Am ratat, din nou...

Eram la un pas să o întâlnesc. Planul meu se dusese de râpă aşa că eram aproape gata să accept planul ei, bazat pe elemente mai clare, probabil. Anxietatea atinge cote alarmante. Cum dracu` să o întâlnesc când eu sunt limitat pe câteva planuri esenţiale? Cum să o întâlnesc dacă ea este cu altcineva? Nu m-am luptat niciodată să distrug un cuplu, nici măcar atunci când credeam că acel cuplu se va distruge oricum, singur, mai devreme sau mai târziu. Prin urmare, cu o strângere de inimă ceva mai confortabilă decât un potenţial atac de panică în condiţii pe care îmi era aproape imposibil să le controlez, anunţ că nu este momentul potrivit să ne vedem. Ea mă anunţă că anulează planurile deja făcute dacă aşa vreau eu. Fără să-mi lase impresia că ar regreta asta. Deci întâlnirea noastră ar fi fost pentru ea un element banal. Deci am ales bine renunţând. Totuşi, motivele pentru care am ales să renunţ mă fac să fiu nemulţumit de mine. Totuşi, ştiam că pe planul ăsta am ratat, definitiv. De unde sămânţa aia de speranţă, care a durat câteva zile, nu ştiu. Nu, nu ne vom vedea niciodată, se pare... Niciodată! Indiferent cât de fericită sau nefericită vei fi...

Voi fi deprimat câteva zile, probabil, după care-mi voi reîncepe antrenamentele de alergare şi, un pic mai des decât în prima jumătate a anului, voi reveni pe munte de dragul muntelui sau de dragul unor recorduri personale de viteză care să mă încurajeze să particip la concursuri de alergare montană. După cum spuneam şi zilele trecute, asta e cam tot ce-mi rămâne în rahatul ăsta de viaţă...

Zâmbet 3

13 februarie 2013, aproape de 8:00 PM, o staţie de metrou

Târziu, oboseală, după o zi îngrozitoare din punct de vedere psihic (singura zi din ultimele 30 în care am fost cu adevărat furios, extrem de furios), pe traseul mai rar frecventat, cu starea de relativ echilibru recăpătată în mod surprinzător.

Sunt în metrou, în drum spre casă îmi mănânc porţia de înfuriate, metroul este aproape oprit în staţie când... apare pe peron ea... Privesc spre ea cu 60 % interes, aşteptându-mă să nu fiu văzut/ băgat în seamă. Surprinzător, de data asta pare să mă vadă şi ea. Ezită o clipă apoi flutură scurt mâna a salut. Nu urcă (fiecare are drumul său...) dar reuşeşte să-mi creeze impresia că o bună parte din forţa de respingere care se făcea simţită între noi de nu mai ştiu câţi ani (vreo patru, probabil) a dispărut, lăsând încrâncenarea la o parte şi permiţând reapariţia unor sentimente oarecum amicale, sentimente care dispăruseră pentru o lungă perioadă de timp din motive destul de complicate.

Fiind ea o persoană de care, cumva împotriva voinţei mele şi, probabil, a ei, încă sunt interesat, m-aş bucura ca viitorul să demonstreze că nu sunt inutile momentele în care se mai întâmplă să o întâlnesc. M-aş bucura să constat că am reuşit să înţelegem diferenţele dintre noi şi să permitem în continuare o relaţie în care, deşi nu ne putem iubi, cel puţin să nu ne urâm. M-aş bucura să constat că mai pot schimba din când în când câteva cuvinte cu ea, cuvinte care să lase în urmă lucrurile nu tocmai plăcute dintr-o perioadă critică şi care să permită măcar un schimb de informaţii, dacă nu şi unul de emoţii plăcute.

Mica întâmplare de aseară nu este motiv de extraordinare speranţe dar cel puţin poate redeschide o poveste despre care am crezut o vreme că este inevitabil să aibă un final urât. Continuarea acestei poveşti poate recăpăta nuanţe de civilizaţie şi de inteligenţă, aşa cum avea cu vreo 10 ani în urmă.

Sper să se cureţe cât de cât petele adunate în acei groaznic de deprimanţi ani.

N-am zâmbit din tot sufletul aseară dar, în context, a fost cel mai important zâmbet pe care l-am emis în întreaga mea viaţă. A fost unul dintre puţinele momente în care, chiar dacă doar pentru o clipă, mi-am imaginat că lucrurile care nu-mi plac din viaţa mea se pot schimba în lucruri cât de cât plăcute. Un rar moment în care am sperat...

Miros de ploaie...

Azi, întorcându-mă acasă pe ploaie, fără să mă mai obosesc să scot umbrela, mi-a pătruns în nas un miros care a stârnit amintiri, mirosul prafului ud de pe asfaltul oraşului.

-Îmi place mirosul prafului ud. Îmi aminteşte de mirosul de la ţară.
-Vrei să scot umbrela?
-Pentru mine nu, ajung repede acasă. Dacă vrei scoate-o pentru tine.
-Mai stai un minut, am ceva pentru tine...

A urmat, câteva secunde mai târziu, obişnuita despărţire care, consider acum, părea a fii o simplă repetiţie pentru Marea Despărţire care urma să se petreacă peste câteva luni.

Dar nu despre tristeţea unei despărţiri vreau să mă leg acum ci de speranţa că voi redescoperi cândva în mine senzaţii şi gesturi de care mi-e dor, senzaţii şi gesturi care să semene cu cele de anii trecuţi doar atât cât trebuie pentru a reprezenta o fărâmă de evoluţie, nu o întoarcere în timp, la eroarea de atunci...

Tot Ea...

Nu am mai scris de mult despre ea... Să fi trecut săptămâni sau luni, nu ştiu... Asta nu înseamnă că nu m-am mai gândit la ea, înseamnă doar că gândurile care au mai apărut au stat în mintea mea puţine clipe şi, în plus, nu mi-au mai întors metafizicul pe dos. Înseamnă şi că am depus oarecare efort pentru a aduce percepţia legată de poveste în nişte limite suportabile. Nu-i uşor dar nici imposibil nu pare. Zilele trecute, citind, mi-am dat seama cât de mult m-ar încânta ideea de reconciliere... Că azi ideea de reconciliere mi se pare aproape imposibilă, datorită faptului că nu am niciun control asupra dorinţelor ei e altă poveste... Totuşi, dacă ea şi-ar exprima dorinţele astfel încât, în măsura în care este posibil, eu să repar greşelile pe care le-am făcut faţă de ea, aş fi, măcar pentru o vreme, fericit...

Să revenim totuşi la motivul care m-a făcut să scriu din nou despre Rox (cititorii mai vechi ştiu exact despre cine vorbesc). Ei bine, după mult timp, am revăzut-o... Asta după un şir de zile în care, dată fiind ora la care eram pe traseul ei, aproape că m-am temut că o voi întâlni. Azi s-a întâmplat, am revăzut-o. Era cu 15 minute mai devreme decât ora pe care o consideram eu ca fiind a ei (pentru a nu realimenta o obsesie prefer să nu scriu din nou intervalul în care am văzut-o, deşi la ceas m-am uitat). Mergând, ca de obicei, pe toată lungimea peronului pe care aştept metroul, observ un păr cunoscut. Mă uit mai atent, schimb puţin şi unghiul, ea era... Ne despărţea 1 metru de oarecare înghesuială. Am trecut mai departe spunându-mi că e încă devreme, că nu sunt încă pregătit pentru a accepta senin, poate chiar a negocia, eventuale percepţii legate de reproşuri venite din partea ei. M-am "izolat" în alt colţ de peron şi nu am mai căutat-o insistent cu privirea decât după ce a plecat metroul din staţia ei. Între timp, am citit în continuare despre ideea de iertare... Chiar m-am surprins zilele trecute întrebându-mă cum ar reacţiona ea dacă ar vedea ce citesc acum... Poate nu s-ar gândi că acea carte mi s-a recomandat tocmai pentru a privi din alte unghiuri povestea cu ea... Mie mi-ar plăcea să fie încântată de ideea cărţi dar, la cât o cunosc, ar fi mai degrabă sarcastică... Deci... prea devreme! :)

M-am bucurat să constat că, în secunda în care am privit-o, am perceput-o ca fiind îmbrăcată în culori vesele, purtând în plus şi un rucsăcel în spate.

M-am bucurat cu atât mai mult să constat că doza de resentiment care apărea în astfel de situaţii s-a redus considerabil. Da, deşi este oarecum dificil să demonstrez că a fost inuman de nedreaptă cu mine, există cel puţin un detaliu care mă face să fiu încă supărat pe ea. Prin urmare... fiind destul de bine sfătuit, mă gândesc să iau în seamă ideea de a o ierta. Dacă şi în ce măsură voi reuşi doar timpul va demonstra. Eu sper... După o săptămână agitată chiar am nevoie să sper...

Cadou de final de an...

Aşa cum pare să se obişnuiască în familia mea, cele mai faine cadouri sunt cele pe care ţi le faci singur. Ei bine, după o perioadă în care am aşteptat şi am tot aşteptat un aviz care să m-anunţe că am primit cărţi, uite că, într-un târziu, mi-a ajuns unul dintre cele două colete aşteptate.

Am văzut avizul în cutia poştală azi, când am venit de la muncă. Bine că mi s-a dat drumul acasă mai devreme, am apucat să ridic coletul anul acesta. Va trece ceva vreme până să mă şi apuc să citesc cele trei cărţi dar oricum mă bucur că le-am primit. Se spune că aşa cum termini anul aşa îl vei avea pe următorul. Prin urmare, probabil că mă voi bucura tot anul 2010 de periodice achiziţii de cărţi.

Speranţa mea e că mă voi bucura şi de alte lucruri, eventual de planuri împlinite. Am făcut un draft de planuri pentru 2010 dar nu l-am terminat încă. La fel cum n-am terminat nici lista momentelor importante din 2009. Nu ştiu dacă vă voi anunţa şi vouă ce conţin cele două liste dar... ştiu că o parte a celor care mă citesc reuşesc să citească printre rânduri şi să deducă ce m-a marcat în 2009 şi ce aş dori să realizez în 2010. Ar fi preferabil să reuşesc să fac câteva necesare schimbări.

Pentru că, aproape sigur, aceasta este ultima mea postare pe 2009, închei urându-vă un an nou cu realizări pe cât mai multe planuri. Visaţi cu realism şi luptaţi pentru împlinirea viselor voastre!

La mulţi ani!!!