Se afișează postările cu eticheta religie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta religie. Afișați toate postările
vineri, 29 aprilie 2016
Vinerea mare...
Încă una de anul trecut, pe vremea asta...
El: Am vrut să ţin post dar am pus din reflex lapte în cafea.
Ea: Prostule! Vezi să nu mai mănânci şi altceva aiurea.
Eu: Corect! Totuşi, parcă ar merge şi un şniţel... :))
Mai târziu:
-Mâine fac un grătar...
-Nu mâine, duminică faci grătar.
-De ceeeee?
-Dacă ai intenţionat să posteşti azi nu are logică să mănânci mâine grătar. Las-o pe duminică...
Câteva clipe mai târziu îmi dau seama că nu era momentul potrivit pentru un discurs creştin aşa că mă întorc la 180 de grade:
-Dar de ce încerc eu să te lămuresc că postul se termină la finalul zilei de sâmbătă? În definitiv ştim amândoi la fel de bine că postul este o prostie...
miercuri, 27 aprilie 2016
Miercurea mare...
Una de anul trecut, pe vremea asta...
El, pus pe glume: Bună-i apa, nu-i ca vinu... Ştiţi continuarea, nu-i aşa?
Ea, proaspătă pasionată de excursii pe la mânăstiri, minte: Nu o ştiu. Şi nici nu vreau să o aud.
Eu, aparent aprobând-o: Corect! E post. Şi e miercurea.... de 24 de ore.
marți, 1 iulie 2014
Din nou despre o cerşetoare
A devenit vedetă pe aici femeia aia. Cred că mai am două postări despre ea.
De cele mai multe ori trec pe lângă ea fără să-mi bat capul. Totuşi, uneori, probabil în perioadele în care sunt supărat dintr-un motiv sau altul, faptul că o revăd aproape că mă înfurie. Azi (de fapt de câteva zile) sunt supărat pentru că unele lucruri insistă să nu meargă în viaţa mea aşa că m-am gândit că i-aş da o palmă. De ce? Pentru a-i demonstra că într-adevăr nu este invizibilă, după cum sugera şi cartonul pe care-l plasase strategic pe stâlpul metalic montat de primărie pentru a îngusta trotuarul pe care mişună corporatiştii. Pe un trotuar îngust se circulă mai greu deci este mai uşor să observi detaliile. Instigare la cerşetorie din partea primarului Onţanu? Ne putem gândi şi aşa...
În plus, de ceva vreme, discursul ei a mai suferit o modificare importantă, pe lângă referirile la boala ei (de care insist să mă mir că nu reuşeşte să moară) a pus şi un afiş legat de copilul ei care trebuie operat. Operat din ce motiv? Şi în ce fel reuşeşte să supravieţuiască copilul fără operaţie de când s-a sesizat schimbarea de discurs? Nu cumva sunt doar mesaje menite să înduioşeze tinere fără pitici dar cu bunici pe creier?
Sunt de părere că stilul acesta sensibil de a aborda viaţa este păgubos atât pentru cel sensibilizat cât şi pentru cel care sensibilizează. Sensibilizatul îşi ameliorează autostima convins fiind că rezolvă problema sensibilizatorului (şi se minte) în timp ce acesta din urmă rămâne la fel de sărac, de ratat, de prost, de neadaptat ca înaintea aparent binevoitorului gest de ajutor. Asta în condiţiile în care, decât o viaţă de asistat, mi se pare preferabilă moartea. Măcar, prin moarte, nu mai încurci viaţa celorlalţi.
Nu ştiu dacă am mai spus asta dar, începând cu 1 ianuarie 2014, am conştientizat că urăsc atât oamenii care dau de pomană cât şi cei care primesc de pomană. Mă refer la pomana aia vizibilă, cumva ostentativă, bazată pe sentimente religioase, oferită de oameni care se cred bogaţi celor pe care-i cred săraci.
Mai există şi pomeni discrete, câteodată aproape imposibil de detectat. Cu acestea sunt într-o oarecare măsură de acord dar, odată detectate, mă înfurie la fel de tare ca primele.
Pomenile ostentative reuşesc să le evit de mulţi ani (poate şi pentru că am învăţat să spun nu te supăra dar chiar nu vreau să primesc pomană) dar de cele discrete m-am mai lovit din când în când. Le-am detectat dar nu am putut să le refuz de fiecare dată. Câteodată am regretat ce am acceptat, câteodată am reuşit să mă împac cu ideea, după ce am luat în calcul diverse variabile.
Ultima tentativă de pomană discretă care m-a înfuriat suficient încât s-o refuz, probabil nu în cei mai politicoşi termeni, s-a întâmplat acum vreo 6 ani când mi se propunea o ieşire de week-end în Făgăraş în care nu m-ar fi costat transportul. Probabil a contat mult şi relaţia ciudată pe care o aveam cu persoana care venise cu propunerea, la fel cum cu siguranţă au contat oamenii care ar mai fi venit în tură sau faptul că propunerea nu a venit de la persoana pe care ar fi fost mult mai puţin probabil s-o refuz, după cum a contat şi faptul că mă aflam într-o perioadă în care încercam să-mi dau seama cât mai exact ce îmi permit din punct de vedere financiar şi ce nu, asumându-mi atât putinţele cât şi neputinţele.
Probabil aş refuza şi acum o astfel de ocazie, chiar dacă, mai ales din punct de vedere financiar, îmi permit din ce în ce mai rar să plec la munte. Totuşi, la cât de puţin socializez de vreo 4 ani, nici nu mai există riscul să primesc astfel de propuneri. Am scăpat!
sâmbătă, 31 mai 2014
E uşor să o placi (7)
Dimineaţă. Banal. Metrou.
Mă aşez lângă ea sau se aşează lângă mine. Cine mai ştie?
Umărul ei este la câţiva centimetri în faţa umărului meu.
Plictiseală. Aşteptare.
Peste un timp sesizez că ţine în mână o chestie mică pe care o priveşte atentă. Îmi imaginez că este doar o dependentă de smartphone în plus.
Mai trece o staţie. Îmi dau seama că ea nu priveşte un ecran.
Curios. Ea ţine în mână o cărticică. Citeşte şiruri de câţiva centimetri de text. Ce să fie oare?
Îmi calc pe inimă şi devin indiscret. Văd astfel un titlu din cărticica ei:
Condacul al 666-lea...
Ei, drăcia dracului! Uite ce citea domnişoara cu atâta interes...
Mai trec câteva minute, mai trec câteva staţii.
Se depărtează, mă apropii, mă depărtez. Am timp doar să observ că tânăra are păr lung, îngrijit şi că poartă o rochie banală, nici lungă, nici scurtă, nici decoltată, nici până în gât. Genul de cuminţenie care nu-ţi îndepărtează privirea dar nici nu insistă să ţi-o apropie. Deşi cumva altfel faţă de până acum, şi fata asta îmi place.
Şi totuşi... nu cred că aş putea să stau prea mult lângă o astfel de femeie.
Nu cred că aş accepta să nu facă dragoste în post, să refuze contracepţia, să plece duminică dimineaţă la biserică (mai degrabă mi-ar plăcea să mergem împreună în parc, să alergăm), să ţină carnea departe de mine miercurea şi vinerea, să o văd citind concentrată din cine ştie ce carte bisericească.
------
EDIT 3 iunie 2014: O revăd azi dimineaţă. De data asta citea icosul 999...
------
vineri, 3 mai 2013
Nu dau doi bani pe Paşte...
Mi-am amintit că, aproximativ anul trecut pe vremea aceasta, explicam de ce mi se pare absurdă religia. Pentru că nu am acum chef să scotocesc după argumente, încerc doar să vă atrag atenţia către postarea de aici. Majoritatea poate aţi citit-o dar, într-o astfel de problemă, poate că se recomandă recitirea exact în acele perioade clasificate drept sfinte.
Bucuraţi-vă de zilele libere dar lăsaţi dracu mieii, ouăle colorate, bisericile şi absurdele forme de salut pascale, postpascale şi postînălţare. Vă garantez că nu o se dărâme nicio biserică în capul vostru din cauza asta.
În altă perioadă a vieţii mai puneam un oarecare preţ pe Paşte, de exemplu în 2005 (vezi aici) sau în 2009 (vezi aici) sau încă nişte ani mai devreme, când cu tura la Văleni de Munte cu bicicletele. Acum, trec printr-o nouă perioadă în care la putere e tristeţea aşa că nu vă aşteptaţi la vreun zâmbet din partea mea până după şirul acesta de zile de care mi-e cam silă.
Bucuraţi-vă de zilele libere dar lăsaţi dracu mieii, ouăle colorate, bisericile şi absurdele forme de salut pascale, postpascale şi postînălţare. Vă garantez că nu o se dărâme nicio biserică în capul vostru din cauza asta.
În altă perioadă a vieţii mai puneam un oarecare preţ pe Paşte, de exemplu în 2005 (vezi aici) sau în 2009 (vezi aici) sau încă nişte ani mai devreme, când cu tura la Văleni de Munte cu bicicletele. Acum, trec printr-o nouă perioadă în care la putere e tristeţea aşa că nu vă aşteptaţi la vreun zâmbet din partea mea până după şirul acesta de zile de care mi-e cam silă.
sâmbătă, 27 octombrie 2012
După dealuri- o dramă bine lucrată
În mediul meu, limitat ca întindere (cam între Dilema veche şi lucrurile promovate prin staţiile de metrou), am aflat că intră în cinematografe După dealuri după ce deja citisem despre lansarea filmului în Franţa şi ceva cronici care sunau atrăgător. Prin urmare, iată-mă din nou în sala unui cinematograf pentru un film românesc. Precedenta experienţă, Din dragoste cu cele mai bune intenţii, părea să promită o continuare...
Am plecat de acasă cu o idee preconcepută, pornită în special de la comentariile unor retardaţi de pe cinemagia care practicau atacul la adresa familiei Mungiu (aşa am priceput şi eu că Alina şi Cristi sunt rude; din citite îi ştiam pe amândoi dar nu făcusem această conexiune) şi insistau să apere aşa zisa dreaptă credinţă. Credeam că este genul de film care şterge pe jos cu idei gen biserică, ortodoxie, credinţă.
Am plecat din sală cu alte păreri...
Din punct de vedere tehnic, jocul actorilor şi felul în care s-a filmat mi s-a părut perfect adaptat celor descrise. Sunetul în schimb mi-a oferit ceva surprize neplăcute. Cel puţin în primele minute, nu reuşeam să înţeleg graiul care se auzea. M-am gândit câteva clipe că voi fi nevoit să-mi pun la încercare puţinele cunoştinţe de engleză pentru a înţelege ce se spune apelând la subtitrare. În acelaşi timp m-am întrebat dacă, pentru sălile româneşti, nu se putea apela la o variantă fără subtitrare. Până la final au mai existat câteva momente în care nu înţelegeam ce se spune aşa că am ajuns să consider bună ideea cu subtitrarea în engleză.
Subiectul filmului îmi era destul de vag cunoscut. Ştiam că, ceva vreme în urmă, într-o mânăstire românească o persoană a murit în urma unei slujbe de exorcizare. Acest final trist a contribuit la părerea proastă pe care o emit despre biserică în ultimul timp, părere proastă pentru care, uneori, destul de rar ce-i drept, sunt criticat. Nu ştiam detaliile cazului, nu aflasem, până la filmul lui Mungiu, nici că s-au scris două cărţi pe tema asta.
E clar! Eram curios aşa că mi-am gândit ziua de sâmbătă astfel încât să ajung să văd filmul, incredibil de lung după cum aveam să constat la ieşirea din sală (aproximativ 150 minute).
Filmul începe într-o gară aglomerată în care remarc în special neatenţia uneia dintre personajele care urmau să se întâlnească. A traversat o linie de tren cu foarte puţin înainte de trecerea trenului, lăsând să se bănuiască ori extrema nerăbdare a revederii, ori un instinct sinucigaş. Îmbrăţişări, ceva lacrimi, instinctul dramatic este deja trezit chiar dacă această primă scenă venea de nicăieri şi încă nu se ştia unde va duce.
Secvenţa doi, mioritică, face curând loc mânăstirii în care urma să rămânem aproape pentru tot restul filmului. Satana deja îşi face apariţia în chilia maicii vizitate, sub forma scurtei secvenţe în care este explorată zona senzualităţii prin intermediul sânilor care se oferă dar, cumva previzibil, sunt respinşi de maica Voichiţa. În special de aici cred că s-au inspirat cei care au încercat o paralelă între După dealuri şi Legături primejdioase (un film pe care, la momentul lansării în cinematografe, nu eram sub nici o formă dispus să-l văd dar pe care, dacă aş avea ocazia, acum cred că l-aş putea vedea fără să leg fiecare secvenţă a lui de nişte întâmplări care m-au dărâmat cândva).
Mai departe luăm contact, într-un mod destul de realist cred, cu viaţa din mânăstire, cu regulile stricte, cu ierarhiile, cu convingerile, cu neînţelegerile şi greutăţile ei. În această viaţă strictă (care aproape te fortează să spui că este mai bine să nu intri într-o lume nouă atâta vreme cât nu-i cunoşti dinainte regulile sau nu eşti dispus să ţi le asumi), din motive diferite de ale celorlalte maici, încearcă să se integreze Alina, vizitatoarea care mi-a amintit, fără vreo legătură cu filmul, de cineva cunoscut cu un fizic cumva asemănător.
Alina, fiind nevoită să-şi modifice ţinta iniţială datorită unor încurcături legate de prezenţa în mânăstire sau unor probleme despre care nu ni se povesteşte în mod clar, fiind amintite doar în treacăt, cu titlu de presupunere, intră într-un joc periculos în urma căruia urma fie să fie acceptată în mânăstire, fie să plece de acolo urmată de prietena Voichiţa.
Încet dar sigur, ajungem în momentul planificării exorcizării, continuăm cu slujbele făcute pentru alungarea "dracilor" din sufletul bolnavei (eram tentat să folosesc ghilimelele dar, conform unor sugestii din film, se pare că era vorba chiar de o boală, cel mai probabil psihică, ceva din domeniul epilepsiei probabil), trecem prin aparenţa de final fericit şi apoi murim odată cu Alina, victima unui sistem care, sugerez eu, este suficient de puţin competent încât să nu poată gestiona eficient cazurile dificile din punct de vedere medical şi social.
Nespecific ţării în care trăiesc, ultimele scene par să sugereze că ultima serie de vinovaţi plăteşte pentru lipsirea de libertate urmată de moartea victimei.
Toată acţiunea insistă să aducă în atenţie incapacitatea sistemului în cazurile dificile din punct de vedere social şi medical. Pornind de la orfelinatele care nu reuşesc să asigure decât supravieţuirea, continuând cu părinţii iresponsabili, retardaţi, alcoolici, părinţi din greşeală sau alte tipuri umane din aceiaşi zonă caracterială care asigură "clienţi" orfelinatelor, cu încercarea mai degrabă nereuşită a bisericii de a rezolva pe termen lung unele cazuri sociale de acest tip, cu sistemul sanitar care, în faţa unor situaţii mai complicate, afirmă că nu poate gestiona situaţia într-un mod care să ajute pacientul şi că-l lasă în mâna Domnului care, poate- poate, va face o minune.
Singura verigă eficientă a sistemului pare să fie aici cel care aplică pedeapsa, poliţist, judecător sau alt element din acelaşi lanţ.
Altfel spus, sistemul social nu pare capabil să asigure victimelor sale decât o pseudoviaţă dar reuşeşte să pedepsească pe cel care omoară o astfel de victimă, chiar dacă... din dragoste cu cele mai bune intenţii.
A existat şi un element care m-a intrigat: felul în care a apărut Voichiţa îmbrăcată la finalul filmului. Să fie acesta semnul că evenimentele la care a fost martoră au forţat-o să accepte că cele învăţate în mânăstire nu reprezintă cel mai bun lucru posibil, motiv pentru care, într-o eventuală continuare a filmului, am vedea-o în rol de fostă maică, încercând să-şi croiască un drum printre noi, oamenii obişnuiţi care acordăm în mică măsură sau nu acordăm deloc atenţie bisericii?
În concluzie, După dealuri este o adevărată dramă care reuşeşte să provoace simţul tragicului din spectator până la un nivel pe care eu îl suport cu oarecare dificultate. E clar! Românii ştiu să facă filme triste iar realitatea le asigură suficiente subiecte. Trist dar adevărat!
Spre final, deşi nu-mi face plăcere, sunt nevoit să dau o notă proastă site-ului cinemagia.ro unde preţul biletelor la Studio a apărut greşit. Nu m-a deranjat să plătesc pe bilet ceva mai mult decât ştiam de ieri dar m-a deranjat un pic să constat că am fost incorect informat de un site care, de-a lungul vremii, m-a ajutat să-mi planific rarele vizite la cinematograf.
La cinematograf, la loc vizibil, erau afişate preţurile reale pentru După dealuri: 10 lei la ora 10 şi 14 lei pentru celelalte proiecţii. Consider că această menţiune este necesară pentru că unii pot dori să vadă filmul în ciuda unui buget mai redus decât al meu.
Închei cu o observaţie statistică. Dacă la Din dragoste cu cele mai bune intenţii erau în sală doar vreo 5 spectatori rătăciţi (probabil şi pentru că trecuse ceva timp de la premieră), După dealuri l-am văzut împreună cu încă aproximativ 50 de oameni.
Prima carte a Tatianei Niculescu Bran pe această temă: Spovedanie la Tanacu
A doua carte: Cartea judecătorilor
Site-ul oficial al filmului: http://www.dupadealuri.ro/acasa/
Prezentarea de pe cinemagia: http://www.cinemagia.ro/filme/dupa-dealuri-567113/
Am plecat de acasă cu o idee preconcepută, pornită în special de la comentariile unor retardaţi de pe cinemagia care practicau atacul la adresa familiei Mungiu (aşa am priceput şi eu că Alina şi Cristi sunt rude; din citite îi ştiam pe amândoi dar nu făcusem această conexiune) şi insistau să apere aşa zisa dreaptă credinţă. Credeam că este genul de film care şterge pe jos cu idei gen biserică, ortodoxie, credinţă.
Am plecat din sală cu alte păreri...
Din punct de vedere tehnic, jocul actorilor şi felul în care s-a filmat mi s-a părut perfect adaptat celor descrise. Sunetul în schimb mi-a oferit ceva surprize neplăcute. Cel puţin în primele minute, nu reuşeam să înţeleg graiul care se auzea. M-am gândit câteva clipe că voi fi nevoit să-mi pun la încercare puţinele cunoştinţe de engleză pentru a înţelege ce se spune apelând la subtitrare. În acelaşi timp m-am întrebat dacă, pentru sălile româneşti, nu se putea apela la o variantă fără subtitrare. Până la final au mai existat câteva momente în care nu înţelegeam ce se spune aşa că am ajuns să consider bună ideea cu subtitrarea în engleză.
Subiectul filmului îmi era destul de vag cunoscut. Ştiam că, ceva vreme în urmă, într-o mânăstire românească o persoană a murit în urma unei slujbe de exorcizare. Acest final trist a contribuit la părerea proastă pe care o emit despre biserică în ultimul timp, părere proastă pentru care, uneori, destul de rar ce-i drept, sunt criticat. Nu ştiam detaliile cazului, nu aflasem, până la filmul lui Mungiu, nici că s-au scris două cărţi pe tema asta.
E clar! Eram curios aşa că mi-am gândit ziua de sâmbătă astfel încât să ajung să văd filmul, incredibil de lung după cum aveam să constat la ieşirea din sală (aproximativ 150 minute).
Filmul începe într-o gară aglomerată în care remarc în special neatenţia uneia dintre personajele care urmau să se întâlnească. A traversat o linie de tren cu foarte puţin înainte de trecerea trenului, lăsând să se bănuiască ori extrema nerăbdare a revederii, ori un instinct sinucigaş. Îmbrăţişări, ceva lacrimi, instinctul dramatic este deja trezit chiar dacă această primă scenă venea de nicăieri şi încă nu se ştia unde va duce.
Secvenţa doi, mioritică, face curând loc mânăstirii în care urma să rămânem aproape pentru tot restul filmului. Satana deja îşi face apariţia în chilia maicii vizitate, sub forma scurtei secvenţe în care este explorată zona senzualităţii prin intermediul sânilor care se oferă dar, cumva previzibil, sunt respinşi de maica Voichiţa. În special de aici cred că s-au inspirat cei care au încercat o paralelă între După dealuri şi Legături primejdioase (un film pe care, la momentul lansării în cinematografe, nu eram sub nici o formă dispus să-l văd dar pe care, dacă aş avea ocazia, acum cred că l-aş putea vedea fără să leg fiecare secvenţă a lui de nişte întâmplări care m-au dărâmat cândva).
Mai departe luăm contact, într-un mod destul de realist cred, cu viaţa din mânăstire, cu regulile stricte, cu ierarhiile, cu convingerile, cu neînţelegerile şi greutăţile ei. În această viaţă strictă (care aproape te fortează să spui că este mai bine să nu intri într-o lume nouă atâta vreme cât nu-i cunoşti dinainte regulile sau nu eşti dispus să ţi le asumi), din motive diferite de ale celorlalte maici, încearcă să se integreze Alina, vizitatoarea care mi-a amintit, fără vreo legătură cu filmul, de cineva cunoscut cu un fizic cumva asemănător.
Alina, fiind nevoită să-şi modifice ţinta iniţială datorită unor încurcături legate de prezenţa în mânăstire sau unor probleme despre care nu ni se povesteşte în mod clar, fiind amintite doar în treacăt, cu titlu de presupunere, intră într-un joc periculos în urma căruia urma fie să fie acceptată în mânăstire, fie să plece de acolo urmată de prietena Voichiţa.
Încet dar sigur, ajungem în momentul planificării exorcizării, continuăm cu slujbele făcute pentru alungarea "dracilor" din sufletul bolnavei (eram tentat să folosesc ghilimelele dar, conform unor sugestii din film, se pare că era vorba chiar de o boală, cel mai probabil psihică, ceva din domeniul epilepsiei probabil), trecem prin aparenţa de final fericit şi apoi murim odată cu Alina, victima unui sistem care, sugerez eu, este suficient de puţin competent încât să nu poată gestiona eficient cazurile dificile din punct de vedere medical şi social.
Nespecific ţării în care trăiesc, ultimele scene par să sugereze că ultima serie de vinovaţi plăteşte pentru lipsirea de libertate urmată de moartea victimei.
Toată acţiunea insistă să aducă în atenţie incapacitatea sistemului în cazurile dificile din punct de vedere social şi medical. Pornind de la orfelinatele care nu reuşesc să asigure decât supravieţuirea, continuând cu părinţii iresponsabili, retardaţi, alcoolici, părinţi din greşeală sau alte tipuri umane din aceiaşi zonă caracterială care asigură "clienţi" orfelinatelor, cu încercarea mai degrabă nereuşită a bisericii de a rezolva pe termen lung unele cazuri sociale de acest tip, cu sistemul sanitar care, în faţa unor situaţii mai complicate, afirmă că nu poate gestiona situaţia într-un mod care să ajute pacientul şi că-l lasă în mâna Domnului care, poate- poate, va face o minune.
Singura verigă eficientă a sistemului pare să fie aici cel care aplică pedeapsa, poliţist, judecător sau alt element din acelaşi lanţ.
Altfel spus, sistemul social nu pare capabil să asigure victimelor sale decât o pseudoviaţă dar reuşeşte să pedepsească pe cel care omoară o astfel de victimă, chiar dacă... din dragoste cu cele mai bune intenţii.
A existat şi un element care m-a intrigat: felul în care a apărut Voichiţa îmbrăcată la finalul filmului. Să fie acesta semnul că evenimentele la care a fost martoră au forţat-o să accepte că cele învăţate în mânăstire nu reprezintă cel mai bun lucru posibil, motiv pentru care, într-o eventuală continuare a filmului, am vedea-o în rol de fostă maică, încercând să-şi croiască un drum printre noi, oamenii obişnuiţi care acordăm în mică măsură sau nu acordăm deloc atenţie bisericii?
În concluzie, După dealuri este o adevărată dramă care reuşeşte să provoace simţul tragicului din spectator până la un nivel pe care eu îl suport cu oarecare dificultate. E clar! Românii ştiu să facă filme triste iar realitatea le asigură suficiente subiecte. Trist dar adevărat!
Spre final, deşi nu-mi face plăcere, sunt nevoit să dau o notă proastă site-ului cinemagia.ro unde preţul biletelor la Studio a apărut greşit. Nu m-a deranjat să plătesc pe bilet ceva mai mult decât ştiam de ieri dar m-a deranjat un pic să constat că am fost incorect informat de un site care, de-a lungul vremii, m-a ajutat să-mi planific rarele vizite la cinematograf.
La cinematograf, la loc vizibil, erau afişate preţurile reale pentru După dealuri: 10 lei la ora 10 şi 14 lei pentru celelalte proiecţii. Consider că această menţiune este necesară pentru că unii pot dori să vadă filmul în ciuda unui buget mai redus decât al meu.
Închei cu o observaţie statistică. Dacă la Din dragoste cu cele mai bune intenţii erau în sală doar vreo 5 spectatori rătăciţi (probabil şi pentru că trecuse ceva timp de la premieră), După dealuri l-am văzut împreună cu încă aproximativ 50 de oameni.
Mai multe despre film/ caz:
Prima carte a Tatianei Niculescu Bran pe această temă: Spovedanie la Tanacu
A doua carte: Cartea judecătorilor
Site-ul oficial al filmului: http://www.dupadealuri.ro/acasa/
Prezentarea de pe cinemagia: http://www.cinemagia.ro/filme/dupa-dealuri-567113/
marți, 25 septembrie 2012
Blasfemie
Ce urmăreşte un preot când apără numele şi cuvântul Domnului? Urmăreşte să-şi asigure, în Rai, o porţie mai mare de lapte şi miere... adică mai multe ţâţe şi "savarine" pe care să le guste.
Drept credincioşilor, criticaţi-mă acum pentru că, ziceţi voi, aveţi de ce!!!
Drept credincioşilor, criticaţi-mă acum pentru că, ziceţi voi, aveţi de ce!!!
sâmbătă, 14 aprilie 2012
Religia ca absurditate (2) sau Paşteţi fericiţi!!!
Nu este cea mai potrivită postare pentru perioada Paştelui dar... cine nu este dispus să citească şi alte păreri decât cele cu atitudine pozitivă la adresa religiei poate să fugă de pe blog IMEDIAT.
Totul a plecat de la mulţimea de oameni credincioşi care, într-o formă sau alta, m-au dezamăgit (excepţia -poate nu singura-, cea mai normală femeie pe care am întâlnit-o, se ştie deja pentru că a primit mesaj privat).
A continuat cu dezvoltarea convingerii mele legate de inutilitatea manifestorilor religioase.
Zilele trecute, s-a atins un nou punct critic, sub forma unui mesaj spam...
Şi aşa începe povestea...
O cunoştinţă virtuală îmi trimite un e-mail cu conţinut creştin- cretin:
"Vă rog să trimiteţi acest apel tuturor celor cărora credeţi că le-ar
fi de folos.
APEL PENTRU CURĂŢIREA MINŢILOR NOASTRE
Aţi renunţat să mai petreceţi ore în şir în faţa televizorului sau a calculatorului şi v-aţi întors la lectura pe hârtie? Nu e de ajuns.
Librăriile, mai ales cele mari, gem de carte stricătoare de minte şi suflet.
Vă propun un experiment. Renunţaţi până la sfârşitul acestui an (iar dacă experimentul reuşeşte, pentru totdeauna) să mai cumpăraţi cărţi de la edituri de genul Trei, Tritonic, Nemira, Rao, Corint, Erc, Humanitas, Polirom, Cartier şi altele de acest fel.
Cumpăraţi carte doar de la standurile amenajate în biserici şi mănăstiri şi din librăriile mici, care fac o selecţie a titlurilor propuse şi au standuri dedicate cărţii creştine.
Ştiţi ce comori veţi descoperi la aceste standuri? “Patericul egiptean”, “Pelerinul rus” şi câte altele! Veţi găsi acolo şi cărţi pentru copii, alcătuite de oameni credincioşi, aşa încât să nu lăsaţi educaţia urmaşilor dumneavoastră pe mâini îndoielnice.
În plus, diferenţa de preţ dintre cărţile vândute la standurile din biserici şi mănăstiri şi cele vândute în librării e mai mult decât semnificativă. În procesul de editare şi difuzare de carte creştină sunt mulţi oameni care consideră ceea ce fac drept misiune creştină, aşa încât îşi limitează profitul la cât mai puţin.
Iar dacă veţi combina aceste lecturi cu participarea la slujbele Bisericii, vă garantez că veţi trăi o mică minune: calitatea vieţii dumneavoastră o să crească vizibil.
Episodul 2
Totul a plecat de la mulţimea de oameni credincioşi care, într-o formă sau alta, m-au dezamăgit (excepţia -poate nu singura-, cea mai normală femeie pe care am întâlnit-o, se ştie deja pentru că a primit mesaj privat).
A continuat cu dezvoltarea convingerii mele legate de inutilitatea manifestorilor religioase.
Zilele trecute, s-a atins un nou punct critic, sub forma unui mesaj spam...
Şi aşa începe povestea...
Episodul 1
O cunoştinţă virtuală îmi trimite un e-mail cu conţinut creştin- cretin:
"Vă rog să trimiteţi acest apel tuturor celor cărora credeţi că le-ar
fi de folos.
APEL PENTRU CURĂŢIREA MINŢILOR NOASTRE
Aţi renunţat să mai petreceţi ore în şir în faţa televizorului sau a calculatorului şi v-aţi întors la lectura pe hârtie? Nu e de ajuns.
Librăriile, mai ales cele mari, gem de carte stricătoare de minte şi suflet.
Vă propun un experiment. Renunţaţi până la sfârşitul acestui an (iar dacă experimentul reuşeşte, pentru totdeauna) să mai cumpăraţi cărţi de la edituri de genul Trei, Tritonic, Nemira, Rao, Corint, Erc, Humanitas, Polirom, Cartier şi altele de acest fel.
Cumpăraţi carte doar de la standurile amenajate în biserici şi mănăstiri şi din librăriile mici, care fac o selecţie a titlurilor propuse şi au standuri dedicate cărţii creştine.
Ştiţi ce comori veţi descoperi la aceste standuri? “Patericul egiptean”, “Pelerinul rus” şi câte altele! Veţi găsi acolo şi cărţi pentru copii, alcătuite de oameni credincioşi, aşa încât să nu lăsaţi educaţia urmaşilor dumneavoastră pe mâini îndoielnice.
În plus, diferenţa de preţ dintre cărţile vândute la standurile din biserici şi mănăstiri şi cele vândute în librării e mai mult decât semnificativă. În procesul de editare şi difuzare de carte creştină sunt mulţi oameni care consideră ceea ce fac drept misiune creştină, aşa încât îşi limitează profitul la cât mai puţin.
Iar dacă veţi combina aceste lecturi cu participarea la slujbele Bisericii, vă garantez că veţi trăi o mică minune: calitatea vieţii dumneavoastră o să crească vizibil.
Doamne
ajută!
Marius Ianuş
Episodul 2
Intru pe blogul lui Marius şi încerc să comentez:
"Stimate domn,
mă număr printre cei care, de-a lungul vieţii, au
citit atât carte creştină (de exemplu, cărţile editurii Anastasia) cât şi carte
"stricătoare" de la Polirom, Humanitas, Trei. Timpul mi-a demonstrat că sunt mai
folositoare pentru creşterea calităţii vieţii cărţile sincere de la ultimele
edituri menţionate decât, de exemplu, relativ proaspăta lectură din Dmitri
Avdeev (o carte de psihoterapie ortodoxă scoasă de editura Sophia, editură pe
care bănuiesc că dumneavoastră o apreciaţi). Prin urmare, sunt foarte tentat să
vă cer să explicaţi de ce sunteţi împotriva editurilor care îşi permit să ocolească,
chiar să contrazică, teoriile expuse de cărţile exagerat de aplecate spre
religie.
Observ că sunteţi un critic serios şi la adresa
televiziunii. Îndrăznesc să vă întreb dacă consideraţi şi canalele ştiinţifice
(gen Discovery Chanel) la fel de păguboase pentru suflet.
Mai îndrăznesc să vă întreb în ce fel creşte
calitatea vieţii dumneavoastră atâta timp cât ţineţi cu dinţii de religie, de
parcă de acolo ar veni, cumva automat, satisfacerea oricărei nevoi de bază şi a
oricărei dorinţe.
Pot spera la un răspuns din partea
dumneavoastra?
Mă aflu în tabăra opusă dar sunt deschis să citesc
şi despre varianta dumneavoastră de adevăr.
Mulţumesc pentru atenţie!
Adrian Negoiţă"
Episodul 3
Primesc răspuns pe e-mail:
"Draga domnule Negoita,
nu va aprob comentariul, pentru ca si el este stricator de minte. Daca
vreti doar raspunsul meu personal, el e urmatorul: nu mi-ati dat un
exemplu potrivit, citati tocmai din latura lumeasca/draceasca a ce
publica Sophia (care nici macar nu e o editura dintre cele recomandate
de mine; cartile lor nu au binecuvantari si nu veti gasi tot ce
editeaza ei la pangare).
Cititi "Patericul Egiptean".
Daca vreti sa promovati prin intermediul siteului meu parerile dvs
pozitive in privinta acelor edituri stricatoare de minte si suflet, nu
va pot fi de folos.
Sarbatori cu Hristos!
Marius Ianus"
nu va aprob comentariul, pentru ca si el este stricator de minte. Daca
vreti doar raspunsul meu personal, el e urmatorul: nu mi-ati dat un
exemplu potrivit, citati tocmai din latura lumeasca/draceasca a ce
publica Sophia (care nici macar nu e o editura dintre cele recomandate
de mine; cartile lor nu au binecuvantari si nu veti gasi tot ce
editeaza ei la pangare).
Cititi "Patericul Egiptean".
Daca vreti sa promovati prin intermediul siteului meu parerile dvs
pozitive in privinta acelor edituri stricatoare de minte si suflet, nu
va pot fi de folos.
Sarbatori cu Hristos!
Marius Ianus"
Episodul 4
Răspund la rândul meu:
"Buna ziua,
comentariul meu nu dorea altceva decât să
se înscrie în ideea de a asculta şi cealaltă parte. Înţeleg faptul că
acel blog este administrat de dumneavoastră, situaţie în care aveţi
dreptul să selectaţi părerile exprimate acolo. Nu sunt de acord cu acest
gen de cenzură dar nici nu am cum să mă opun.
Totuşi, insist să cred că a ignora
colecţiile ştiinţifice de la Polirom (psihologie, sociologie) şi editura
Trei reprezintă o eroare pe care nu o recomand nimănui. De asemenea,
insist că a evita Discovery Chanel doar pentru că reuşeşte să aducă
argumente în favoarea ideii că adevărul absolut nu este prezent musai în
dogma creştină reprezintă o dovadă de ignoranţă care dăunează
spiritului.
Mă întristează în continuare faptul că
oameni fără intenţii rele (printre care sunt de părere că vă aflaţi şi
dumneavoastră) privesc lumea printr-o singură lentilă deşi, dincolo de
antagonismul absolut, ne putem întâlni în zona de mijloc care, pe cât
este de largă şi plină de lentile diferite, pe atât este de greu de
acceptat.
În altă ordine de idei, comentariul meu s-a
dorit şi un răspuns la un e-mail pe care l-am primit deşi nu îmi mai
amintesc dacă el reprezintă o continuare a unui dialog mai vechi purtat
între noi sau un simplu mesaj spam. Îndrăznesc să vă întreb dacă vă mai
amintiţi felul în care ne-am cunoscut în mediul virtual. Presupun că
ne-am cunoscut cumva pentru că altfel aş fi fost tentat să ignor mesajul
primit şi să vă expediez rapid cu o etichetare critică.
Mergând
din nou pe ideea de a asculta şi cealaltă parte, cu permisiunea
dumneavoastră, aş reproduce textul dumneavoastră, reacţia mea şi această
continuare a discuţiei pe blogul meu unde, după cum probabil aţi
observat, religia este comentată critic dar fără insistenţă.
Cât despre pangare... ce înseamnă asta?
Zile senine!"
Episodul 5
Omul îmi răspunde fără să atingă puncte importante puse în discuţie de mine:
"Mai, Adrian, un prieten al meu popa ti-ar spune acum pe sleau: Esti prost.
De ce vrei tu sa te pui pe tine in locul Lui Dumnezeu?
Ce spui tu nu valoreaza doi bani.
Ce iti spun eu, inclusiv in acel mesaj, are valoarea multor rugaciuni,
ale multor calugari si a unor relatii directe cu Dumnezeu.
Adevarul e unul singur. De ce sa iti dau tie libertatea sa spui
tampenii pe blogul meu?
Pace si un Paste fericit!
Marius Ianus
În data de 13 aprilie 2012, 15:24, Marius Ianus
<marius.ianus@gmail.com> a scris:
> Mai, Adrian, un prieten al meu popa ti-ar spune acum pe sleau: Esti prost.
> De ce vrei tu sa te pui pe tine in locul Lui Dumnezeu.
> Ce spui tu nu valoreaza doi bani.
> Ce iti spun eu, inclusiv in acel mesaj, are valoarea multor rugaciuni,
> ale multor calugari si a unor relatii directe cu Dumnezeu.
> Adevarul e unul singur. De ce sa iti dau tie libertatea sa spui
> tampenii pe blogul meu?
> Pace si un Paste fericit!
> Marius Ianus"
De ce vrei tu sa te pui pe tine in locul Lui Dumnezeu?
Ce spui tu nu valoreaza doi bani.
Ce iti spun eu, inclusiv in acel mesaj, are valoarea multor rugaciuni,
ale multor calugari si a unor relatii directe cu Dumnezeu.
Adevarul e unul singur. De ce sa iti dau tie libertatea sa spui
tampenii pe blogul meu?
Pace si un Paste fericit!
Marius Ianus
În data de 13 aprilie 2012, 15:24, Marius Ianus
<marius.ianus@gmail.com> a scris:
> Mai, Adrian, un prieten al meu popa ti-ar spune acum pe sleau: Esti prost.
> De ce vrei tu sa te pui pe tine in locul Lui Dumnezeu.
> Ce spui tu nu valoreaza doi bani.
> Ce iti spun eu, inclusiv in acel mesaj, are valoarea multor rugaciuni,
> ale multor calugari si a unor relatii directe cu Dumnezeu.
> Adevarul e unul singur. De ce sa iti dau tie libertatea sa spui
> tampenii pe blogul meu?
> Pace si un Paste fericit!
> Marius Ianus"
Episodul 6
Sunt foarte tentat să-i explic că prostia este mai degrabă la el decât la mine dar îmi aduc aminte că cel mai puternic adevăr este cel susţinut, argumentat sau nu, de fiecare. Prin urmare, consider că este pierdere de vreme să-l informez pe Marius că până şi PF Daniel (om care, presupun eu, dă binecuvântări pe cărţile agreate de Marius) apreciază că "trebuie să unim ştiinţa cu spiritualitatea".
Episodul 7
Trec pe la Liana şi încerc să explic de ce sunt atât de rigid în probleme religioase:
"Nu ştiu de ce dar, de câţiva ani, nu mai sunt deloc tentat să le dau
dreptul la prostie. În plus, am întâlnit câţiva “credincioşi” care mi-au
provocat ceva coşmaruri şi, din cauza asta, probabil sunt tentat să
generalizez şi să etichetez toţi adepţii religiilor. Dacă la astea adaug
un mesaj spam primit zilele trecute în care un poet îmi promova o
postare de pe un blog creştin la care nu mi s-a acordat dreptul la
replică…
O să intre curând întreaga poveste pe blogul meu. O dovadă în plus că
credinţa nu este numai invazivă dar şi adânc prostitoare dacă pot spune
aşa."
Episodul 8
Îi trimit lui Marius link către postarea mea.
Acum îndrăznesc să-mi întreb cititorii care au răbdare să citească cu atenţie toată postarea:
Cine e prost? Eu sau Marius? Şi după ce criterii?
luni, 12 martie 2012
Religia ca absurditate
Ce-mi văd ochii în urmă cu câteva ore în Aurel Stan, Testul psihologic. Evoluţie, construcţie, aplicaţii (Editura Polirom, 2002)?
"Tendinţa lui Francis Galton a fost aceea de a căuta caracteristici, de a le face măsurabile, de a colecţiona date într-un număr cât mai mare (...) Unele dintre cercetările sale în vederea măsurării unor fenomene par să ţină de domeniul bizareriilor. Exemplificăm câteva dintre aceste măsurători: determinarea eficienţei rugăciunii (pe care o găseşte ineficace)..."
Ei bine, mi-a adus un zâmbet momentul în care am citit că religia este serios pusă sub semnul întrebării de peste 100 de ani. Şi totuşi, câţi oameni cu mintea simplă îşi pun în continuare speranţa în psaltiri, biblii, biserici, popi şi rugăciuni? Tristă planetă!
Mi-ar plăcea să ştiu cum a procedat Galton pentru a demonstra ineficacitatea rugăciunii...
"Tendinţa lui Francis Galton a fost aceea de a căuta caracteristici, de a le face măsurabile, de a colecţiona date într-un număr cât mai mare (...) Unele dintre cercetările sale în vederea măsurării unor fenomene par să ţină de domeniul bizareriilor. Exemplificăm câteva dintre aceste măsurători: determinarea eficienţei rugăciunii (pe care o găseşte ineficace)..."
Ei bine, mi-a adus un zâmbet momentul în care am citit că religia este serios pusă sub semnul întrebării de peste 100 de ani. Şi totuşi, câţi oameni cu mintea simplă îşi pun în continuare speranţa în psaltiri, biblii, biserici, popi şi rugăciuni? Tristă planetă!
Mi-ar plăcea să ştiu cum a procedat Galton pentru a demonstra ineficacitatea rugăciunii...
joi, 27 octombrie 2011
În rai
Zilele trecute mi-am dat seama că, uneori, prin gura mea curge raiul... Oare credeţi că mi-a revenit sentimentul religios? Nici vorbă! Nu este vorba decât de o nouă formă prin care glumesc pe seama unei valori în care nu mai cred de mult...
Zilele trecute deci mi-am dat seama că prăjiturile Măgura cu lapte pe care le primesc pe post de bon de masă de la firmă săracă (cum zic Ţapinarii, N-are lumea bani) sunt declarate ca fiind nu numai cu lapte. Zică-se că acestea au şi miere. Şi mi-am dat seama că, prin intermediul acestei banale prăjituri, mă atinge locul unde laptele şi mierea curg în valuri...
M-a ajuns raiul? :D
Zilele trecute deci mi-am dat seama că prăjiturile Măgura cu lapte pe care le primesc pe post de bon de masă de la firmă săracă (cum zic Ţapinarii, N-are lumea bani) sunt declarate ca fiind nu numai cu lapte. Zică-se că acestea au şi miere. Şi mi-am dat seama că, prin intermediul acestei banale prăjituri, mă atinge locul unde laptele şi mierea curg în valuri...
M-a ajuns raiul? :D
joi, 28 aprilie 2011
Voi cum aţi păscut?
În primul rând precizez că mă simt mai liniştit după ce am aflat că nu sunt singurul individ de pe lumea asta care a pierdut undeva în negura timpului senzaţia de Paşte. Mulţumesc, Mi!
În al doilea rând menţionez că zilele trecute am considerat că am în primul rând 3 zile libere.
Şi acum să batem câmpii despre cum am păscut eu...
JOI
Sunt provocat la o discuţie pe teme religioase. Accept aproape total lipsit de chef. Ca dovadă faptul că după câteva cuvinte serioase (nu pot să neg faptul că în altă perioadă a vieţii mă pasiona într-o oarecare măsură fenomenul, citeam cărţi, ascultam cuvintele unui preot sau cuvintele bunicii; din perioada asta am rămas cu ceva informaţii dar între timp m-am lămurit că acestea nu-mi folosesc la nimic) strecuram şi o înjurătură tematică.
VINERI
Stau la birou până la finalul programului. Teoretic puteam împrumuta nişte chei pentru a pleca mai devreme dar pentru câteva zeci de minute nu merita să mă complic. Am ales să plec ultimul pentru că... Stai liniştită că nu te încuiam în firmă! Şi dacă te încuiam nu te lăsam singură...
SÂMBĂTĂ
Mă trezesc devreme, îmi bag ceva cofeină în venă apoi mă apuc de învăţat. Peste câteva ore în care mi-am dat seama că învăţatul cere hrană (simţeam nevoia să ronţăi ceva în timp ce citeam) m-am oprit să mănânc. După ce-am mâncat s-a dus dracu starea de bine. M-am băgat în pat. Curând am simţit că mâncarea dădea semne că ar vrea să iasă pe unde intrase. Am încercat să omor cu nişte suc gustul rău dar s-a dovedit o alegere proastă. Senzaţia de vomă era deja mai intensă aşa că, ceva mai târziu, după ore de chin, am întrebat specialistul în maţe ce pot face. Mi-a dat un dicarbocalm. Situaţia s-a ameliorat aşa că mai târziu m-am dat cu greu jos din pat şi am băut nişte apă plată pe care apoi am combinat-o şi cu o vitamină efervescentă. Am adormit la loc, m-am mai trezit de câteva ori panicat de secreţia gastrică pe care o simţeam aproape să erupă din gură. De fiecare dată îmi propuneam să dorm mai departe cu faţa în sus dar capul mai pica pe-o parte iar secreţia îşi făcea de cap iar. Aşa a trecut noaptea.
DUMINICĂ
Mă trezesc într-o stare mult mai bună decât mă aşteptam. Daniel face ceai cu multă sunătoare, mănânc puţin, beau apoi ne pregătim de o plimbare pe bicle. Ieşim la Cernica.
După 7 km de la plecarea de acasă, deja în pădure, într-o porţiune cu şleauri pe care Daniel a traversat-o, îmi proiectez şi eu acelaşi gest. Nu apuc bine să sucesc ghidonul spre stânga că mă trezesc cu bicicleta inertă sub mine. O privesc atent şi constat că legătura strânsă dintre ghidon şi roată devenise foarte firavă. Strig şi întreb de imbus. Ca niciodată, Daniel nu luase sculele la el. Căscăm ochii pe drum, nu vedem niciun biciclist, constatăm că imbusul (care s-a desfăcut singur deşi părea imposibil să se întâmple aşa) nu merge strâns doar cu mâna aşa că ne trezim fără prea multe opţiuni. O variantă era să merg pe lângă bicicletă până acasă, cu roata bălăngănindu-se în ce direcţie dorea iar cealaltă era să se întoarcă Daniel după scule urmând să revină să mă depaneze. Alege varianta a doua, îmi lasă apă şi ceva dulciuri ca să-mi ţină de urât apoi, pentru aproximativ o oră, dispare. Îmi rezem bicicleta într-un mal de pământ, mă aşez pe nişte frunze uscate dintre care am avut grijă să elimin beţele, aştept, mănânc, beau, mă bucur de vremea bună care făcea situaţia mai suportabilă. Citesc nişte sms-uri, scriu la rândul meu câteva. Mi se răspunde: e bine că eşti bine.
Se întoarce Daniel, constată din nou că e incredibil ce se întâmplase, strânge imbusul, se plimbă puţin să verifice dacă există probleme majore cu direcţia, constată un joc suspect despre care nu ştia încă de unde provine. Totuşi, trage concluzia că pot merge relativ fără griji până acasă. Ne dăm seama că situaţia ar fi fost mult mai periculoasă dacă m-ar fi lăsat direcţia pe şosea, eventual în mijlocul unei intersecţii.
Ieşim în DN3 şi mergem spre casă. Pe drum o dubă a poliţiei rutiere întoarce. După regulament puteam să-mi continui drumul pentru că aveam prioritate. Totuşi, mergând pe principiul pomenit undeva de vulpoi, am frânat şi... am constatat că duba poliţiei a întors atât de larg încât a atins bordura aproape de care aveam eu dreptul să merg. Dacă-mi continuam drumul probabil aş fi fost lovit de acel şofer genial, şi poliţist pe deasupra. Nu ştiu alţii cum sunt dar eu se pare că am ghinion şi mă lovesc de incompetenţi destul de des...
Aproape de bloc sunt aşteptat şi întrebat dacă merg şi eu la Cristi. Aleg să merg, cu atât mai mult cu cât părea ocazia potrivită pentru o examinare a bicicletei. În câteva minute ajungem la Cristi. Ne salutăm pe placul meu, nesărbătoreşte. Salut şi căţeluşa pensionară care, deşi nu mă văzuse de ceva vreme, părea să mă ţină minte. Restabilim relaţia obişnuită (în care eu o mângăi, o trag de coadă sau de urechi, o alerg) după ce îi iau în palmă o labă din faţă şi mă recomand. Maria era concentrată să se dea în leagăn aşa că mergem în capătul curţii s-o salutăm şi pe ea. Bucuroşi de revedere, ca de obicei. :)
Mâncăm, bem după care... mă confiscă Maria. Ne agităm prin curte, ne jucăm pe calculator, bârfim un pic despre ai mei părinţi...
-Dacă nu ştiu să aibă grijă de ei, cum v-au crescut pe voi?
-Tu ştii cum se face pâinea? Cu făină, apă şi drojdie? Aşa ne-au crescut şi pe noi, au pus multă drojdie.
Se lăsase deja frig, se făcuse aproape beznă, ne pregătim de plecare. Între timp bicicleta fusese verificată într-o oarecare măsură, rămăsese să o verifice mai pe îndelete cu următoarea ocazie. Urcăm în şei şi pornim. Stomacul meu făcea bolboroace... Peste câteva minute se revoltă atât de tare încât sunt obligat să opresc brusc pentru a nu vomita din mers. După sâmbăta în care mâncasem puţin, după duminica în care mâncasem mai mult şi ţopăisem cât pentru o viaţă nu-i de mirare că s-a întâmplat aşa. Ajung acasă într-o stare suficient de bună. Urmează somn. Dorm mai bine ca noaptea trecută.
LUNI
Mă trezesc, mă bărbieresc (nu mai făcusem asta de-o veşnicie) apoi cedez locul în baie bătrânilor care urmau să plece la rândul lor la ce a mai rămas din întâlnirea de familie. Mă anunţ şi eu mai târziu la service-ul sau la cimitirul de biciclete. Ajung, iar joacă, iar tras căţel de urechi, iar mâncat şi băut. După 6 ani revăd omul care se amuza pe seama GPS-ului pe care-l cumpărasem în 2005. Genul de om cu care e uşor să discuţi. Nu m-am mirat deloc să constat că soţia lui este la fel de deschisă în comunicare. Existând mai multe elemente care mă atrăgeau, m-am lăsat mai greu confiscat de Maria. Până la urmă i-am promis că termin paharul de bere, mai pun unul şi-l beau în casă unde urma să ne jucăm iar pe calculator. A aşteptat să termin berea, a aşteptat să umplu din nou paharul apoi a plecat în casă cu paharul ei şi al meu. Am urmat-o. :)
Mai târziu revenim la aer, ne mai jucăm, ne mai dăm în leagăn apoi ne retragem. Suntem conduşi o parte din drum. În câteva minute eram acasă.
Despre bicicletă aflasem că nu-i într-o formă prea bună şi că e de preferat să nu mai umblu cu ea până nu e verificată mai serios în căutarea pieselor care provoacă acea periculoasă slăbire de imbus. Mi se spune că nu rămân fără biclă dar că aproape sigur voi reveni la furca fixă cu care aceasta fusese dotată din fabrică. Trist! :( Şi nici nu prea mai am încredere în bicicletă după faza de sâmbătă. Ar fi cazul să mă gândesc la una nouă fără păreri de rău faţă de cheltuielile făcute în încercarea de a o resuscita pe cea veche. Ultima investiţie o făcusem în roata pe spate (65 lei) după ce, în iarnă, îi schimbasem frânele. Totuşi, pentru bicicleta pe care mi-ar plăcea s-o pot cumpăra, mi-e aproape imposibil să strâng bani având în vedere că am şi alte lucruri, mult mai importante, de făcut. În condiţiile astea nu pot decât să am răbdare până la verdictele mecanicilor după care, în caz de verdict favorabil, rămâne de văzut dacă voi mai avea încredere în bicicletă. Cam greu să mai ai încredere într-o bicicletă după ce te-a lăsat într-un mod incredibil direcţia...
Acasă aduc în discuţie un subiect tratat imprudent de alpinistul casei: ce dobândă la depozit oferă banca Matterhorn? Nu am dreptul să impun altora ce decizie să ia dar consider că am măcar dreptul să-mi spun părerea atunci când cineva apropiat este tentat să facă o mişcare mai puţin fericită. Când vine vorba de bani încerc să mă ghidez după proverbul ăla cu întinsul cât ţi-e plapuma. Poate greşesc şi eu într-o oarecare măsură procedând astfel dar nici să mă împrumut pentru un moft nu mi s-ar părea o acţiune utilă.
În al doilea rând menţionez că zilele trecute am considerat că am în primul rând 3 zile libere.
Şi acum să batem câmpii despre cum am păscut eu...
JOI
Sunt provocat la o discuţie pe teme religioase. Accept aproape total lipsit de chef. Ca dovadă faptul că după câteva cuvinte serioase (nu pot să neg faptul că în altă perioadă a vieţii mă pasiona într-o oarecare măsură fenomenul, citeam cărţi, ascultam cuvintele unui preot sau cuvintele bunicii; din perioada asta am rămas cu ceva informaţii dar între timp m-am lămurit că acestea nu-mi folosesc la nimic) strecuram şi o înjurătură tematică.
VINERI
Stau la birou până la finalul programului. Teoretic puteam împrumuta nişte chei pentru a pleca mai devreme dar pentru câteva zeci de minute nu merita să mă complic. Am ales să plec ultimul pentru că... Stai liniştită că nu te încuiam în firmă! Şi dacă te încuiam nu te lăsam singură...
SÂMBĂTĂ
Mă trezesc devreme, îmi bag ceva cofeină în venă apoi mă apuc de învăţat. Peste câteva ore în care mi-am dat seama că învăţatul cere hrană (simţeam nevoia să ronţăi ceva în timp ce citeam) m-am oprit să mănânc. După ce-am mâncat s-a dus dracu starea de bine. M-am băgat în pat. Curând am simţit că mâncarea dădea semne că ar vrea să iasă pe unde intrase. Am încercat să omor cu nişte suc gustul rău dar s-a dovedit o alegere proastă. Senzaţia de vomă era deja mai intensă aşa că, ceva mai târziu, după ore de chin, am întrebat specialistul în maţe ce pot face. Mi-a dat un dicarbocalm. Situaţia s-a ameliorat aşa că mai târziu m-am dat cu greu jos din pat şi am băut nişte apă plată pe care apoi am combinat-o şi cu o vitamină efervescentă. Am adormit la loc, m-am mai trezit de câteva ori panicat de secreţia gastrică pe care o simţeam aproape să erupă din gură. De fiecare dată îmi propuneam să dorm mai departe cu faţa în sus dar capul mai pica pe-o parte iar secreţia îşi făcea de cap iar. Aşa a trecut noaptea.
DUMINICĂ
Mă trezesc într-o stare mult mai bună decât mă aşteptam. Daniel face ceai cu multă sunătoare, mănânc puţin, beau apoi ne pregătim de o plimbare pe bicle. Ieşim la Cernica.
După 7 km de la plecarea de acasă, deja în pădure, într-o porţiune cu şleauri pe care Daniel a traversat-o, îmi proiectez şi eu acelaşi gest. Nu apuc bine să sucesc ghidonul spre stânga că mă trezesc cu bicicleta inertă sub mine. O privesc atent şi constat că legătura strânsă dintre ghidon şi roată devenise foarte firavă. Strig şi întreb de imbus. Ca niciodată, Daniel nu luase sculele la el. Căscăm ochii pe drum, nu vedem niciun biciclist, constatăm că imbusul (care s-a desfăcut singur deşi părea imposibil să se întâmple aşa) nu merge strâns doar cu mâna aşa că ne trezim fără prea multe opţiuni. O variantă era să merg pe lângă bicicletă până acasă, cu roata bălăngănindu-se în ce direcţie dorea iar cealaltă era să se întoarcă Daniel după scule urmând să revină să mă depaneze. Alege varianta a doua, îmi lasă apă şi ceva dulciuri ca să-mi ţină de urât apoi, pentru aproximativ o oră, dispare. Îmi rezem bicicleta într-un mal de pământ, mă aşez pe nişte frunze uscate dintre care am avut grijă să elimin beţele, aştept, mănânc, beau, mă bucur de vremea bună care făcea situaţia mai suportabilă. Citesc nişte sms-uri, scriu la rândul meu câteva. Mi se răspunde: e bine că eşti bine.
Se întoarce Daniel, constată din nou că e incredibil ce se întâmplase, strânge imbusul, se plimbă puţin să verifice dacă există probleme majore cu direcţia, constată un joc suspect despre care nu ştia încă de unde provine. Totuşi, trage concluzia că pot merge relativ fără griji până acasă. Ne dăm seama că situaţia ar fi fost mult mai periculoasă dacă m-ar fi lăsat direcţia pe şosea, eventual în mijlocul unei intersecţii.
Ieşim în DN3 şi mergem spre casă. Pe drum o dubă a poliţiei rutiere întoarce. După regulament puteam să-mi continui drumul pentru că aveam prioritate. Totuşi, mergând pe principiul pomenit undeva de vulpoi, am frânat şi... am constatat că duba poliţiei a întors atât de larg încât a atins bordura aproape de care aveam eu dreptul să merg. Dacă-mi continuam drumul probabil aş fi fost lovit de acel şofer genial, şi poliţist pe deasupra. Nu ştiu alţii cum sunt dar eu se pare că am ghinion şi mă lovesc de incompetenţi destul de des...
Aproape de bloc sunt aşteptat şi întrebat dacă merg şi eu la Cristi. Aleg să merg, cu atât mai mult cu cât părea ocazia potrivită pentru o examinare a bicicletei. În câteva minute ajungem la Cristi. Ne salutăm pe placul meu, nesărbătoreşte. Salut şi căţeluşa pensionară care, deşi nu mă văzuse de ceva vreme, părea să mă ţină minte. Restabilim relaţia obişnuită (în care eu o mângăi, o trag de coadă sau de urechi, o alerg) după ce îi iau în palmă o labă din faţă şi mă recomand. Maria era concentrată să se dea în leagăn aşa că mergem în capătul curţii s-o salutăm şi pe ea. Bucuroşi de revedere, ca de obicei. :)
Mâncăm, bem după care... mă confiscă Maria. Ne agităm prin curte, ne jucăm pe calculator, bârfim un pic despre ai mei părinţi...
-Dacă nu ştiu să aibă grijă de ei, cum v-au crescut pe voi?
-Tu ştii cum se face pâinea? Cu făină, apă şi drojdie? Aşa ne-au crescut şi pe noi, au pus multă drojdie.
Se lăsase deja frig, se făcuse aproape beznă, ne pregătim de plecare. Între timp bicicleta fusese verificată într-o oarecare măsură, rămăsese să o verifice mai pe îndelete cu următoarea ocazie. Urcăm în şei şi pornim. Stomacul meu făcea bolboroace... Peste câteva minute se revoltă atât de tare încât sunt obligat să opresc brusc pentru a nu vomita din mers. După sâmbăta în care mâncasem puţin, după duminica în care mâncasem mai mult şi ţopăisem cât pentru o viaţă nu-i de mirare că s-a întâmplat aşa. Ajung acasă într-o stare suficient de bună. Urmează somn. Dorm mai bine ca noaptea trecută.
LUNI
Mă trezesc, mă bărbieresc (nu mai făcusem asta de-o veşnicie) apoi cedez locul în baie bătrânilor care urmau să plece la rândul lor la ce a mai rămas din întâlnirea de familie. Mă anunţ şi eu mai târziu la service-ul sau la cimitirul de biciclete. Ajung, iar joacă, iar tras căţel de urechi, iar mâncat şi băut. După 6 ani revăd omul care se amuza pe seama GPS-ului pe care-l cumpărasem în 2005. Genul de om cu care e uşor să discuţi. Nu m-am mirat deloc să constat că soţia lui este la fel de deschisă în comunicare. Existând mai multe elemente care mă atrăgeau, m-am lăsat mai greu confiscat de Maria. Până la urmă i-am promis că termin paharul de bere, mai pun unul şi-l beau în casă unde urma să ne jucăm iar pe calculator. A aşteptat să termin berea, a aşteptat să umplu din nou paharul apoi a plecat în casă cu paharul ei şi al meu. Am urmat-o. :)
Mai târziu revenim la aer, ne mai jucăm, ne mai dăm în leagăn apoi ne retragem. Suntem conduşi o parte din drum. În câteva minute eram acasă.
Despre bicicletă aflasem că nu-i într-o formă prea bună şi că e de preferat să nu mai umblu cu ea până nu e verificată mai serios în căutarea pieselor care provoacă acea periculoasă slăbire de imbus. Mi se spune că nu rămân fără biclă dar că aproape sigur voi reveni la furca fixă cu care aceasta fusese dotată din fabrică. Trist! :( Şi nici nu prea mai am încredere în bicicletă după faza de sâmbătă. Ar fi cazul să mă gândesc la una nouă fără păreri de rău faţă de cheltuielile făcute în încercarea de a o resuscita pe cea veche. Ultima investiţie o făcusem în roata pe spate (65 lei) după ce, în iarnă, îi schimbasem frânele. Totuşi, pentru bicicleta pe care mi-ar plăcea s-o pot cumpăra, mi-e aproape imposibil să strâng bani având în vedere că am şi alte lucruri, mult mai importante, de făcut. În condiţiile astea nu pot decât să am răbdare până la verdictele mecanicilor după care, în caz de verdict favorabil, rămâne de văzut dacă voi mai avea încredere în bicicletă. Cam greu să mai ai încredere într-o bicicletă după ce te-a lăsat într-un mod incredibil direcţia...
Acasă aduc în discuţie un subiect tratat imprudent de alpinistul casei: ce dobândă la depozit oferă banca Matterhorn? Nu am dreptul să impun altora ce decizie să ia dar consider că am măcar dreptul să-mi spun părerea atunci când cineva apropiat este tentat să facă o mişcare mai puţin fericită. Când vine vorba de bani încerc să mă ghidez după proverbul ăla cu întinsul cât ţi-e plapuma. Poate greşesc şi eu într-o oarecare măsură procedând astfel dar nici să mă împrumut pentru un moft nu mi s-ar părea o acţiune utilă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
