E uşor să o placi (1)

EDIT: Două zile mai târziu, Bătrânul şi marea apare din nou în apropierea mea. Nu garantez dar este posibil să fi fost aceiaşi cititoare. Coincidenţele astea! :)

O dimineaţă banală, un drum la fel de banal care nu anunţa nimic deosebit. Privesc într-un colţ de metrou şi văd o carte. Până să văd suficient din copertă încât să mă conving, deja nu ştiu ce element mă făcuse să cred că ea citeşte Bătrânul şi marea. În mâna cealaltă o pungă, de hârtie probabil, inscripţionată cu Merida.

Fără ca asta să aibă neapărat vreo vagă urmă de logică, eram tentat s-o întreb dacă îl cunoaşte pe Claudiu.

Câteva clipe mai târziu o privesc mai atent şi-mi dau seama că deşi are un aspect oarecum banal, are ceva din femeile cumva luminoase dar nu neapărat foarte frumoase pe care le-am apreciat într-o perioadă sau alta.

Era genul de femeie cu care, în perioada în care, vorba lui Adrian Ivaniţchi (???) Păunescu, mai credeam în pereche, mi-ar fi plăcut să împart cel puţin o parte a timpului liber, dacă nu chiar mai mult...

E uşor să placi un om cu care, din prima privire, constaţi că, direct sau indirect, ai lucruri în comun...



Eu mă gândeam iniţial la o piesă a lui Puiu Ivaniţchi dar... m-a înşelat memoria...

Om Bun 2011, seara a doua

INTRODUCERE

După ce, folosind pentru asta mai mult timp decât m-am aşteptat, am reuşit să finalizez cronica pentru prima seară Om Bun 2011, după nişte reproşuri aruncate la birou pe drept dar într-un limbaj şi pe un ton nepotrivit, am fugit din nou spre Nottara. Urma seara a doua, seara pe care, după cum mai scriam în cursul acestei luni, mi-am dorit-o cel mai mult.

Ajung la timp, îmi ocup locul şi aştept...

CONCURSUL

Prima prezenţă din a doua zi de concurs a reprezentat o foarte interesantă surpriză. Trupa Aud, un el şi o ea, el cu chitară şi voce, ea cu un instrument indian (Maria Gheorghiu, -da, tot ea a prezentat- spunea că această tânără este singura din România care cântă la acel instrument) şi voce. Prima piesă, Musca, a fost numai bună ca deschidere pentru o seară de folk amuzant. A doua piesă din concurs, Când tac.

La o rapidă căutare pe youtube nu dau de ei dar poate se găseşte şi de data asta un binevoitor care să posteze un link la comentarii, în cazul în care a reuşit să-i găsească. Oricum, instrumentul ei, care sună cumva asemănător cu vioara, sună tare fain. Prin urmare, dacă auziţi pe undeva de un recital Aud, merită să mergeţi!

Cu numărul doi în concurs, prezentat într-un mod promiţător de Maria Gheorghiu, micuţul Vladimir Chiurlea. Prima piesă din concurs, Bivolul, s-a menţinut în zona amuzantă, textul fiind tocmai bun pentru un copil. A doua piesă, mai complicată atât ca text cât şi pe chitară, Mi-e dor.

Plăcută evoluţia lui Vladimir.



Numărul trei, din nou o trupă, Dac`art. O persoană din trupă (Valentina Stafie) are un nume care, pentru o clipă, mi-a sunat cunoscut. Încurcate-s căile folkului... Cei trei oameni cântau la chitară (el), chitară, voce şi fluier (prima ea), vioară şi voce (a doua ea). Am fost atenţionaţi că muzica lor are un aer arhaic iar versurile folosesc româna veche. Prima lor piesă din concurs a fost Spirit iar a doua a fost o piesă căreia nu i-am înţeles titlul. Am reţinut în schimb că, undeva în mijlocul ei, doi oameni din trupă au schimbat instrumentele (el dând o chitară pe altă chitară şi prima ea dând chitara pe fluier). Cred că aceşti oameni ar avea succes într-un festival de muzică medievală.



Cu numărul patru în concurs, o doamnă profesoară aflată, după părerea prezentatoarei, în plină maturitate artistică: Felicia Popescu. După mici probleme tehnice (reglaje pe chitară) am avut parte de Palide umbre (pe versurile lui Macedonski) şi de o piesă pe versurile lui Nichita Stănescu. Despre vocea ei aş spune că este sfredelitoare.



Cu numărul cinci în a doua seară de concurs, o reprezentantă a foarte tinerei generaţii: Ştefania Iacob, 13 ani. A fost prezentată ca având vocea cumva legată de a Tatianei Stepa. Auzind-o pe Ştefania, am fost de acord cu comparaţia făcută de Maria Gheorghiu. Prima piesă, Când ninge, beneficiază de versurile lui Sorin Poclitaru (amintit şi cu o seară în urmă). Piesa a doua: Doamne, dacă-mi eşti prieten.



Dacă e să folosesc stilul în care Dan Loghin comentează pe alpinet aş putea spune doar atât: DA!

Numărul şase, o participantă de 16 ani care m-a pus în faţa propriilor prejudecăţi, în faţa propriei tendinţe spre etichetare. Dacă arăţi aşa şi cânţi aşa atunci eşti... Este dificil uneori să uiţi experienţele care au creat idei fixe... Cu versuri şi muzică proprii (probabil şi la ea făcea referire mai târziu Adrian Ivaniţchi când comenta despre tinerii care au talent la muzică dar cântă pe versuri proprii, destul de banale), Maria Zgârcitu (dacă am înţeles corect numele; la început ar mai putea fi Sc sau Sg; dacă cineva ştie varianta corectă îl rog să mă corecteze) ne-a cântat Familiar şi Despre război.

În sfârşit, cu numărul şapte în concurs, îi vine rândul lui Ştefan Tivodar. Un nume destul de des întâlnit în postările mele, nu-i aşa? :) O cunoştinţă veche, mi-l aminteam destul de vag de la cenaclul 3 Ceasuri bune care se ţinea cu câţiva ani în urmă în Preoteasa. Am avut plăcerea să interacţionez mai mult cu el de când l-am auzit în Iron City, de când ne-am descoperit cunoştinţe comune, de când l-am auzit preluând multe piese care, în anumite compartimente de timp (noţiune împrumutată de la Carnegie, desigur), m-au marcat profund.

M-am bucurat când amicul Facebook mi-a spus că Tivodar participă în concurs la Om Bun. I-am urmarit participarea cât am putut de atent. Sunt de părere că a ieşit bine. A cântat Aievea şi Lumina.

În legătură cu Tivodar am constatat nu odată o chestie cumva paradoxală. Deşi sunt atâţia ani de când îl ascult (nu foarte des, nu în porţii mari dar, din când în când, profit de ocaziile în care pot să-l aud), am doar o extrem de vagă idee despre textele pe care cântă. Ca să zic aşa, îmi place ce şi cum cântă dar sunt foarte departe de acea extremă la modă în adolescenţa mea, acea clasică "poveste de dragoste" dintre Michael Jackson şi mulţimea de puştoaice isterizate. Ciudată comparaţia, ştiu... Doar că nu am găsit o formă mai potrivită pentru a descrie felul în care-l percep eu pe Tivodar.



Fără legătură cu concursul Om Bun, doar pentru că am întâlnit de curând pe un blog o referire la piesă, varianta Tivodar pentru Iluzia unei insule:



Sunt de părere că oamenii care au participat la a doua seară de concurs sunt vizibil mai buni în comparaţie cu cei ascultaţi luni (cel puţin ca medie, extremele pozitive le-am menţionat explicit). În aceste condiţii, mi-e greu să spun cine ar merita premii... Spun doar că două nume mi se par mai puţin premiabile, fata care mi-a stârnit prejudecăţi (da, strict din cauza prejudecăţilor, ca evoluţie muzicală a fost cât se poate de OK) şi Dac` art (pentru că îmi este greu să trasez bariera dintre muzica medievală şi folk-ul comun).

RECITALURI

Porţia de recitaluri a început cu un mai vechi premiat la Om Bun (îmi aduc aminte ediţia în care am auzit pentru prima dată Cântec pentru tine, fără ca în acel moment să ştiu de Eugen Avram), Cristi Dumitraşcu, venit să-şi aniverseze mai vechea victorie şi să-şi promoveze proaspăt lansatul album Goală prin casă.

A fost un prim recital plăcut dar scurt. Am rememorat Cântec pentru tine, am auzit piesa care dă titlul albumului lansat, s-a mai auzit încâ un cântec şi... gata! Cristi cu chitara alături de un tip care scotea sunete interesante din contrabas (m-am tot întrebat dacă nu se foloseşte şi la contrabas un arcuş, omul s-a folosit doar de degete) s-au retras în aplauzele publicului. Faţă de prima seară, în a doua seară mi-a plăcut recitalul surpriză (în sensul că nu era trecut pe afiş, în schimb Maria Gheorghiu îl anunţase deja la finalul primei seri).

Recitalul doi a fost al ciudăţeniei de pe afiş: New Horizons Family. Nu ştiam prea exact la ce să mă aştept dar la final i-am descris într-un stil aparent ilogic: sunt penibili, ştiu să-şi promoveze iniţiativa (umanitară, dacă mai e ceva non- profit pe lumea asta...), bătrânul de la saxofon e simpatic, a recitat interesant din Coşbuc, foloseşte o ro-ngleză haioasă, ştiu să acceseze sufletul, au zâmbete plăcute, româna prinsă de 3 oameni din grup este mai degrabă neacademică.

După colindătorii de la NHF ne întoarcem la folk prin Adrian Ivaniţchi care a început comentând despre stilul în care prezenta în acei ani în care a avut şi acest rol. Cred că a făcut asta şi ca răspuns la părerile destul de proaste legate de prestaţia sa ca prezentator la ediţia 20. Nu am fost acolo deci prefer să nu comentez.

Despre Ivaniţchi n-o să scriu prea mult. I-am dedicat deja două cronici pe care le puteţi citi aici şi aici. Spun doar că a fost un recital fără Scrumbia afumată şi Făt Frumos în meniu. În schimb, noutate pentru mine, am auzit o piesă pe textul lui Brumaru. Textul mi s-a părut destul de interesant, contrazicând-o parcă pe Satanic Vals care, cândva, după o lansare de carte, era foarte acidă la adresa lui Brumaru.

M-am bucurat să-l revăd pe Ivaniţchi!

După el, în formula om+ chitară+ suport pentru textele pe care le încurcă chiar şi când vine cu ele scrise (cel puţin aşa a avut grijă să se prezinte)........

Alexnadru Andrieş (intenţionat scris aşa, imitând felul în care a ales să-i fie scris numele, pe proprie răspundere şi cu semnătură la tipografie, pe afişul de la concertul Incorekt) care a încercat să înceapă cu Un om fericit dar... după cum ar spune Ada Milea, împăratul furios i-a dat textele pe jos. :)) A fost bine primită faza. Cred că a fost momentul în care s-a râs cel mai intens... Numai Andrieş putea să provoace aşa ceva! :)

Textele sunt puse la locul lor, strânse bine, apoi Un om fericit este reluată. Pentru prima dată am fost atent la text şi am prins substratul... Să călătoreşti doar pentru a cânta nu pare o treabă foarte veselă...

Mai departe, deja pornită de o parte a publicului (totuşi, sunt nevoit să constat că, în general, publicul nu prea s-a auzit la Om Bun), Dimineaţa devreme.



Mai departe, nimic anormal... Mie mi-a reţinut atenţia La Rovine, piesă pe care n-o prea conştientizasem până acum.



Ceva mai târziu, o piesă pe care nu am mai auzit-o până acum în concertele Andrieş, Pofta vine mâncând, o piesă de pe primul album Andrieş cu care am luat eu contact. Un bătrân vinil din anii `90, din vremea în care Holografii nu deveniseră prea siropoşi şi scoseseră Banii vorbesc (în memoria mea cele două albume sunt conectate datorită faptului că le-am cumpărat din Muzica în aceiaşi perioadă). Mi-a plăcut că am avut ocazia să-mi reamintesc acel album pe care... acum nu mai am pe ce să-l ascult.

Azi a fost un fel de zi... continuată cu Ada Milea şi Bobo Burlăcianu.

Prima parte a recitalului, o parte din Insula, un proiect care descrie în stilul Ada Milea insula lui Robinson Crusoe. Aici nu este vorba de prea multă muzică. În schimb, calităţile de actor ale lui Bobo Burlăcianu sunt serios puse la încercare. La ce am văzut aseară, nu mă mai miră să aud că acest spectacol are mare succes inclusiv în străinătate, cu varianta în engleză. Deşi îmi era dor şi de alte haioşenii marca Ada Milea nu m-aş fi supărat dacă tot recitalul s-ar fi bazat pe Insula, la fel cum, cu ani în urmă, cred că se întâmplase cu Nasul lui Gogol, tot într-un recital de la Om Bun.

Una dintre cele mai faine faze s-a petrecut pe Rodica... Un om din sală era întâmplător în picioare şi Ada Milea, pe fază, l-a "penalizat" Rodica e-n picioare... S-o jupuim şi s-o facem drapel! Omul, la rândul lui pe fază, s-a ascuns după un scaun. Şi nu l-am mai jupuit. :)) Ceva mai târziu, deşi cânta cu totul altceva, văzând o tânără în picioare, o auzim pe Ada din nou: Rodica e-n picioare şi o vedem arătând cu degetul spre spectatoare... Întorc capul şi o văd pe "Rodica" continuându-şi drumul nepăsătoare. Dacă el a intrat în joc şi s-a crezut pentru o clipă Rodica, ea era 100 % convinsă că se numeşte, să zicem, Marcela. Sunt şi oameni cu simţul umorului mai puţin dezvoltat... :)



Ceva mai devreme, după aplauze pe Ceauşescu n-a murit, Ada Milea se "miră" de reacţia publicului şi strigă încet: Elena! Era interesant să răspundă o reală sau ipotetică Elenă din sală...



Ada a fost obligată să revină pe scenă pentru un bis. Cineva din sală a cerut-o pe Andreea... Şi a primit-o! :)



Pe la 22:00 s-a terminat şi a doua seară de Om Bun pentru că, nu-i aşa? Suntem prea puţini aici să ne-omoare mina...



La final... o scurtă menţiune despre o puştoaică din public, delicioasă prin agitaţia care o caracteriza uneori (ajungând la un moment dat s-o ridice şi pe mami de pe scaun pentru a urmări împreună spectacolul de pe margine). Probabil că, peste 10- 15 ani, va merge singură la folk... Că doar n-o zăpăceşte degeaba acum pe mami. :D Copilul acesta a apărut parcă special pentru a mă împiedica să spun că, în comparaţie cu prima seară, am avut în jurul meu oameni mai puţin frumoşi.

Peste două ore începe ultima seară Om Bun 2011... După care, dacă mă voi simţi cât de cât odihnit (după două nopţi la rând în care am dormit doar câte 6 ore din porţia mea obişnuită de aproximativ 8), este posibil să cobor în Iron City unde, dincolo de obişnuita seară Folk frate, urmează premiera videoclipului la Catrene.

Anotimpul picioarelor frumoase

Sau ce-i scapă lui Mil, cel din Balada lui Mil pe care au o ştiam din interpretarea lui Adrian Ivaniţchi (variantă care mă obseda de dimineaţă). Asta-i scapă, faptul că un anotimp precum cel pe care-l trăim acum, ceva între toamnă şi palidă iarnă, este anotimpul potrivit pentru etalarea picioarelor frumoase. Apărute la capăt de fuste, ghicite de sub dresuri sau pantaloni, parcă niciodată nu au fost mai frumoase picioarele femeilor pe care le întâlnesc... Am zis! :D

Şi dacă tot trec atâţia ascultători de folk pe aici... îmi permit să fac şi o sugestie de cadou, numai bun de oferit ca de la folkist la folkist. :) Cine are puţină răbdare găseşte posibile cadouri muzicale şi din alte genuri.

Om bun 2011

Au trecut câteva zile de când am văzut prin oraş afişele festivalului Om bun. Aflându-mă într-o perioadă în care mi-am propus să experimentez (în mai mică măsură) şi să revin în lumi pe care le-am mai frecventat cu destulă plăcere şi cu alte ocazii (în mai mare măsură), mi-am făcut şi refăcut calcule(le)le (pe care le-am băut) după care, în seara asta, am mers să-mi iau suficient de doritele 3 bilete.

Am zâmbit aflând că mai sunt bilete, am zâmbit aflând că, în seara a treia, nu mai erau disponibile bilete în faţă, am zâmbit când doamna de la casă comenta despre cât de nepretenţios sunt eu în comparaţie cu alţii care vor întotdeauna alt loc. :)

În drum spre casă mi-am dat seama că cel mai în faţă loc l-am prins la seara a doua, seară pe care mi-o doream mai mult decât pe celelalte. Prin urmare, voi asculta de pe rândul 3 recitalurile haioase (Andrieş şi Ada Milea despre care sper că va veni din nou împreună cu Bobo Burlăcianu despre care am aflat azi că prestează şi într-o piesă de la Teatrul Foarte Mic) şi recitalul combinat ca emoţii al lui Ivaniţchi pe care mă voi bucura să-l ascult din nou şi despre care sper că-şi va aminti de Scrumbia afumată care mi-a plăcut tare mult când am auzit-o în Mojo sau Music Hall în primăvară.

Dacă o să fiu în formă vor urma şi nişte cronici de festival...

Dar până la Om bun este foarte posibil să revin printre folkişti dragi duminică seară, pentru a reasculta alţi oameni buni. Detaliile pentru duminică seară vă invit să le citiţi pe blogul Ioanei.

Şi dacă am noroc să îmi amintesc la timp, nici sâmbătă nu mă voi lipsi de folk. Make va cânta în metrou la Unirii de la 12:30, în cadrul spectacolului celor de la Masca. Am bănuiala că în Folk Band Imperfect va cânta şi mai vechea mea cunoştinţă, Alex Nichita.

De ne vom vedea pe acolo... să ne simţim bine!

Adrian Ivaniţchi, ziua a doua

Deşi, marţi seară, auzind de concertul din Music Hall, am spus că, pentru mine, e cam la capătul pământului, aseară m-am gândit că Adrian Ivaniţchi vine destul de rar să cânte în Bucureşti aşa că merită să-mi mai scurtez o noapte.

Stau la birou până termin răspunsul la un e-mail important apoi o iau din loc, fără grabă, spre fostul Cage Club. Eram curios atât să văd cum va evolua concertul în comparaţie cu cel de marţi cât şi să văd cum arată clubul în noua haină.

Încă nu ştiu ce aranjament al meselor este folosit în serile de vineri, de rock (apropo! vine cineva la Cargo?) dar în serile calme mesele sunt aşezate atât în partea dreaptă cum te uiţi la scenă (aşa cum erau şi pe vremea Cage-ului) cât şi în stânga. Am ales să mă aşez nici prea în faţă dar nici în spate, în faţa scenei. Dat fiind că în varianta Cage am avut câte ceva de criticat la toalete (detalii aici), am verificat şi acum cum stau lucrurile şi, în afara spaţiului strâmt, nu am mai avut ce reproşa. Se simte renovarea. E adevărat că renovarea nu se simte numai în confort, se simte şi în preţurile de la bar, mai mari decât pe vremea Cage-ului. Dar domnia se plăteşte, nu-i aşa? :)

Concertul a început, primele piese fiind cântate mai mult pentru mine şi oamenii de la bar, restul celor deja prezenţi în club fiind, din păcate, cantitate neglijabilă. În situaţia asta nu m-a mirat că Ivaniţchi m-a reperat imediat după ce a urcat pe scenă.

-Eşti aici? M-am liniştit!

Concertul a început cu Lungul drum (nu mi-o aminteam, poate că nici nu o auzisem până atunci) şi a continuat cu două balade, Balada lui Mil şi Balada gureşei Coquette. Mai departe, Amintirea paradisului, Arsura (reluată peste ceva timp pentru un spectator întârziat), deja cunoscuta Tânăr şi acum (Şi totuşi, mai cred în pereche?).

A urmat Şi totuşi există iubire, piesă pe care "auzeam" publicul din Vama Veche de la Folk You 2008. Era fain să nu am nevoie de imaginaţie pentru a auzi publicul. Era fain ca publicul să fie acolo, lângă mine, în faţa scenei.

După o introducere care m-a făcut să mă gândesc la Scrumbia afumată Ivaniţchi s-a răzgândit şi a ales o piesă supercunoscută, Amintiri cu haiduci. De aici atmosfera s-a încins într-o oarecare măsură şi a rămas aşa până la finalul concertului. Programul de coveruri a avut succes, publicul a devenit mai implicat, au mai fost cântate două piese în varianta om+ chitară (Vremuri şi La fereastra ta).

Următoarele, dintre care am notat Câmpuri aurii, Knocking on a Heaven Door, Andri Popa, Blowing in the Wind (aici vocea a fost a omului nou urcat pe scenă la început şi a lui Ivaniţchi în a doua parte a piesei), Cântecul bufonului au fost cântate cu două chitări (a lui Ivaniţchi şi a unui tip care scotea sunete faine din chitara electrică) şi, uneori, pe două voci.

Cel puţin această parte de coveruri supercunoscute ar fi fost cu siguranţă pe placul multor amatori de muzică bună. Aşa cum făcea şi Alina Manole acum ceva ani, după un concert Cantos cu public puţin, regret şi eu faptul că un artist care a dovedit în două concerte că are atât piese proprii foarte bune cât şi capacitatea de a prelua şi de a interpreta într-o manieră plăcută piese supercunoscute ale oamenilor care, pentru o generaţie sau alta, au reprezentat repere importante din punct de vedere muzical, regret deci că în jurul acestui artist nu s-au adunat mai mulţi spectatori.

La final, încerc să refac firul evenimentelor în urma cărora am ajuns să-l cunosc pe Adrian Ivaniţchi. Prima dată cred că am auzit de el în vechea emisiune radio a Teodorei Ionescu (Folk pur şi simplu de pe Antena Bucureştilor), emisiune pe care o ascultam săptămânal. Firesc, Teodora Ionescu difuza cea mai cunoscută piesă a lui Ivaniţchi, Arsura.

Peste ani l-am prins probabil în ceva recitaluri la Om Bun iar în 2007 (nu cred să mă înşele memoria) l-am reţinut ca prezentator la acelaşi Om Bun, ocazie cu care a introdus-o pe scenă şi pe Ioana Munteanu care, zic eu, a avut o prestaţie lăudabilă în concurs.

A urmat Folk You 2008 unde am constatat că Adrian Ivaniţchi are multe piese plăcute pe care, cred, abia atunci le descopeream cu adevărat, până atunci ele trecând mai degrabă nebăgate în seamă prin urechile mele.

Până la concertele de zilele trecute aproape că uitasem de el dar mi-am reamintit Arsura când am citit de concertul din Mojo. Îmi pare bine că am profitat de amintirea acestei piese şi m-am lăsat dus de ea la cele două concerte, din Mojo şi din Music Hall. În Mojo, având ocazia să-i strâng mâna, mi-am dat seama că este cel mai experimentat folkist căruia i-am fost prezentat până acum. În Music Hall am aflat că am fost reţinut şi, probabil, voi fi recunoscut şi la următoarea ocazie în care-l voi asculta.

Mă întreb acum câţi ani de folk are Adrian Ivaniţchi în spate dacă doar de la lansarea albumului Amintirea paradisului au trecut deja 12 ani...

Sper să revină în Bucureşti curând! Este posibil să îi urmăresc concertele de club aşa cum, cu câţiva ani în urmă, îl urmăream pe Emeric Imre. Adevărat, pasiunea pentru Imre a scăzut în intensitate (ca să fiu sincer nu mai ştiu sigur când am fost la ultimul concert de-al lui dar cred totuşi că era toamna 2009 când am mers la concertul său din Iron City) dar cu siguranţă nu a dispărut de tot. Doar că s-a schimbat contextul în care-l ascult...

Sper să ne revedem curând, Adrian Ivaniţchi!

Eu sunt din neamul lui Făt Frumos... sau Adrian Ivaniţchi şi Eugen Avram în Mojo (3 mai 2011)

1 mai, seara, primesc obişnuitul anunţ despre concertul E- Folk de marţi, din Mojo. Urma să cânte Adrian Ivaniţchi alături de Eugen Avram. Dacă Eugen Avram am mai auzit din când în când, inclusiv în atmosfera de sufragerie nefumătoare din Mătăsari, Ivaniţchi nu mai auzisem de foarte mult timp, probabil de la Folk You 2008. Era clar că merită mers la concert.

Vine ziua de marţi, nu mă simţeam nici prea bine, nici prea rău, nici prea liber, nici prea ocupat aşa că am lăsat pe seară decizia legată de felul în care voi petrece finalul zilei.

Verdict final: ajung în Mojo. Pe drum văd o tânără pedalând cu chitara în spate. Interesantă imagine! :) Găsesc în Mojo o atmosferă suspect de calmă. Dacă nu aş fi văzut destul de repede artiştii serii mişunând prin club aş fi putut crede că a apărut în program o modificare de care nu am aflat. Mă apuc să torc gânduri în aşteptarea concertului.

Eugen Avram urcă pe scenă, am crezut că mai are ceva de verificat la sunet dar... urcase ca să cânte deja. Fără playlist, aşa cum am senzaţia că procedează la fiecare concert. De aici rezultă că piesele se succed mai mereu într-un mod surprinzător. De data asta a cântat:

Mi-e dor de tine, o piesă despre care am constatat aseară că este... trebuincioasă. În fiecare zi TREBUIE să ai ceva de spus... Aşa să fie? Sau sunt de vină eu pentru că tratez cuvintele într-un stil prea concret? :)

Cântec şoptit, o clasică Poesis pe care cred că a auzit-o cel puţin 1 % din populaţie (mă gândesc aici la posibila exagerare a acelui grup Facebook care se referă la cei doar 1 % care NU ascultă manele).

Dacă ai ghici, înainte de care Eugen Avram preciza că sunt piese pe care el nu le poate cânta pentru că se plictiseşte de ele înainte să le termine (Mielul a fost dat ca exemplu).

Indiferent, a doua piesă marca Eugen Avram a serii, urmată de Hai noroc, Cântec pentru tine (îmi amintesc acum cum Mi aştepta hit-ul la teatrul de vară, la acea seară folk la care ne-am văzut prima dată în urmă cu vreo 2 ani dacă-mi amintesc corect) şi Te-aş înţelege din priviri.

A urmat o piesă care mă enerva crâncen înainte dar care acum am rumegat-o încet şi am constatat că nu are efecte cu adevărat negative: Cadoul visat.

S-a auzit apoi o dedicaţie de la Vali Sterian pentru guvernul actual: Cântec de oameni.

Trecerea către recitalul lui Adrian Ivaniţchi, artistul pentru care venisem în mod special în Mojo, Eugen Avram a făcut-o prin clasica piesă a lui Dan Andrei Aldea, Om bun.

Surprinzător, Adrian Ivaniţchi a început recitalul cu cea mai cunoscută piesă a sa: Arsura. Gata? Putem să plecăm acasă? D

S-a continuat cu Balada lui Mil urmată de Amintirea Paradisului.

A existat şi o piesă nouă pe care chiar n-o ştiam: Tânăr şi acum. Totuşi, un search rapid ne arată că piesa este cântată de vreo doi ani. Poate era în Bucureşti cântată pentru prima dată... Mai cred că există viaţă socială???

Următoarea piesă mi-a atras atenţia prin titlul pe care nu-l înţelesesem din prima: Rondelul sfintei fără sfânt. După Rondel a venit războiul la Amiază. Plâng melodios doamnele cu voal?

La cererea unei fiinţe dintre nedrept de puţinii spectatori a urmat o piesă veselă. Adrian Ivaniţchi a ales Scrumbia afumată cu un text haios, oarecum previzibil, tradus dintr-un autor francez dacă am reţinut corect. În cea mai deprimantă stare posibilă şi tot zâmbeşti un pic dacă auzi Scrumbia afumată. Bine, nu era cazul meu, venisem suficient de bine dispus încât nici piesele ceva mai triste nu au reuşit să mă arunce-n melancolii...

Era un mare perete alb, gol, gol, gol
De perete o scară, înaltă, înaltă, înaltă
Şi jos, scrumbia afumată, uscată, uscată, uscată
El vine ţinând în mâinile sale, murdare, murdare, murdare
Un ciocan greu cu un cui, ascuţit, ascuţit, ascuţit
Şi un ghem de sfoară gros, gros, gros
El se suie pe scara înaltă, înaltă, înaltă
Şi bate cuiul ascuţit toc, toc, toc
Sus pe marele perete alb, gol, gol, gol
Dă drumul ciocanului care cade, cade, cade
Leagă de cui sfoara, lungă, lungă, lungă
Şi de capătul ei scrumbia afumată, uscată, uscată, uscată
El coboară scara înaltă, înaltă, înaltă
O ia cu ciocanul greu, greu, greu
Şi apoi pleacă departe, departe, departe
Şi de atunci scrumbia afumată uscată, uscată , uscată
La capătul acelei sfori lungi, lungi, lungi
Lin se leagăna mereu, mereu, mereu
Am compus această poveste simplă, simplă, simplă
Ca să se înfurie oamenii gravi, gravi, gravi
Şi să se bucure copiii mici, mici, mici
Şi să se bucure copiii mici, mici , mici

Sursă text: http://www.versurimuzica.ro/Scrumbia_afumata-versuri-Adrian_Ivanitchi-3499-313069

Au urmat câteva minute de neatenţie din care am reţinut felii de text: un stingher, alt stingher nu pot face doi... unu şi cu unu fac doi oameni singuri, asta am ajuns după care am "citit" o Fişă personală. Eu sunt din neamul lui Făt Frumos? Piesa asta o reţinusem dintr-un alt concert, probabil de la acel Folk You sau poate de la vreun Om Bun...

Ivaniţchi ia o pauză de care profită Eugen Avram, în avantajul puţinilor spectatori. Cu prima piesă din partea a doua a recitalului său îmi dă ocazia să revin asupra unui moment din mai 2004 în cara Fata pe role (simbol al primăverii, ca şi ghiocelul, conform sugestiei lui Eugen Avram) N-A trecut în viteză şi NU mi-a zâmbit... Viteză nu avea cum să aibă deoarece evolua prudent, agăţată de braţul meu iar de zâmbit... oare mi-o fii zâmbit vreodată? Oricum, într-o oarecare măsură (în sensul că pe role o fată este parcă mai atrăgătoare, corpul ei fiind mai bine pus în valoare), piesa asta ar putea să vorbească şi despre fata pe bici(cletă). Spun asta poate şi pentru că atunci aveam fata pe role în stânga şi bicicleta în dreapta, două fiinţe în egală măsură de reci şi colţuroase. Poate sunt puţin nedrept cu bicicleta când scriu astfel. :D

A urmat o poveste despre Încredere. Oare e rezonabil ce spune Eugen Avram? El spune că gelozia nu există pentru că, dacă sapi în spatele ei, găseşti o problemă de încredere...

A doua parte a recialului Eugen Avram s-a terminat cu Regăsire.

Revine Ivaniţchi pentru câteva piese... Într-una idioţii au arme... cel mai greu se procură o pâine...

Finalul, cu coveruri, conţine Yesterday şi Knocking on a Heaven Door.

Ultima piesă, Cântecul bufonului, l-a readus pe scenă şi pe Eugen Avram. Şi gata!

Mai trec câteva minute cu strângeri de mână şi cuvinte spuse sau auzite. Amestec de bucurii (Eugen Avram spunea că este cel care i-a propus lui Adrian Ivaniţchi să cânte în Mojo înaintea concertului de azi, ora 20:00, din Music Hall), tristeţi (dacă ştia că o să fie concurenţă între concertul din Mojo şi cel cu Pasărea Colibri la care se pare că au mers mai mulţi spectatori, Eugen Avram nu i-ar mai fi propus lui Adrian Ivaniţchi să vină cu o zi mai devreme în Bucureşti), îngrijorări (în ziua de azi nu mai ai curaj să-ţi laşi copilul singur), laude (la adresa instrumentelor şi a aparaturii folosite în Mojo pentru sunet), schimb de experienţă despre serile folk organizate în diverse locuri de oamenii adunaţi pentru o seară în Mojo... Peste toate, constat din nou că-mi face plăcere să strâng mâna unui om de folk. Probabil voi avea plăcerea asta încă multă vreme de acum încolo...

Printre cele deja menţionate alte cuvinte...

-Ce mai faci?
-Destul de bine.
-Mă bucur să aud asta.
-Am ceva planuri care pot să reuşească. Dacă ies e bine, dacă nu ies încerc şi altceva. Sunt şi probleme, lucruri care merg prost dar trec mai uşor peste ele.
-Să ştii că sunt oameni care au mult mai multe probleme.
-Ştiu dar nu mă compar cu ei. N-o să-mi compar niciodată problemele cu cele ale aurolacilor din canale. Mă uit şi eu cât de cât la nivelul meu sau chiar mai sus.
-Ştiu că erai cu creierii în toate părţile...

Aşa e... între timp mi-am mai adus acasă părţi de creier iar acum sunt centrat pe mai puţine probleme şi le tratez cu ceva mai multă coerenţă şi consecvenţă... Nu-i perfect dar e mult mai bine...

Poate ajung şi în seara asta la concertul lui Ivaniţchi (vezi afişul în stânga-sus). Iar dacă nu ajung eu sper să ajungeţi măcar voi. :)

Adrian Ivaniţchi în Bucureşti

Tocmai am ajuns acasă după concertul Adrian Ivaniţchi şi Eugen Avram organizat de E- Folk în Mojo. După o repriză de somn sper să apuc în cursul zilei să scriu un pui de cronică. Până atunci, auzind că Ivaniţchi are şi miercuri 4 mai concert, anunţ şi eu concertul său din Music Hall (Nicolae Titulescu nr. 171, zona gării Basarab) de la ora 20:00. Pentru cei care ascultă folk de mai mulţi ani Adrian Ivaniţchi este cu siguranţă un nume cunoscut dacă nu prin altceva măcar prin deja clasica Arsura.

Încerc să merg şi eu în Music Hall să-l ascult din nou. Dorul de Arsura nu se poate astâmpăra decât cu un nou concert, nu? :)