Săptămână oarecum calmă

Au existat săptămâna asta câteva momente în care am fost tentat să scriu. Dintre acestea, mă opresc la trei:

1- plec dimineaţă de acasă spre job, de pe sensul celălalt observ venind trei cursiere cu oameni coloraţi pe ele. Seara plec de la birou şi văd o domnişoară în fustă pedalând. Cobor la metrou şi aud un anunţ. Se spunea că, seara, este permis accesul cu biciclete în metrou şi în timpul săptămânii. Condiţia rămâne aceiaşi, urcarea în metrou să se facă pe prima uşă a acestuia. Eu zic că este o veste bună. :)

2- miercuri seară mă opresc la Unirii să iau gogoşi şi, cu ocazia asta, am parte de două plăcute revederi: Sorin şi Liviu. A urmat o lungă discuţie despre folk, joburi, munţi, Vămi Vechi, chirii şi alte lucruri importante din viaţa unui om. Deşi am ajuns acasă mai târziu decât mă aşteptam, deşi am evitat să decid spontan să rămân în centru la o bere, îmi pare bine pentru aceste revederi întâmplătoare.

3- Lasă-l că şi ăsta e amărât! Zilele trecute a stat acasă pentru că... avea mătreaţă. Dacă nu crezi întreabă-l pe x. Nu-i de mirare că îl consider dificil pe individ, nu-i de mirare că omul nu-şi dă seama când face gafe, nu-i de mirare că insistă în prostia lui, nu-i de mirare că, suficient de rar încât să uit în mare măsură precedentul episod, mă mai cert din când în când cu el după care, o vreme, suntem zgârciţi cu cuvintele pe care ni le adresăm. Astfel de momente mă fac să mă simt mult mai bine în pielea mea, în comparaţie cu perioadele în care consideram că eu greşesc când se stârneşte vreo ceartă.

Iar buclă

Vineri seară "vecina" iar azi dimineaţă Roxana. Am călătorit cu acelaşi metrou dar nu am văzut-o decât târziu, după ce ieşise de pe scara rulantă. O geantă mică pe umărul stâng, o pungă neagră în mâna dreaptă, pantalon şi bluză în culori deschise. Dat fiind că am văzut-o atât de târziu deşi era la 2 m în faţa mea pe scara rulantă, se pare că ea reuşeşte să se ascundă de mine din ce în ce mai bine. Sau poate sunt eu mult prea previzibil, aşezându-mă în metrou cam în aceleaşi locuri... Sau... pur şi simplu o ajută înălţimea, e suficient să fie pe linia dintre mine şi ea o persoană care să depăşească media înălţimilor noastre pentru ca ea să devină "invizibilă" pentru mine. Sunt suficient de raţional ca să mă gândesc la toate variantele...

Am văzut-o, am urmărit-o cu privirea preţ de câţiva paşi de-ai ei apoi, tulburat, mi-am văzut de drum. Ştiam că n-are sens să o urmăresc atâta timp cât n-am gândit o "scuză" serioasă pentru a lua tramvaiul cu ea. Şi recunosc că nu m-am gândit până acum la aşa ceva pentru că fac minime (???) eforturi pentru a reduce efectele întâlnirilor cu ea asupra mea.

Deşi de la Piaţa Muncii (de unde mi-am lungit gâtul căutând-o, ca de obicei; gestul acesta nu mi-l pot bloca deocamdată) nu am mai reuşit să fiu prea atent la ce citeam, după ce am văzut-o am încercat să nu mă las afectat prea mult de "întâlnire". Mi-am spus în gând, cu blândeţe: "Calm! Calm! Calm! Încearcă să nu te mai gândeşti la ea.". Efectul a fost că gândul la ea s-a diluat până aproape de dispariţie... Şi am mai putut citi câteva rânduri...

Totuşi, sunt momente în care-mi doresc să o văd îmbrăcată în fustă sau la braţul unui bărbat... Nu îmi dau seama exact de ce... Probabil aş percepe variantele respective ca pe nişte îndulcitoare de înfrângeri... Dar e clar că nu o voi vedea în niciuna dintre cele două ipostaze. Ar demonstra că e pe de-antregul femeie. Dar ea nu e femeie decât cu trupul (dacă aş vrea să fiu răutăcios aş spune că nici cu trupul nu e chiar femeie dar... ar însemna să-mi critic propriile gusturi şi mi-aş destabiliza odată în plus sistemul de valori), psihomental e orice altceva...