Un alt 7 martie

Se întâmpla în urmă cu 7 sau 8 ani... La ora asta eram mulţumit pentru puterea de convingere de care dădusem dovadă în ultimele zile dar şi plin de emoţii legate de seara de care-mi legasem probabil ceva mai multe speranţe decât era cazul.

Vine seara, ea întârzie aproape 30 de minute, nu răspunde la telefon aşa că sunt liber să-mi imaginez ce se întâmplă. Mă gândesc că nu îi este bine şi că aş merge să am grijă de ea dacă mi-ar cere, chiar dacă astfel programul serii s-ar compromite. Dar dacă nu răspunde nu ştiu ce să fac.

Într-un târziu apare. Îmi spune că a lăsat intenţionat telefonul acasă. Îndeasă într-un buzunar zambila pe care i-o ofer, cu o totală lipsă de bun simţ, de parcă ar fi vrut să scape de ea cât mai repede. Îi iert asta, neînţelegând atunci că ceva din ea ar fi preferat să scape de mine cu aceiaşi viteză.

Se declară nemulţumită de faptul că-i făcusem program pentru câteva ore. Intrăm totuşi la teatru deşi eu eram deja dezamăgit de felul în care se petreceau lucrurile. Nici dezamăgirea despre care vorbesc acum n-am perceput-o atunci. Pe atunci nu mă întâlnisem nici cu conceptul de rezonanţă afectivă. Acum ştiu că, din acest punct de vedere, pe atunci eram de tip secundar în timp ce acum, după o evoluţie care mă surprinde într-o oarecare măsură, tind să migrez către tipul primar. Pentru teoria rezonanţei afective, vezi referirile la chestionarul caracteriologic Gaston Berger din Cornel Havârneanu, Cunoaşterea psihologică a persoanei, pagina 185 (Editura Polirom, 2000).

Piesa-i gata... Ea devine un pic mai relaxată şi spune că am ales bine... Pentru mine parcă era prea târziu... Ne îndreptăm spre case. Pe atunci, într-o oarecare măsură, aveam comun traseul spre casă. Acum ea s-a mutat în alt colţ de oraş.

Ultimele secunde... Din ce în ce mai puţin entuziasmat mai găsesc resurse şi pentru a-i strecura felicitarea pe care o alesesem cu greu cu o zi în urmă.

Fără dragoste... ea nu doreşte aşa ceva... Fără dragoste... Găsiţi voi felicitare cu mesaj rezonabil în care să nu fie cumva sesizabilă dragostea! Eu, atunci, eram convins că am reuşit. Totuşi, a doua zi, am fost criticat. Putea să fie un sfârşit de poveste dar nu am fost suficient de competent pentru a-mi da seama de asta.

A fost din ce în ce mai rău...

Acum, după cum insista ea acum nici eu nu mai ştiu câţi ani, fiecare merge pe drumul său. Drumul ei este presărat cu petale de trandafiri deşi ei nu-i plac trandafirii (asta dacă nu o fi ajuns să-i accepte până la urmă) iar drumul meu e presărat cu spini, deşi nu-mi plac spinii. Asta se întâmplă probabil şi pentru că nu are toată lumea tătic rector...

A fost un mare pas pe calea pierderii încrederii în oameni. Deşi au fost mai mici, au mai urmat şi alţii.

Aş căuta în continuare un om dar... după atâtea nereuşite nu mai am curaj.

Acum nu-mi mai pasă dacă, aşa cum s-a nimerit în acea perioadă, obţin o mică mărire de salariu care să-mi permită să o invit la teatru odată pe lună. Poate pentru că, după acea seară, nu a urmat o alta. Poate pentru că în prezent, deşi-mi place o altă femeie care, într-o oarecare măsură, frecventează teatrele, nu mi se mai pare o idee bună să îi fac vreo invitaţie. Asta pentru că, între dorinţele mele şi ale ei pare să fie o diferenţă ca de la cer la pământ. Şi atunci, de ce să insist să găsesc unicul punct în care ne-am putea întâlni dacă acest punct reprezintă un atât de mic procent din viaţă?

Nu-i mai bine să-mi amintesc sugestia Denisei? Dacă ei nu-i pasă de sentimentele mele atunci nu are sens să pierd timpul căutând să mi-o apropii.

Cândva mai aveam puterea să visez...

ANDRIEŞ, SOLD OUT

Întâmplarea a făcut să aud azi câteva cântece ale lui Andrieş. Deşi tocmai scrisesem (în răspunsul la leapşa de la Mi) că, pentru o vreme, nu mai vreau să aud Andrieş, am sfârşit prin a-mi arunca un ochi pe site-ul omului.

Am aflat astfel când este programat obişnuitul concert de Moş Nici-o-lae. Următorul pas a fost să văd dacă mai sunt bilete online (nu mai sunt) după care, dat fiind că Andrieş nu anunţase pe site că s-au terminat biletele (cum făcuse în alţi ani în pagina lui de noutăţi) am sunat la Teatrul Excelsior şi am aflat că de aproape o lună sunt terminate şi acolo biletele.

Interesant acest Andrieş. Îşi anunţă pe 10 octombrie concertul din 5 decembrie şi, câteva zile mai târziu, vinde toate cele 180 de locuri disponibile. Nu are nevoie de afişe prin oraş, oamenii sunt atât de obişnuiţi cu concertul lui de iarnă încât sunt atenţi încă din toamnă cu gândul la el.

Şi totuşi... Pentru mine a existat momentul decembrie 2008 (mai devreme mă minunam că au trecut deja 3 ani de atunci) când mi se făcuse pur şi simplu silă de Andrieş. Deşi nu ar fi o treabă prea complicată, refuz acum să caut cronica pe care am scris-o după acel concert...

Oare, dacă mai erau bilete, încercam să mă reapropii de muzica lui sau nici măcar nu mai scriam acest text? Dilematică întrebare...

Poate voi răspunde la ea anul viitor când, mânat probabil de alt tip de sentimente comparativ cu amestecul de obiectiv- subiectiv/ negativ- pozitiv care mă caracterizează acum, aş putea la rândul meu să verific din timp data concertului astfel încât să-mi rezerv un loc în sala în care va cânta singurul român despre care am citit că a refuzat o distincţie primită din partea preşedintelui României după 1989.

Şi dacă tot vorbesc de spectacole, uite ce mi se mai pare interesant în următoarea perioadă:

21 noiembrie, concert Phoenix


25 noiembrie, concert Pasărea Colibri- 19 ani


27 noiembrie, concert Ovidiu Lipan Ţăndărică


29 noiembrie, teatru, O noapte furtunoasă

25 ianuarie 2012, concert Tarja Turunen. Chiar că merită mers la aşa ceva! Dacă mi s-o potrivi bugetul, mă gândesc să repet experienţa de acum câţiva ani...

De-o vârstă...

Am auzit de ea încă din perioada liceului, din revistele pentru adolescenţi care se tipăreau pe atunci. Mi de părea o fiinţă genială. Ei bine, trec anii şi... aproape că nu trec câteva luni fără să aflu de un alt proiect de-al ei. Poate n-aş fi scris aici despre ea dacă nu ar fi ajuns să publice la Editura Trei, o editură care a scos cam jumătate dintre cărţile citite de mine în ultimii ani.

M-a "forţat" să pornesc acest text şi faptul că azi am văzut pe cineva citind Ce ne spunem când nu ne vorbim (Chris Simion, Editura Trei, 2011). Sunt foarte tentat să citesc şi eu cartea asta. Cred că sunt în egală măsură de tentat să merg şi la spectacolul reprezentând al doilea volum care nu va fi publicat. Cât despre al treilea volum... asta chiar este o provocare interesantă. :D

Săptămâna pe scurt...

O săptămână şi ceva în câteva cuvinte...

Marţi, probabil ultima zi de plajă pe 2010. O să-mi lipsească şi mie zilele fierbinţi...

Miercuri o zi de concediu rece, ploioasă. Încerc să conving pe cineva că există viaţă şi înainte de cafea. Nu reuşesc.

Joi din nou la muncă.

Vineri tot muncă dar şi amuzament. Încep să pricep ce înseamnă băutor ocazional. O aniversare, aş fi putut să beau suc dar am acceptat ceva mai tare. După fix 2 luni în care nu pusesem alcool în gură. Probabil vor mai trece două luni până la următoarea ocazie. :)

Discuţie despre zodii, picătura de resentiment, nu toate femeile săgetător sunt la fel... Între timp am aflat că nu tot ce pare rău e într-adevăr rău absolut. Aşa că... săgetătoarele ar putea fi nişte femei interesante. :)

Seara îmi revăd săgetătoarea. Sunt destul de convins că m-a observat şi ea. Nu salută, nu salut. Îmi dau seama că nu mai am de spus mare lucru în faţa ei. Poate doar o reprelucrare ale celor gândite în ultimele luni, reprelucrare apărută şi în urma unui articol din Dilema veche unde era făcută diferenţa. De la "îmi pare rău pentru momentele în care am greşit faţă de tine" la "te rog să mă ierţi pentru momentele în care am greşit faţă de tine". Dar pentru felul în care percep în prezent lucrurile încă e mult să-mi pară rău, e şi mai mult să-mi cer iertare. Ar fii de preferat să ajung să accept 100 % gândurile de mai sus dar încă nu merge. Probabil va venii ziua în care voi putea să-mi cer iertare sau ziua în care voi constata că în viaţa mea nu mai au loc acele păreri de rău. Răbdare! Până la urmă se vor aşeza lucrurile astea... Remarc doar rucsăcelul pe care, cred, îl avea şi în ianuarie 2008. Aproape 3 ani de utilizare... Ori e un rucsac rezistent, ori îl protejează ea. Oricum, este vorba de un Solitaire roşu... Casual friday... Nu îmi mai pare chiar atât de rea ideea de ţinută business. Oricum, a trecut repede, fără emoţii exagerate.

Sâmbătă am transmis salutări Buzăului, duminică am aşteptat zadarnic un semn de viaţă.

Luni iar muncă... un final de program încins, cu fel de fel de cuvinte interesante. :) Şi acum eu ce să fac? Să cred pe cuvânt sau să bag nasul să verific? :))

Mai târziu voi pleca spre El Comandante Primer. Ajung pentru prima dată acolo. Sunt curios cum o să mă simt... Din păcate se pare că ajung singur acolo deşi planul era altul...

Marţi am programat să ajung la seara E- Folk din Mojo iar miercuri să-i revăd pe Ţapinari în Iron City. Sper să nu se dovedească prea obositoare aceste zile de început de săptămână. :)

Oricum, trăiască Facebook-ul! Deşi uneori mă enervează unele chestii pe care mi le aduce insistent în faţa ochilor, sunt evenimente de care îmi este mai uşor să aflu prin el.

14 noiembrie în momente

Ieri...

10:30, nu sunt în stare să răspund cu un simplu mulţumesc unor cuvinte plăcute.

11:00, un copil aleargă pe lângă mine spre părinţii lui...

-Mami, pot să-i arăt peştele?
-Nu, pentru că peştele e în maşină.
-Şi nu putem coborî până la maşină să luăm peştele?
-Bine, cobor să-l aduc.

Câteva clipe mai târziu tatăl copilului cobora scările în faţa mea...
Povestea asta m-a făcut să zâmbesc. M-a uimit logica copilului şi faptul că a obţinut ce dorea fără spectacol gen urlete, tăvălit pe jos şi altele de genul acesta.

Mai târziu, pentru că plecasem de acasă nemâncat iar pe drum m-am grăbit, m-a apucat pofta de gogoşi de la Unirii. Aşa că, în loc să mă-ntorc direct acasă, am făcut o scurtă plimbare prin centru... Mergând şi mâncând, m-am trezit citind numele ministerelor pe lângă care treceam. Printre ele, Ministerul Justiţiei şi al Libertăţilor Cetăţeneşti (sau ceva de genul acesta). Ei bine, chestia asta cu libertăţile cetăţeneşti n-am înţeles la ce se referă... Câteva secunde mai târziu m-am intersectat cu un grup de elevi deschis şi închis de o profesoară. Profesoara care închidea grupul, nu ştiu de ce, mi s-a părut interesantă.

Unirii 1, Teatrul Masca. Iniţial nu sunt interesat dar apoi caut un unghi din care să văd ce se întâmplă pe scena improvizată. Nimic deosebit, doar Actorii... Pentru duminică se anunţa un alt spectacol, Oglinzile. După afiş părea un spec tacol interesant...

Mă-ntorc până la urmă şi spre casă. Eram aproape ajuns când văd un copil aplecându-se să protejeze o pisicuţă de posibilul atac al unui căţel. Copil şi căţel s-au privit ochi în ochi câteva zeci de secunde... Pisicuţa era un martor discret al acestui schimb de priviri... Câinele s-a retras din scenă la apariţia unui om grăbit care l-a speriat.

Ajung acasă şi... îmi găsesc părinţii privind un documentar pe... nu mai ştiu cum se cheamă postul... documentar care povestea cum o fată infectată cu rabie a supravieţuit datorită încercării disperate şi riscante făcute de doctorul care o trata...

După acest documentar, încă unul în egală măsură de interesant, pe care l-am mai văzut cândva. Acum l-am revăzut pe bucăţele dar chiar şi aşa mi-a atras atenţia diferenţa dintre comportamentul unui om într-o situaţie oarecare şi comportamentul aceluiaşi om într-o situaţie de care se bucură cu adevărat (aici fiind vorba de întâlnirea cu Megadeth).

Pe durata acestor documentare m-am trezit că respir într-un mod pe care nu reuşesc să-l descriu. De câteva ori am ieşit pe balcon simţind nevoia de aer. Îmi venea să plâng, chestia asta neîntâmplându-se din cauza subiectului documentarelor. Din punct de vedere psihic mă simţeam extrem de obosit...

Teatru în Iron City

Pe moment, pentru că vreau să adorm repede dat fiind că mâine voi avea o zi aglomerată, nu spun decât atât: Oraşul dă cu cultură în noi iar noi... ne mulţumim cu comedii ieftine. :(

Altfel, din punctul meu de vedere, a fost frumos.

Mulţumesc, InDArt!