă pe la prânz la Unirii acolo se petrecea un moment cultural) găzduieşte ba teatru, ba un mic concert de muzică clasică.

Enervarea a venit auzind un moş idiot, vânzător ambulant, care făcea o generalizare gen: Tinerii nu sunt interesaţi să ia puterea în România pentru că se mulţumesc cu ce primesc de la părinţi. Ei bine, aici consider eu că există două erori de gândire. În primul rând cred că e aproape imposibil să iei puterea din mâna puternicilor de alaltăieri, ieri şi azi. În al doilea rând, nu cred că majoritatea tinerilor se mulţumesc cu ce primesc (dacă primesc) de la părinţi.

Mai târziu, după un popas acasă, mi-am luat slipul şi cearceaful şi am fugit în Parcul Tineretului să văd dacă, pentru vara asta, Parcul Tineretului poate reprezenta o variantă la fel de bună sau mai bună decât IOR-ul pentru plajă. Ei bine, se pare că răspunsul e pozitiv. Parcul pare mai mare, densitatea celor ieşiţi la plajă este mai mică, iarba e plăcută, este cât de cât curat. Si singurul inconvenient detectat, care are totuşi şi o parte bună (din cauza asta circulaţia în zonele de plajă e redusă) ar fi faptul că majoritatea zonelor înierbate şi expuse soarelui sunt în pantă. Şi ce pantă! :D Dacă nu eşti cât de cât atent se poate întâmpla să o ia la vale, pe rând, rucsacul, sticla cu apă, cearceaful şi, odată cu el, chiar tu. :)

La intrarea în Tineretului am remarcat mulţimea de biciclete de la I Love Velo pe care pedalau atât de mulţi oameni încât, pentru o clipă, regretând un pic că nu am venit şi eu cu bicicleta, m-am gândit să închiriez şi eu o bicicletă pentru o plimbare prin parc. Până la urmă am renunţat la idee şi am intrat în parc în căutarea zonelor de plajă pe care le remarcasem în turele cu bicicleta. Chiar mă gândeam în plimbările cu bicicleta prin parc că nu este recomandat să priveşti din şa oamenii aflaţi la plajă pentru că se poate întâmpla să-ţi rămână fixată privirea pe un trup frumos şi, neatent, să tragi o porţie de downhill pe nepregătite. :)

Îmi găsesc un loc, oarecum izolat între nişte bălării, cu o plantă cu spini la cap, întind cearceaful, mă dezbrac, scot bidonul de Nestea (pe care, gol, l-am luat înapoi cu mine şi l-am aruncat într-un container de colectare selectivă), îmi pregătesc cartea (pentru că mi-a oferit surprize interesante îmi propun să scriu zilele următoare şi despre cartea pe care o citesc în prezent) şi, vreo două ore, cu ceva întreruperi, citesc. Asta a fost prima zi de plajă pe 2010. Dat fiind că sunt slabe speranţe să ajung şi anul acesta în Vama Veche sau în 2 Mai, probabil voi reveni pe aici, şi pentru plajă.

Retrăgându-mă din Tineretului observ coada la închiriat biciclete, semn că bucureşteanul chiar e dornic de puţină mişcare. Chiar auzeam o domnişoară biciclistă plângându-se că, în ciuda plimbării cu bicicleta, este la fel de grasă. :) Bine, mie nu mi s-a părut inestetic proporţiontă dar... cu autopercepţia e greu să te pui! Tot la intrarea în parc dinspre Şincai se va deschide în curând şi centrul de închiriere al Cicloteque. Despre marşul pe biciclete orgnizat cu ocazia asta, aici. Sper să pot ajunge şi eu la marş.

Pentru că era încă devreme şi cald, am mai făcut o pauză până acasă, trecând oarecum în fugă şi prin IOR unde am găsit Dealul cu Dor într-o situaţie destul de jalnică. După ce m-am plimbat un pic am renunţat să mai rămân şi aici la plajă.

Iar seara, acasă, nu s-a întâmplat nimic special...

Să vedem cum va fi mâine...

Iar nu am somn...

Prin urmare, vă spun o poveste...

În seara asta, tot pe la 18:00, am plecat din nou să pedalez... Să zicem că pedalatul e într-adevăr xanax/ alprazolam-ul meu, aşa cum mi se sugera zilele trecute... Altfel cum îmi explic faptul că, iarnă sau vară, singur sau în grup, mă găseşti în şa?

Nici n-am plecat bine de acasă că mă trezesc lătrat de un maidanez negru pe care-l deranjasem din somnul consumat în mijlocul străzii. Acesta îl întărâtă pe altul şi... potaia ultimă insistă atât de mult să mă urmărească şi să mă latre încât întorc bicicleta şi mă îndrept nervos către el. Fireşte, potaia se retrage între maşini şi continuă să mă latre de acolo. Eu mă calmez şi îmi văd de drum nu înainte de a consuma un scurt dialog:

El: Nu e bine ce faci?
Eu: De ce?
El: Când te vede data viitoare...
Eu: Ce-mi face? Mă muşcă?
El: Da.
Eu: Şi ce dacă? Ghinionul meu!

Nu aveau sens comentariile critice la adresa celor care, din prostie sau din dragoste, păstrează animale printre blocuri... Sunt de mult lămurit că eu, ca individ, om zică-se, am mai puţine drepturi recunoscute faţă de orice amărât de maidanez de colţul străzii... Oricum, odată în plus, m-am gândit că le-ar sta bine cu un spray în nas acestor patrupezi viteji... Dacă tot s-a redeschis sezonul la pedalat, poate caut să mă dotez cu aşa ceva...

Apropo, pe 11 aprilie, pe la 14:00, mi-am propus să pedalez prin centru pentru a admira panseluţele plantate de ADP. Am înţeles că se văd mişto din şa!

OK! Scap de maidanezii de lângă bloc, merg mai departe aparent către IOR. Totuşi, la o intersecţie, am continuat înainte şi am ajuns în Piaţa Muncii. Aveam eu nişte socoteli mai vechi pe acolo şi, din cauza asta, în prima fază am traversat zona îndreptându-mă către centru unde, fireşte, nu am ajuns pentru că am făcut stânga pe Dristorului. La capătul străzii, în intersecţia unde-mi amintesc că mi-era extrem de greu să trec pe când încercam să-mi iau permisul auto, mă trezesc din nou lătrat. Mă gândesc să alerg un pic şi acest erou dar am renunţat şi mi-am continuat drumul pe străzi neparcurse până atunci care, încet dar aproape sigur, m-au scos în Piaţa Alba Iulia. Rămân pe bulevard, reajung în Piaţa Muncii, merg un pic pe trotuar şi apoi, prin Ţuculescu- Şapte Drumuri (la naiba!!! amintiri stupide care crează reacţii şi mai stupide)- Câmpia Libertăţii ajung în IOR. Intru şi pe aici deşi n-aveam chef de urcat Dealul cu Dor, mă plimb un pic, începe o ploaie cu picături mari, apoi mă retrag încet spre casă.

A fost plăcut să pedalez pe străzile aproape pustii. IOR-ul l-am regăsit mult mai liber ca ieri. În curând, aici, cred că se va redeschide sezonul de raţoterapie şi de plajă...

Timp de mers: 1 oră 12 minute 44 secunde
Distanţă: 18,35 km
Viteză medie: 15,55 km/ oră
Viteză maximă: 28,5 km/ oră

Şi dacă tot m-a prins ora asta scriind, uite că am văzut ceva interesant anunţat pentru 17 aprilie 2010 ora 16:30, prima ediţie Bikewalk pe 2010. Vorbe despre asta, aici şi aici.

Locul de întâlnire este observabil pe harta copiată de la organizator:

În altă ordine de idei, nu este prima dată când constat că sărbătorile nu-mi priesc. Cred că mă-ntorc la muncă mult mai obosit şi enervat decât după un week-end normal...

Amestecate

Sincer să fiu, nu prea mai ştiu ce-mi fâlfâia prin creier de dimineaţă, în drum spre job... Dar e clar că era, ca în majoritatea zilelor cuprinse în ultimii ani, un amestec de gânduri care nu duceau nicăieri...

Poate mă gândeam la ziua de ieri... O zi banală şi, spre deosebire de sâmbătă, o zi mohorâtă. Am ieşit totuşi în parc şi am stat multe ore. De data asta am preferat un loc mai izolat, sau cel puţin aşa gândisem când m-am aşezat. Într-o mică măsură chiar era un loc retras, în sensul că nu au trecut la o distanţă mai mică de 5 m de mine decât vreo 5 oameni dintre care 2 cu barca. Totuşi, auzeam conversaţii, vedeam şi eram văzut într-o/ dintr-o mulţime de direcţii. Dimineaţă chiar am fost abordat de un tip cu chef de vorbă, venit din capătul celălalt al Bucureştiului, tip care, în lipsa mea, ar fi fost de mult plecat înapoi acasă dacă nu ar fi avut cu cine purta o conversaţie mai mult sau mai puţin convenţională. Până la urmă el a plecat (după ce răspunsesem negativ la ideea de a bea o bere) iar eu am rămas să continui lectura întreruptă într-o oarecare măsură de el. Totuşi, nu m-a deranjat că m-a scos pentru o vreme dintr-ale mele.

Spre deosebire de sâmbătă, privirea mea nu a mai rămas fixată pe vreun trup. Când mă întrerupeam din citit priveam cerul, norii, raţele, insectele, oamenii care se plimbau pe aleile situate aproape şi totuşi departe.

De citit am apucat să citesc aproape jumătate din cele 360 de pagini ale Călăului dragostei, o carte pe care am comandat-o la începutul lui februarie 2009 şi pe care am primit-o chiar pe 14... Cum de-am comandat-o? Era probabil perioada în care am comandat şi Relaţii de iubire. Normalitate şi patologie, o carte pe care n-am reuşit s-o termin. Călăul este totuşi mult mai digerabilă. Deşi, comparând impulsul iniţial cu ce găsesc acum în ea, citind, cred că există o diferenţă imensă. Probabil, cu excepţia primei poveşti, restul se aliniază perfect unor "şi alte poveşti" oarecare. Până acum am rămas din cartea asta cu o întrebare... Şi dacă îi pasă??? Cui? Ei...

Azi, a patra zi cu telefonul închis şi off line. Mă trezesc aproape de ora la care, de obicei, îmi suna alarma telefonului. Fac un duş şi o iau din loc. Ajung la Piaţa Muncii la ora potrivită deşi nu mă mai orientasem după ora telefonului (iar ceasurile din casă sunt cam dereglate de felul lor). Îmi lungesc gâtul căutând-o cu privirea în toate părţile. Nu e. Mă simt trădat, furios, trist, destabilizat... Unde eşti? De ce nu ai apărut? Mă gândesc din nou să mă interesez pe unde circulă 45 şi apoi să dau o tură cu el încercând să ghicesc unde lucrează ea acum... Poate venea cu următorul metrou... M-am gândit pentru o clipă să aştept (oricum ajungeam devreme la birou) dar apoi am considerat că povestea asta e oricum suficient de absurdă şi aşa... Oricum, mai devreme sau mai târziu, o s-o revăd. Încerc să mă-mpac cu ideea că nu voi putea zâmbi de fiecare dată când o văd...

Tot azi, peste noapte, am un vis tâmpit. Se făcea că-mi sună telefonul. Un număr de telefon oarecare, pe care nu-l am în agendă. Răspund şi aud: "Sunt x, colega dumneavoastră". Ce-o fi însemnând visul acesta? O fi avut legătură cu faptul că-mi ţin telefonul închis? Sau o fi având legătură cu colega? La dracu! Oricum ar fi nu are cum să-mi fie favorabil. Mai bine rămân la toate rece... Şi de unde formula aia de adresare atât de ceremonioasă??? Admiţând că într-o zi chiar mă va suna, nu pare deloc genul de om care să se piardă în prea multe politeţuri gratuite.

Vineri dimineaţă, dialog (sau trialog) la birou:

-Ce-ai păţit?
-Nimic deosebit
-Ai păţit tu ceva că pari supărat.
-Să zicem. Oricum, sunt mărunţişuri.
-Nu eşti tu aşa cătrănit din cauza unor mărunţişuri.
-Mărunţişuri le-aţi considera voi. Dacă v-aş povesti.
-Păi povesteşte, poate îţi dăm vreun sfat.
-Nu puteţi.
-Aşa e. Nu putem să-l ajutăm. N-avem fanta roz.
-Tarzan puternic! Face fantă unde vrea el...

Şi aşa s-a strecurat o glumă absolut idioată într-o zi apăsătoare. Vineri... După o zi de joi încheiată într-un mod idiot... Fugă, de orice şi de oricine... Doar de ea nu fug, ba chiar o caut... Dar, pentru că (re?)întâlnirea în aceiaşi poveste e imposibilă, o văd şi, într-un târziu, tot fug... Era o idee interesantă în Călăul dragostei despre felul în care doi actori diferiţi trăiesc aparent aceiaşi poveste.

Excitant

Sâmbătă. Ies la plajă, pe o căldură infernală. Nu mai pun slipul pe sub pantalonii scurţi. Ajung într-un loc curat şi destul de plăcut, întind cearceaful şi... constat că e cam multă lume în jur. Cum să-mi pun slipul? Mai bine rămân în pantaloni scurţi. Curând constat că e totuşi prea cald... OK! Asta e! Câteva secunde n-o fi problemă. Scot slipul din rucsac, dau nădragii jos, rămân pentru câteva secunde complet dezbrăcat, pun slipul pe mine şi am rezolvat problema.

Aşa cum am făcut cam la fiecare ieşire la plajă de anul acesta, am suflecat (nu ştiu dacă e cuvântul potrivit) slipul astfel încât să stea pe mine şi în acelaşi timp să permită soarelui să ajungă la o suprafaţă cât mai mare de piele. Am mai întâlnit genul ăsta de păcălire a ideii de nuditate. De data asta am sesizat o chestie asemanatoare şi la slipurile unor tipe, slipuri care acopereau doar o dungă îngustă de la jumătatea feselor. Apetisant! Culmea, deşi stilul îndrăzneţ de a purta slipul te putea duce cu gândul la topless, fiinţele respective păstrau sutienele pe ele.

În câteva reprize de citit reuşesc să termin Yes Man. Trişasem deja cartea asta şi ştiam că Danny urma să rămână cu fata aia. Dar stilul în care s-a ajuns la deznodământul fericit mă face să spun că această carte merită citită de la cap la coadă.

Printre reprizele de citit arunc priviri şi spre oamenii din jur. În perioada cu căldură maximă nu prea se plimba lumea prin zonă dar mai târziu deja era ceva freamăt... Acele femei aveam să constat că veniseră la plajă cu mai multe costume de baie. Care costume au fost schimbate de câteva ori, motiv pentru care, cam de departe, am avut ocazia să văd, din spate, jumătăţi de trupuri goale. Prima dată când am sesizat că o fiinţă se dezbracă de slip cred că am rămas cu privirea fixată pe fesele ei. Sper că nu era atât de clar unde mă uit, cu chelarii de soare pe ochi...

Schimbarea sutienelor, văzută tot din spate, nu oferea un spectacol la fel de excitant. Dar repetatele schimbări de slip aveau să mă încingă fantastic. De parcă nu eram suficient de încins de la soare... Până la urmă m-a tentat din ce în ce mai tare să renunţ la slip. Era deja târziu, soarele nu mai încingea prea rău, o vreme am coborât, milimetru cu milimetru, slipul. Până când, cu câteva mişcări care mi le doream calme, l-am împins de-a lungul cearceafului şi am rămas din nou gol. De data asta am rămas gol mai mult decât la începutul zilei de plajă. M-am reîntins pe burtă şi am savurat razele de soare care mi se strecurau pe fese. Am stat aşa cale de vreo 15 minute, sau poate mai mult... De două ori am simţit un gen aparte de excitaţie. Am încercat să nu dau importanţă senzaţiei. Am şi reuşit într-o oarecare măsură. Dar când mi-am spus că sunt suficient de deshidratat încât să se impună retragerea spre casă, am observat semnul unei puternice excitaţii... M-am îmbrăcat având încă o senzaţie ciudată...

E clar că-mi lipseşte Vama Veche... Acolo, nud printre nuduri, rar mă "lovea" câte-o erecţie... Intervenea curând obişnuinţa şi relaxarea. Aici, un centimetru în plus de piele dezvelită provoacă reacţii intense... Acolo, nudurile erau doar un element de atracţie în plus pe lângă valuri, soare, bere, vânt, nisip... Şi aici, şi acolo, am fost la fel de lipsit de o prezenţă feminină apropiată. Cât de puternic schimbă câteva variabile modul în care percep aparent aceleaşi elemente...

Nebun...

Nu, nu este vorba de Nebunul de alb al lui Imre... Ieri mi-a ieşit în cale un nebun în carne şi oase. Plec spre parc gândind că nu mă va muşca în fiecare duminică potaia vecinei (pe care, de la muşcătură, n-am mai întâlnit-o). Dar fiecare duminică trebuie să aibă accidentul ei... De data asta mi-a ieşit în cale un nebun căutând într-un coş de gunoi. Aparent inofensiv până m-am apropiat. Nu ştiu ce dracu avea în mână (o bucată de plastic sau altceva) dar, când am ajuns în dreptul lui, a făcut gestul de a lovi. Nu ştiu de ce dar parcă anticipasem gestul său şi am tâşnit câţiva metri în fugă. Nebunul striga ceva în urmă dar cui îi mai păsa? Ceva metrii mai încolo mă ajunge un nene pe care acelaşi nebun încercase să-l lovească. Din câteva vorbe ne-am pus de acord că suntem suficient de grăbiţi aşa că nu ne complicăm cu un anunţ la 112. Indiferenţă care atrage indiferenţă. Din cauza asta am încetat să mai cer celorlalţi să mă înţeleagă sau să mă ajute.

Câteva ore mai târziu revin în zonă dar nebunul dispăruse. Sper să fi dispărut definitiv nu de alta dar trec des pe acolo şi nu mă încântă ideea unei reîntâlniri.

În orele trecute fusesem la plajă. Am încercat să ignor oamenii din jur şi să mă arunc asupra Pendulului... Într-o oarecare măsură am reuşit. Sunt acum la pagina 661 (din 740 incluzând şi postfaţa). E aproape ziua în care voi termina şi cartea asta. De ceva vreme mă gândesc că aş prefera să mă înţeleg mai rău cu cărţile în schimbul unei mai bune relaţii cu oamenii... Totuşi, cale de vreo 4 ore petrecute în parc, mi-au mai sărit în ochi din când în când trupuri, culori, gesturi, păsări, gâze... Un gest, mai degrabă închipuit decât văzut, mi-a stors emoţii rar trăite... Acelaşi gest, în alt loc, trezind alte emoţii sau cel puţin intensităţi diferite ale aceleiaşi emoţii...