Obsesia muzicală a serii

Nu am fost niciodată un individ pasionat de fluierat. Crescut fiind sub sloganul Nu mai fluiera că nu eşti pe Bărăgan (© mama), m-am abţinut mult timp să fluier, chiar şi în împrejurări în care s-ar fi potrivit s-o fac. Totuşi, cu trecerea timpului, mă abţin mai rar de la mai puţine lucruri (şi vorbesc aici de abţineri care au în mică măsură, chiar deloc legătură cu viciul). În seara asta, subit, gândindu-mă la un anticântec stupid (nu-mi mai amintesc acum la ce mă gândeam, atât de anticântec era), mă apucă fluieratul. Şi, la cât mă pricep eu să fluier, a ieşit cu totul altă linie melodică decât cea care-mi venise iniţial în vârful neuronului... A ieşit asta:



Mi-a făcut plăcere să constat că, într-un comentariu, cineva povestea despre Touching The Void şi de Joe Simpson. Un documentar excelent despre un alpinist care a luptat pentru supravieţuire într-o situaţie care ne-ar fi făcut pe foarte mulţi dintre noi să renunţăm.

Mama

Nu este o postare de familie, aşa cum poate v-aţi gândit deja...

Era duminică, puţin după miezul zilei, când mi-am amintit că Cinemagia anunţa Rocker la Cinema City Cotroceni. Mai aveam fix o oră până când urma să înceapă filmul aşa că, asumându-mi riscul de a ajunge prea târziu, am plecat totuşi oarecum în grabă.

Ajung acolo, nu văd Rocker afişat pe ecranele de la casele de bilete, mă gândesc că am ajuns degeaba "la timp" şi dau să mă retrag spre casă. Un impuls de moment mă face să iau totuşi un program. Citesc şi nu mă simt atras de nimic. Îmi spun că, dacă tot am ieşit, pot merge în centru în speranţa că găsesc acolo ceva de văzut. Întorc programul de la Cotroceni pe toate feţele când îmi dau seama că pot rămâne pentru Mama. Nefiind pasionat de filme horror dau din nou să plec. Şi totuşi, ce-i în mână nu-i pe gard, mi-am spus. Aşa că am rămas.

Şi am fost martorul unei poveşti înfricoşătoare dar fascinante. Nu citisem nicio prezentare, nu văzusem niciun trailer deşi măcar prezentarea de pe ecranele de la metrou tot ar fi putut să-mi sară în ochi. Totul urma să fie surprinzător...

O casă, o familie, un câine negru (care m-a dus cu gândul la o imitaţie de pisică neagră purtătoare de ghinion, câine care, ceva mai târziu, avea să se transforme într-un câine deloc înspăimântâtor, de culoare maro), tatăl îşi ia cele două fete şi pleacă...

Continuare dinamică, o maşină scăpată de sub controlul unui şofer nebun, proaspăt criminal. Pe şosea, zăpadă. Viteza suficient de mare. Maşina iese spectaculos de pe şosea şi ajunge, la propriu, în pom. Şofer şi copii coboară, ajung întâmplător la o casă părăsită din mijlocul pădurii. Tatăl, profil de criminal în serie, încearcă să o omoare pe Victoria, fata cea mare.

Vezi pistolul, intuieşti că Victoria nu are scăpare, cu atât mai mult cu cât tatăl nebun o lăsase şi fără indispensabilii ochelari. Exact în momentul în care aşteptai să vezi copilul cum cade sub glonţ, cade tatăl, răpus surprinzător de Mama. Nu este vorba de mama copilelor, deja moartă. Este vorba de elementul cheie al filmului.

Fetele rămân în căbănuţă, se hrănesc cu cireşe iar în oraş, fratele şoferului care s-a transformat din vânător în vânat, timp de 5 ani, caută cu disperare urme ale întâmplării. Pe când nimic nu mai lăsa loc speranţei, pe când căutarea continua doar pentru că, după spusele lui Annabel, este mai ieftină decât terapia, cele două fete sunt găsite iar unchiul este anunţat după ce căutătorii trag o sperietură serioasă la contactul cu tinerele deja sălbăticite. Prima fază în care îţi sare inima din piept.

Înapoi în oraş, lucrurile se aranjează astfel încât unchiul şi iubita sa rockeriţă primesc copilele în grijă, având în plus suportul unui psihiatru hipnotizator, după care lucrurile intră oarecum în buclă dar reuşesc din când în când, deşi devin previzibile, să sperie spectatorul.

Suntem la un pas să asistăm la o scenă de sex (din ce-mi amintesc, cele mai tari scene de sex le-am văzut în Pielea în care trăiesc, un film cu intrigă genială şi final simbolic- surprinzător) dar Mama îşi face din nou simţită prezenţa.

Mama rămâne prezentă chiar dacă, o vreme, refuză să se arate ochilor "părinţilor". Fetele menţin în secret legătura cu această fantomă care, culmea, nu le-a purtat de grijă în căbănuţa din pădure dar le-a vizitat cel puţin în vis.

Ceva nu se potrivea în planurile ei aşa că a fost obligată să-l bage puţin în spital pe Lucas care este astfel obligat s-o lase pe Annabel la cârmă. Iubita, deşi nemulţumită pentru că astfel s-a depărtat de trupa ei şi, motiv de nemulţumire în plus, s-a trezit pe locul trei în inima lui Lucas, se descurcă rezonabil şi, cu timpul, ajunge extrem de interesată de ce au trăit fetele în sălbăticie. Într-un fel este chiar obligată să se intereseze. Unele sugestii făcute de Mama au cam băgat-o în sperieţi iar senzaţia că, în locuinţă, cineva vizitează copilele fără ştirea ei s-a dovedit suficient de scary încât, când Victoria a invocat gelozia pe care o simte Mama, instinctul "matern" al lui Annabel aproape că a adormit.

Lui Annabel îi aparţine cea mai tare replică a filmului: Dacă te împingeam eu, duceam treaba până la capăt iar acum erai sigur mort.

Totuşi, binele şi răul încep să se separe. Victoria începe treptat să se ataşeze de Annabel în timp ce Lily rămâne setată pe Mama şi insistă să doarmă sub pat, să iasă din casă pe fereastră când o cheamă Mama, să alerge prin casă în patru labe.

Psihiatrul reuşeşte să facă ceva lumină în cazul tare ciudat şi dificil pe care şi-l luase pe cap. Aici m-am trezit eu luat pe nepregătite. A trebuit ca psihiatrul s-o adoarmă de câteva ori, ilogic, pe Victoria ca să-mi dau seama că acolo se petreceau şedinţe de hipnoză în care, împotriva dorinţei copilei, medicul afla cum stă treaba cu Mama şi, în timp ce detaliile apăreau, acesta devine din ce în ce mai convins că va dezlega misterul şi va avea parte de glorie în urma acestei misiuni care urma să fie finalizată cu succes.

Până la urmă psihiatrul se arată prea curios, prea curajos şi, în acelaşi timp, prea puţin informat în legătură cu nuanţele de paranormal din filme. În aceste condiţii, deşi se lasă până la urmă fotografiată, Mama îl omoară şi pe doctor, la fel cum făcuse cu tatăl fetelor cu 5 ani în urmă.

Între timp, Annabel pune mâna pe arhiva doctorului, urmăreşte cu atenţie materialele, este ajutată şi de un vis asemănător cu cel despre care povestea Victoria şi... se convinge că există fantoma din pereţi. După o profundă încreţire de neuroni decide să ia fetele şi să meargă în apropierea cabanei unde... se cam fluturau lucrurile... Am uitat să spun că, obsedant, în cadre apar, într-o formă sau alta, sub pretexte aparent diferite, fluturi.

În curând, Mama îşi rezolvă problema apărută după ce fugise din spitalul cu oameni trişti iar Lily se transformă în fluture.

Pentru că sunt încă pasionat de psihologie, nu pot să nu amintesc din nou de hipnoză şi, pentru prima dată, de invocatul diagnostic de personalităţi multiple de care ar fi suferit Lily.

Mi s-a părut un film interesant ca poveste, destul de scary în câteva faze în care, dacă eram slab cu inima, probabil dădeam colţul, suficient de dark atât ca pretext cât şi ca finalizare, genial din punct de vedere al coloanei sonore, foarte bine jucat în special de cele două copile.

Sub impulsul celor petrecute pe ecran am reuşit şi performanţa de a mă speria un pic când, undeva deasupra, un scaun a scârţâit şi o umbră mişcătoare m-a "ameninţat" din semiobscuritate.

Aş fi curios dacă veteranii în domeniul filmelor horror găsesc filmul de faţă la fel de înfricoşător cum l-am trăit eu. Totuşi, pentru că nu sunt nici eu fricosul fricoşilor, ţin să precizez că nu am udat Pampersul :)) şi, în lipsa sonorului super de efect, aproape că m-aş fi obişnuit cu apariţiile periodice, deja previzibile dar totuşi în egală măsură de "drăgălaşe" ale Mamei.

Episodul viitor, Poziţia copilului. Deja mi-am rezervat bilet pentru avanpremiera de miercuri aşa că voi trece iar pe la Cinema City. Dacă lucrurile merg bine, voi face Poziţia copilului sandwich între o seară de chitară şi vioară şi o seară rock cu Metrock (o altă trupă destul de puternică în adolescenţa mea), ambele în Mojo, începând cu ora 20:30.

Şi-am încălecat pe un fluture şi v-am povestit cum îşi fâlfâie diafanele aripioare dark.

Şi nu uitaţi, din perete sigur vă supraveghează cineva. Şi dacă nu sunteţi cuminţi, are grijă Mama să vă omoare! Hi, hi, hi! :))

După dealuri- o dramă bine lucrată

În mediul meu, limitat ca întindere (cam între Dilema veche şi lucrurile promovate prin staţiile de metrou), am aflat că intră în cinematografe După dealuri după ce deja citisem despre lansarea filmului în Franţa şi ceva cronici care sunau atrăgător. Prin urmare, iată-mă din nou în sala unui cinematograf pentru un film românesc. Precedenta experienţă, Din dragoste cu cele mai bune intenţii, părea să promită o continuare...

Am plecat de acasă cu o idee preconcepută, pornită în special de la comentariile unor retardaţi de pe cinemagia care practicau atacul la adresa familiei Mungiu (aşa am priceput şi eu că Alina şi Cristi sunt rude; din citite îi ştiam pe amândoi dar nu făcusem această conexiune) şi insistau să apere aşa zisa dreaptă credinţă. Credeam că este genul de film care şterge pe jos cu idei gen biserică, ortodoxie, credinţă.

Am plecat din sală cu alte păreri...

Din punct de vedere tehnic, jocul actorilor şi felul în care s-a filmat mi s-a părut perfect adaptat celor descrise. Sunetul în schimb mi-a oferit ceva surprize neplăcute. Cel puţin în primele minute, nu reuşeam să înţeleg graiul care se auzea. M-am gândit câteva clipe că voi fi nevoit să-mi pun la încercare puţinele cunoştinţe de engleză pentru a înţelege ce se spune apelând la subtitrare. În acelaşi timp m-am întrebat dacă, pentru sălile româneşti, nu se putea apela la o variantă fără subtitrare. Până la final au mai existat câteva momente în care nu înţelegeam ce se spune aşa că am ajuns să consider bună ideea cu subtitrarea în engleză.

Subiectul filmului îmi era destul de vag cunoscut. Ştiam că, ceva vreme în urmă, într-o mânăstire românească o persoană a murit în urma unei slujbe de exorcizare. Acest final trist a contribuit la părerea proastă pe care o emit despre biserică în ultimul timp, părere proastă pentru care, uneori, destul de rar ce-i drept, sunt criticat. Nu ştiam detaliile cazului, nu aflasem, până la filmul lui Mungiu, nici că s-au scris două cărţi pe tema asta.

E clar! Eram curios aşa că mi-am gândit ziua de sâmbătă astfel încât să ajung să văd filmul, incredibil de lung după cum aveam să constat la ieşirea din sală (aproximativ 150 minute).

Filmul începe într-o gară aglomerată în care remarc în special neatenţia uneia dintre personajele care urmau să se întâlnească. A traversat o linie de tren cu foarte puţin înainte de trecerea trenului, lăsând să se bănuiască ori extrema nerăbdare a revederii, ori un instinct sinucigaş. Îmbrăţişări, ceva lacrimi, instinctul dramatic este deja trezit chiar dacă această primă scenă venea de nicăieri şi încă nu se ştia unde va duce.

Secvenţa doi, mioritică, face curând loc mânăstirii în care urma să rămânem aproape pentru tot restul filmului. Satana deja îşi face apariţia în chilia maicii vizitate, sub forma scurtei secvenţe în care este explorată zona senzualităţii prin intermediul sânilor care se oferă dar, cumva previzibil, sunt respinşi de maica Voichiţa. În special de aici cred că s-au inspirat cei care au încercat o paralelă între După dealuri şi Legături primejdioase (un film pe care, la momentul lansării în cinematografe, nu eram sub nici o formă dispus să-l văd dar pe care, dacă aş avea ocazia, acum cred că l-aş putea vedea fără să leg fiecare secvenţă a lui de nişte întâmplări care m-au dărâmat cândva).

Mai departe luăm contact, într-un mod destul de realist cred, cu viaţa din mânăstire, cu regulile stricte, cu ierarhiile, cu convingerile, cu neînţelegerile şi greutăţile ei. În această viaţă strictă (care aproape te fortează să spui că este mai bine să nu intri într-o lume nouă atâta vreme cât nu-i cunoşti dinainte regulile sau nu eşti dispus să ţi le asumi), din motive diferite de ale celorlalte maici, încearcă să se integreze Alina, vizitatoarea care mi-a amintit, fără vreo legătură cu filmul, de cineva cunoscut cu un fizic cumva asemănător.

Alina, fiind nevoită să-şi modifice ţinta iniţială datorită unor încurcături legate de prezenţa în mânăstire sau unor probleme despre care nu ni se povesteşte în mod clar, fiind amintite doar în treacăt, cu titlu de presupunere, intră într-un joc periculos în urma căruia urma fie să fie acceptată în mânăstire, fie să plece de acolo urmată de prietena Voichiţa.

Încet dar sigur, ajungem în momentul planificării exorcizării, continuăm cu slujbele făcute pentru alungarea "dracilor" din sufletul bolnavei (eram tentat să folosesc ghilimelele dar, conform unor sugestii din film, se pare că era vorba chiar de o boală, cel mai probabil psihică, ceva din domeniul epilepsiei probabil), trecem prin aparenţa de final fericit şi apoi murim odată cu Alina, victima unui sistem care, sugerez eu, este suficient de puţin competent încât să nu poată gestiona eficient cazurile dificile din punct de vedere medical şi social.

Nespecific ţării în care trăiesc, ultimele scene par să sugereze că ultima serie de vinovaţi plăteşte pentru lipsirea de libertate urmată de moartea victimei.

Toată acţiunea insistă să aducă în atenţie incapacitatea sistemului în cazurile dificile din punct de vedere social şi medical. Pornind de la orfelinatele care nu reuşesc să asigure decât supravieţuirea, continuând cu părinţii iresponsabili, retardaţi, alcoolici, părinţi din greşeală sau alte tipuri umane din aceiaşi zonă caracterială care asigură "clienţi" orfelinatelor, cu încercarea mai degrabă nereuşită a bisericii de a rezolva pe termen lung unele cazuri sociale de acest tip, cu sistemul sanitar care, în faţa unor situaţii mai complicate, afirmă că nu poate gestiona situaţia într-un mod care să ajute pacientul şi că-l lasă în mâna Domnului care, poate- poate, va face o minune.

Singura verigă eficientă a sistemului pare să fie aici cel care aplică pedeapsa, poliţist, judecător sau alt element din acelaşi lanţ.

Altfel spus, sistemul social nu pare capabil să asigure victimelor sale decât o pseudoviaţă dar reuşeşte să pedepsească pe cel care omoară o astfel de victimă, chiar dacă... din dragoste cu cele mai bune intenţii.

A existat şi un element care m-a intrigat: felul în care a apărut Voichiţa îmbrăcată la finalul filmului. Să fie acesta semnul că evenimentele la care a fost martoră au forţat-o să accepte că cele învăţate în mânăstire nu reprezintă cel mai bun lucru posibil, motiv pentru care, într-o eventuală continuare a filmului, am vedea-o în rol de fostă maică, încercând să-şi croiască un drum printre noi, oamenii obişnuiţi care acordăm în mică măsură sau nu acordăm deloc atenţie bisericii?

În concluzie, După dealuri este o adevărată dramă care reuşeşte să provoace simţul tragicului din spectator până la un nivel pe care eu îl suport cu oarecare dificultate. E clar! Românii ştiu să facă filme triste iar realitatea le asigură suficiente subiecte. Trist dar adevărat!

Spre final, deşi nu-mi face plăcere, sunt nevoit să dau o notă proastă site-ului cinemagia.ro unde preţul biletelor la Studio a apărut greşit. Nu m-a deranjat să plătesc pe bilet ceva mai mult decât ştiam de ieri dar m-a deranjat un pic să constat că am fost incorect informat de un site care, de-a lungul vremii, m-a ajutat să-mi planific rarele vizite la cinematograf.

La cinematograf, la loc vizibil, erau afişate preţurile reale pentru După dealuri: 10 lei la ora 10 şi 14 lei pentru celelalte proiecţii. Consider că această menţiune este necesară pentru că unii pot dori să vadă filmul în ciuda unui buget mai redus decât al meu.

Închei cu o observaţie statistică. Dacă la Din dragoste cu cele mai bune intenţii erau în sală doar vreo 5 spectatori rătăciţi (probabil şi pentru că trecuse ceva timp de la premieră), După dealuri l-am văzut împreună cu încă aproximativ 50 de oameni.

Mai multe despre film/ caz:

Prima carte a Tatianei Niculescu Bran pe această temă: Spovedanie la Tanacu

A doua carte: Cartea judecătorilor

Site-ul oficial al filmului: http://www.dupadealuri.ro/acasa/

Prezentarea de pe cinemagia: http://www.cinemagia.ro/filme/dupa-dealuri-567113/

Înţelegând amatoarele de telenovele

Probabil nu vă spun ceva nou dacă afirm că eram total împotriva telenovelelor care încă-mi par seriale gândite pentru minţi simple, pentru gospodine neocupate, pentru femei proaste, ratate, ghinioniste, manipulabile.

Totuşi, ieşind sâmbătă de la film (New Year`s Eve), după ce experimentasem emoţii puternice în unele momente ale filmului, amintindu-mi şi de felul în care am perceput Din dragoste cu cele mai bune intenţii, mi-am dat seama că acelaşi stimul poate să stârnească trăiri diferite sau măcar de intensitate diferită în funcţie de bagajul emoţional adunat de persoana stimulată. Mi-am dat seama că o majoritate a spectatorilor au fost departe de a simţi emoţii puternice urmărind un film în definitiv destul de comercial. Ei bine, făcând comparaţii, am ajuns la concluzia că, la rândul ei, mama este într-adevăr emoţionabilă în faţa telenovelelor pentru că acela este nivelul ei de (i)maturitate emoţională la fel cum nivelul meu este într-un stadiu ceva mai apropiat de nivelul "adult" dat fiind că sunt emoţionat de secvenţe ceva mai inteligente.

Prin urmare... mi-am relaxat un pic schema critică (acţionează altfel?) şi am ajuns la concluzia că nu mă deranjează atât de mult faptul că mama urmăreşte telenovele cât mă deranjează motivele pentru care urmăreşte ea aşa ceva şi, mai mult, faptul că văd/ aud reacţiile ei în faţa unor secvenţe care mie mi se par previzibile, seci, stupide.

Muzica trecutului

În ultima săptămână am avut trei momente care mi-au amintit într-un fel sau altul de muzica pe care o ascultam intenţionat sau din întâmplare în urmă cu nişte ani...

UNU

După ce mi-am luat biletele la Om bun (moment de care, în ultimele zile, nu m-am mai bucurat, ajungând să-i găsesc suficiente neajunsuri) mi-am amintit de o duminică în care, exprimându-se într-un fel care sugera că-mi face un mare favor, Roxana a acceptat să mergem să bem ceva în Expirat.

Pe atunci, dacă nu ar fi existat perioada Putin (care, ca oricare altă perioadă, are bunele şi relele ei), mi-e greu să cred că aş fi ajuns să merg la serile folk cu Supă şi Vampy din Expirat.

Gândindu-mă la acele seri am insistat pe lângă Roxana în speranţa că, într-o oarecare luni seară, va accepta să mergem acolo. Ea... se vede treaba că nu înţelesese nimic aşa că am fost cu ea acolo dar întâmplarea asta nu a însemnat aproape nimic pentru mine.

Era vara 2004. Pe atunci nu eram decât un anonim ascultător de folk.

4 ani mai târziu, începând să merg miercurea în Iron City, aflându-se că am început să scriu despre folk, am început să cunosc/ să fiu cunoscut de oameni implicaţi în folk. Acum, dacă mă orientez după lista Facebook, aş putea spune că oamenii de folk reprezintă majoritatea cunoştinţelor mele. Dacă asta s-ar fi întâmplat în 2004 mă întreb uneori cum aş fi fost influenţat de situaţie... Aş fi insistat mai mult pe lângă Rox? Aş fi reuşit s-o las baltă?

DOI

Merg la New Year`s Eve (cu Bon Jovi printre actori) şi, la ieşire, îmi amintesc că Bon Jovi era foarte ascultat în perioada liceului. Mi-am amintit de un Always ascultat la nu ştiu ce adunare organizată de liceu, întâlnire la care, fără să-mi fi dat atunci seama, nu mă încadram aproape deloc în peisaj...

TREI

Sinuciderea zilei, Mălina... Nu mai am nici cea mai vagă idee despre motivul pentru care se întâmpla asta dar mi-am amintit că, cine mai ştie câţi ani în urmă?, urmăream Şcoala vedetelor...

DIN DRAGOSTE cu cele mai BUNE INTENTII

INTRO

Maşinăria de propagandă îşi face câteodată treaba... Vezi un afiş, citeşti o prezentare, apare curiozitatea şi-ţi propui să mergi la un film în care nu prea pricepi cum se vor lega dragostea cu personajul nevrotic şi cu spitalele româneşti... Trec câteva zile şi curiozitatea se menţine. Îţi reaminteşti de cinemagia.ro, site pe care-l frecventai cândva, şi găseşti programul după care ai putea vedea filmul. Vine week-endul şi... te cuprinde un amestec de lene şi program încurcat. Mai târziu, revezi afişul după ce îţi atrăsese cineva atenţia că, la radio, filmul este prezentat drept unul deja premiat pe la festivaluri. Între curiozitate şi renunţare balanţa se înclină din nou spre curiozitate.

Următorul week-end (12- 13 noiembrie), program un pic mai atent făcut pentru sâmbătă. După prânz... mergem (eu şi cu mine) la cinema. Singurele opţiuni erau nordul şi vestul oraşului, ca şi săptămâna trecută. Fie! Mergem în vest...

Pauză de masă în centru, iese altfel decât plănuisem dar merg mai departe. Sar în metrou şi cobor (după ani de când nu mai trecusem prin zonă, cred că ultima dată trecusem pe acolo prin 2002, într-una din lungile plimbări pe care le făceam cu Corina în zona de vest, pe când simplul fapt de avea cu cine să vorbesc reprezenta pentru mine un "aliment" aproape vital şi clar suficient) la Politehnică.

Găsesc aici un spaţiu verde care părea destul de mare şi neîngrijit, fiind şi aproape pustiu la acea oră. Mă bucură să văd iarba crescută în dezordine, printre rare tufe şi copăcei, printre puţine prezenţe de beton care ar avea cine ştie ce rost. Singura parte proastă era că, din loc în loc, mai apărea câte-un gunoi abandonat de cine ştie ce trecător neatent sau nesimţit.

Mai era timp... Îmi continui plimbarea spre AFI Cotroceni, deloc grăbit. Ajung şi constat că încă e devreme. Bântui prin complex făcându-mi o destul de vagă idee despre ce se întâmplă pe acolo până aproape de ora filmului. Mă adaptez destul de rapid la modul de organizare/ funcţionare a grupului de săli de proiecţie deşi nu mai sărisem niciodată de nivelul cinematografului clasic, cu o singură sală, un singur film rulat în buclă o săptămână la rând. Pe ici, pe colo întreb sau arunc priviri nedumerite în căutarea unui răspuns.

DESPRE FILM

În sfârşit... filmul! Uitasem cu desăvârşire ce citisem şi auzisem aşa că am aşteptat curios să văd ce o să se întâmple. Nu aveam, în momentul începerii proiecţiei, nicio idee preconcepută. Creierul meu era ca o foiţă de hârtie care aştepta să fie scrisă.

Un început domestic, un decor stil Ikea, doi oameni care se înţeleg şi nu prea. Cultul amintirilor... Plasare de produs: Apple. Din zona banalităţii de zi cu zi se trece curând în zona dramatică. Un accident, un drum care trece peste jumătate de ţară (începutul era situat în Bucureşti din ce am înţeles) într-un tren în care un personaj intră, cu oarecare delicateţe, în sufletul lui Alex, capul răutăţilor din acest film. Acesta o pune cu botul pe labe pe doamna- personaj şi reuşeşte să-şi asigure o călătorie relativ liniştită.

La terminarea călătoriei este preluat de la scara vagonului de tatăl său. Se îmbrăţişează pe linia vecină de parcă ar fi ştiut cu maximă certitudine că pe acolo nu urma să treacă niciun tren în curând.

Comparând reacţiile, pot spune că eu, înainte de a traversa o cale ferată, casc ochii în stânga şi în dreapta înainte de a traversa liniile. Dacă trenurile de călători care opresc în gară nu intră neanunţate, despre cele care nu opresc sau despre cele de marfă nu am deloc convingerea că sunt anunţate cu acel feriţi linia x auzit câteodată prin gări. Deci mai bine te uiţi...

O parcare, numerele de înmatriculare blurate ineficient, mă prind şi eu de locul acţiunii: Hunedoara.

Următorul pas, în casa cu pisici sau la spital. În casă din nou plasare de produs: Ursus.

În spital, amestec de trist cu optim. Îngrijorări, teoria spitalului mic unde ai mari şanse să crăpi cu zile. Dacă poate fi transportată o mutăm la Cluj...

În viaţa reală, am mai auzit de două ori ideea asta. Doi pacienţi de la graniţa Moldovei (linia aceea imaginară dintre curbura Carpaţilor şi zona în care Dunărea se despleteşte formând Delta) aduşi la Bucureşti pentru tratament în urma unui accident vascular cerebral (aceiaşi problemă ca în film). În viaţa reală, după o operaţie riscantă, unul dintre pacienţi a surpavieţuit. Totuşi, nu pentru mult timp. Cred că a fost ultima dată când am intrat într-un spital. Îmi mai amintesc uneori cum bolnavul, deşi nu mă mai văzuse de ceva ani, m-a recunoscut şi s-a bucurat că mă vede. Mersesem acolo dintr-un amestec de obligaţie, îngrijorare şi plăcere. Un prieten îmi ceruse să-l însoţesc şi nu l-am putut refuza. Ca şi în alte împrejurări, am funcţionat pe post de mărunt suport moral. Îmi mai amintesc uneori de acel om, mi-a părut rău când am auzit că a murit.

Amnezie temporară care-l panichează rău pe eroul nostru. Intervenţii, telefoane, bănuieli, critici... Un lanţ de momente- spital dramatice sau banale. Până la urmă totul se termină cu bine. Analizele spun că nu există un risc mare de recidivă. Eroul pare să se fi speriat de cea mai bună situaţie posibilă în contextul respectiv.

O cârciumă din Hunedoara, poate cel mai relaxant moment al filmului, în mai mică măsură presărat cu îngrijorări. Un personaj înteresant, Creţul chel. Mai târziu, un moment de gelozie.

Înapoi la Bucureşti, telefon cu ştiri din HD, Alex nu răspunde. Îi explică Deliei că se teme de veşti proaste. Răspunde ea. Află că nu sunt veşti proaste. HD revine pe când D deja plecase. El nu răspunde, sau răspunde târziu, cine mai ţine minte?

Final. Plec din sală şi, câteva minute mai târziu, îmi amintesc că Alex fusese prezentat în reclame ca un personaj nevrotic. Şi astfel am avut cheia întregului film, cu bănuielile, supărările şi îngrijorările sale. S-au explicat chiloţii din armată, furia legată de faptul că ceilalţi nu ţineau în suficientă măsură de părerea lui, îngrijorarea, autoînvinovăţirea, aparenta resemnare furioasă, percepţia exacerbată a geloziei partenerei... Iar istoricul familiei părea să-i ofere "şansa" unor antecedente.

Pentru un pasionat de psihologie clinică, Din dragoste cu cele mai bune intenţii reprezintă un spectacol care merită văzut. Totuşi, se vede treaba că puţini români sunt pasionaţi de psihologie. Altfel nu-mi explic sala aproape goală (fix 3 oameni). Şi nu-mi mai explic ceva. Oare de ce românii nu reuşesc să îi spună pe nume anxietăţii (chiar generalizate), preferând să eticheteze în continuare cu isterie şi paranoia cazuri care sunt departe de sensul ştiinţific în care acele cuvinte sunt folosite?

Deşi într-un cinematograf nu mai fusesem de prin 2004 sau 2005 (când am fost cu Roxana la un film cu munte care, între timp, a apărut şi pe la televiziuni) iar la televizor rar am răbdare să mă uit la un film cap- coadă, deşi filmele pe care le am pe CD/ DVD zac într-un teanc pe care nu-l mai răsfoieşte nimeni cu anii, dacă Din dragoste... ar apărea cândva pe DVD cred că l-aş cumpăra. Totuşi, pare şi acesta genul de film care nu este apreciat de compatrioţii realizatorilor, caz în care este puţin probabil ca cineva să îşi rişte banii pentru a-l pune în vânzare pe DVD.

Revenind la ideea de percepţie personală, deşi în ultimul timp fac destul de des afirmaţii cumva sarcastice, pot spune că acest film a reuşit în câteva momente să-mi provoace o emoţie extremă, dramatismul fiind supradozat într-un mod destul de inteligent. Şi pentru că o dramă trebuia să rămână o dramă, micile momente amuzante nu au nici pe departe intensitatea celor mai puternice momente dramatice.

Probabil voi mai merge la filme româneşti...

Dar până la filmele româneşti, mi-au reţinut atenţia un film care deja rulează:

Pielea în care trăiesc

şi un film care va rula peste câteva săptămâni:

De anul nou

Două filme prin care, zic eu, poţi exemplifica un continuum de sentimente aflat între dramă şi fericire. Probabil că-mi voi face timp şi pentru ele... Mă refer la filme, sentimentele nu sunt la fel de uşor de controlat...

filme, Filme, FIlme si FILme :)

Poate... îţi plac elefanţii...

Poate vrei să...

mergi pe Marte,
înveţi puţină fizică,
înveţi despre corpul uman,
vezi Italia...

Poate...

eşti supărat şi ţi-ar prinde bine o comedie,
eşti singur şi dispus să te adânceşti într-un film romantic,
eşti atât de activ încât nu suporţi decât filmele de acţiune...

Poate...

eşti familist convins
sau ai redevenit copil...

Poate...

Ce ştiu sigur este că pentru orice gust sau stare de spirit există un film potrivit. Totul e să-l cauţi...

(Portretul lui) Dorian Gray- filmul şi cartea

---------------------------------------------------------------

Pentru o comparatie facuta in cunostinta de cauza puteti cumpara cartea de AICI iar filmul de AICI

---------------------------------------------------------------

Aseară mi-am amintit de cartea asta urmărind o parte din ecranizarea ei. Eram foarte curios să văd în ce măsură îmi amintesc cartea şi în ce măsură ecranizarea copiază cartea.

În primele minute am recunoscut personaje (Dorian, Basil, Harry, Victor, Sibyl Vane) şi dialoguri. Mai târziu am considerat că imaginile sunt uneori mult mai erotice decât erau descrise în cuvinte, şi mai târziu am găsit un Dorian Gray cu tendinţe spre homosexualitate, tendinţe specifice din câte ştiu eu autorului, nu personajului.

În carte, Basil nu dorea să expună portretul lui Dorian, în film este invers.

În carte Basil era ucis apoi cadavrul dispărea, în film cadavrul era aruncat în apă după ce un poliţist ajutase la urcarea lăzii care-l conţinea în trăsură.

Totuşi, ideea principală, a portretului care îmbătrânea şi se schimba a rămas şi ne-a fost livrată cu oarecare insistenţă.

Am mai remarcat şi o oarecare dezordine comparând cu evoluţia cărţii şi plasarea evenimentelor în film.

Acum aproape 3 ani scriam despre carte aici. Acum sunt tentat să recitesc în căutarea unor noi sensuri. Poate aş fi curios să văd şi filmul dar într-o perioadă calmă, într-un loc liniştit şi, dacă se poate, singur (pentru a scăpa de judecarea filmului folosindu-mă de vorbele sau atitudinile celorlalţi privitori sau pur şi simplu pentru a mă putea concentra suficient încât să pot face o comparaţie mai serioasă între carte şi film). De ce toate astea? Pentru că mi se pare preferabil să reuşesc să scot definitiv cartea asta din rândul cărţilor tabu (povesteam despre dificultatea cu care am decis să o citesc) şi să o trec în rândul cărţilor pe care le-am citit/ le pot reciti fără idei preconcepute.

Pauză de film...

Nu mai făcusem de mult chestia asta... Cred că au trecut ceva ani de când nu am mai urmărit de la cap la coadă un film... Azi m-am lăsat "lipit" de televizor pentru Focul din adâncuri (Fire Down Below), un film cu ceva atitudine eco, ceva bătaie, ceva romantism, ceva şmecherie de puternic al zilei, ceva muzică country... Nu-mi propusesem să stau la televizor dar s-a nimerit ca ceilalţi să se uite iar eu să mă las atras de imagini... Deşi îmi propusesem cu totul altceva pentru seara asta, nu-mi pare rău că am luat o pauză... În definitiv, deşi poate mi-aş dori asta, nu sunt un roboţel de învăţat... O pauză nu strică atâta vreme cât după ea mă întorc la treabă... Şi exact asta fac acum! :)

Folk, frate! online la E-Folk radio (ediţia a doua)

Bancul serii... A fost odată un copil urât, foarte urât... Pe el barza l-a vizitat de două ori, odată când l-a adus, a doua oară ca să ceară scuze părinţilor. (Johnnie)

Mysha: Cui i se pare chitara dezacordată, frigiderul e în bucătărie.

22:14 Mici observaţii personale. Deşi, venind de la muncă, mă gândeam să îmi iau bere pentru acasă, nu am făcut-o... Deci frigiderul meu nu conţine aşa ceva. Din acest motiv, abia aştept Folk frate cu bere, săptămâna viitoare! În seara asta am fost mai puţin inspirat... :)

În plus, acasă, în faţa calculatorului, a fost mai puţin plăcut să aştept să urce pe "scenă" echipa Folk frate.

Căştile sunt pregătite să pot asculta şi atunci când se vor duce ceilalţi la somn...

Dar poate e mai bine aşa... ce ciudat sună fără vocile din public... Bine că au fost aplauze la final măcar! :)

22:27 Constat că e interesantă ideea chat-ului. Nu ştiu cum s-au petrecut lucrurile săptămâna trecută dar acum îmi place să ascult şi să citesc ce scriu oamenii. :)

Ploaia asta nebună, din nou fără vocea Nicoletei... Ciudat... Johnnie reuşeşte să mimeze într-un mod interesant dialogul cu publicul.

22:34- Mysha anunţă concertul de vineri din Wings, cu Ză` Duff. Sper să ajung şi eu acolo...

Pe un peron vechi de gară... Citeam mai devreme că uneori TREBUIE să fim penibili... Dilema veche, un număr de prin 2006... Era vorba despre poveşti de dragoste... Îmi aduc aminte din nou de acel episod "penibil" în care priveam în urma trenului cu care plecase ea... 25 decembrie 2003... 7 ani au trecut de atunci... Acum nu prea mai am cum să o văd, cu metroul nu mai merge, în trafic mi-e greu să cred că o voi întâlni, ar fi prea mare coincidenţa să ne întâlnim la un semafor, eu pe bicicletă, ea la volan... M-am tot gândit zilele astea că este nedreaptă această situaţie dar... nu am cum să o schimb... Uneori mă mir că un an şi jumătate am putut face parte, într-o oarecare măsură, din lumea ei... Şi atunci, şi acum, trăiam/ trăim în lumi extrem de diferite şi e de mirare că aceste lumi au interacţionat cândva...

La cererea publicului, Piaţa Romană numărul 9!

22:44- problemă tehnică, nu mai merge chat-ul. Folk frate ia o pauză pentru remedierea problemei.

Peste 10 minute revine Folk frate cu mesajul că, până la repararea chat-ului, se comunică pe Facebook. Iau două guri de ţuică pe post de bere...

Acum mă unduiesc, acum dau din buric... (Johnnie) :))

23:13- Perfect!

Pregătesc scanerul şi încerc să conectez căştile...

23:20- am conectat căştile... Broasca ţestoasă... Fram, ştiu că ne asculţi! Hai, bate! :)

S-a trezit Satriani din Mysha! Bine, s-a trezit Eric Clapton! :)

23:36- Când am venit de la...? De atunci nu se aude chitara, din vina mea. :))

23:42- Ruşine domnule...

23:50- Gata seara Folk, frate! Acum E-Folk a băgat o piesă de-a lui Imre...

Noapte bună! :)