Se afișează postările cu eticheta cofeina. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta cofeina. Afișați toate postările

marți, 30 august 2011

Cu morcovu-n...

...

În doza de băutură energizantă, stimabililor! Voi la ce vă gândeaţi? :))

Am făcut acum câteva săptămâni o descoperire. Eram în Cora, mă învârteam printre lichide când, pe raftul cu doze de băutură energizantă îmi sare în ochi o doză colorată care se mândrea că ar conţine o chestie bio. Deşi nu sunt genul de individ care să ţină cont de modă (bănuiesc că nu mă înşel afirmând că sunt la modă produsele bio, nu-i aşa?) şi nici prea curios nu mă ştiu, am studiat cu atenţie eticheta şi am decis să gust.

Unii dintre voi ştiu probabil cât sunt de conservator în legătură cu ce bag în gură motiv pentru care vă puteţi mira că am decis să gust ceva nou. Ei bine, şi eu mă mir. Mă mir poate mai tare decât voi dat fiind că mi s-a părut bună băutura şi mi-am propus să o mai consum din când în când.

Mă mir şi mai tare amintindu-mi că am decis să gust în ciuda faptului că cel puţin un ingredient era total în afara meniului meu obişnuit. Dacă mi-ai fi spus cu câteva ore înainte că voi bea ceva ce conţine 2 % suc concentrat de morcovi probabil te-aş fi contrazis, poate chiar te-aş fi înjurat ca la uşa cortului (folosesc expresia chiar dacă nu se prea potriveşte cu felul în care mă gândesc eu la cort). Totuşi, uite că am băut şi, după cum deja spuneam, mi-a plăcut. În aceste condiţii, dacă tot mă amăgesc uneori cu supradoza de cofeină, mi-am propus să accept preţul mai mare pentru cofeină naturală combinată cu sucul de morcovi şi de portocale.

În cazul în care eşti şi tu un băutor obişnuit de energizante, îţi recomand să încerci şi tu acest pure BIO energy drink. Deşi este de preferat să nu consumi astfel de supradoze de cofeină, dacă tot nu te poţi abţine măcar să consumi un produs ceva mai puţin dăunător, sugerez eu.

Chestia cu sucul de morcovi se încadrează şi ea în seria micilor mărunţişuri care mă fac să spun că acţionez ceva mai adaptat în faţa vieţii. S-a dus vremea în care speram că o anume ea o să-mi modifice viaţa atât de mult încât voi ajunge să mănânc ca un om normal, acum sper doar să ajung să mănânc un pic mai diversificat astfel încât, măcar din punct de vedere fizic, să ajung să mă simt mai puternic.

sâmbătă, 13 noiembrie 2010

Luni, o zi de mentă :) sau rostite şi nerostite într-o şi despre o zi ALTFEL...

Într-o formă total diferită de felul în care mă exprimam până atunci, pun în discuţie ideea unei întâlniri. Răspunsul sună la rândul lui altfel faţă de răspunsurile pe care le primeam în ocazii asemănătoare: felul în care te exprimi îmi sugerează că tu nu vrei să te întâlneşti cu mine. De aici nu s-au mai spus prea multe cuvinte până să stabilim că ne vom vedea...

Pornind de la idea unui ceai de portocale, stabilim că îmi va înlesni primul contact cu o ceainărie. Îi spun că nu vreau să caut informaţii despre astfel de locuri pentru că vreau să scap de anticipări şi să păstrez cât mai mult din ideea de surpriză. Întrebasem doar dacă acolo se găsesc şi ceaiuri "clasice" în genul celui de mentă pe care obişnuiesc eu să-l beau de câteva luni. Îmi trimite 3 link-uri şi sugerează să aleg un loc. Insist să aleagă ea şi... alege un loc pe care-l ştia ca fiind plăcut. Îi spusesem doar că ceainăria din Cotroceni îmi spune ceva pentru că văzusem o poză pe Facebook în profilul unei amice care, culmea, poartă acelaşi prenume cu cea cu care urma să mă întâlnesc. Îmi trimite link, caut pagina de contact şi, simţindu-mă mai relaxat odată făcută alegerea locului, îmi arunc o privire în plus pe site. Fotografiile păreau plăcute dar am avut şi o surpriză care m-a stresat destul de tare până la câteva minute după sosirea noastră acolo. Mă "speriase" faptul că ideea de ceainărie era destul de mult diferită de ceaiul pe care-l ştiam eu. Mă speriase meniul imens, plin de o grămadă de categorii de ceai. Printre acestea, cu greu, am găsit şi câteva sortimente pe care consideram că aş fi dispus să le gust. Totuşi, ca soluţie de avarie, mă gândeam şi că aş putea profita de vinul fiert prezent în meniu. Deja anticipam o situaţie încordată şi mi-a fost destul de greu să nu-mi reproşez că, încercând să mă pregătesc pentru un loc nou, ajunsesem să mă gândesc că o să fie neplăcut.

Luni, ora 2:15am. Final de lungă şi plăcută conversaţie pe messenger. Deşi nu era genul de treabă pe care s-o fac la o astfel de oră merg să mă bărbieresc. Probabil am început să ţin seama de părerile exprimate de femei la adresa mea. Urma să ne vedem iar ea comentase oarecum critic o poză cu barbă.

Dimineaţă mă trezesc cu gândul la costumul cu orificii de aerisire pe care scorpionul din mine, intuitiv şi perspicace, ar putea să le găsească rapid. Din păcate pentru mine sunt mai degrabă în dezacord cu ideea... N-am ştiut niciodată să interacţionez într-un mod reciproc avantajos cu "aerisirile" din "costumul" unei femei... Rămâne totuşi ideea simpatică cu costumul de tablă în opoziţie cu costumul de burete moale şi galben...

Îmi propusesem ca seara să îmi pregătesc nişte sandwich-uri pentru luni. N-am apucat. În schimb, puţin după ce mă dădeam jos din pat, reuşeam să le fac. Este de reţinut faptul că, în 99,99 % dintre situaţii, nu îmi iau de acasă mâncare pentru la birou.

Ajung la birou după un Red Bull băut pe drum. Altfel... de data asta cred că adormeam pe scaun. :)) La patiseria de la Victoriei nu am găsit ceva tentant aşa că, acoperit şi de sandwich-urile din rucsac, am trecut relaxat mai departe.

Rămăsese stabilit că, în lipsa unui e-mail primit până în 4pm, ne vedem seara. Puţin după 4 verific mail-ul şi văd un mesaj în spam. Mă gândesc că ar putea fi de la ea şi mă cert pentru faptul că uitasem să-i spun că nu pot citi eventualele mesaje aruncate aiurea de Yahoo în spam. În aceste condiţii, dat fiind că nu schimbasem numere de telefon, nu-mi rămânea decât să merg la locul întâlnirii şi, în cazul în care ea nu ar fi apărut, să merg acasă să văd că despre asta mă anunţa mesajul din spam.

Am avut toată ziua o stare altfel... o formă necunoscută de agitaţie veselă şi, surprinzător, cât de cât eficientă. Totuşi, spre seară, am revenit la deja obişnuita lipsă de chef... Anticipam deja o nouă întâlnire banală care nu va aduce nimic nou în viaţa mea... Băusem deja câteva ceşti de ceai de mentă...

Odată plecat de la birou a apărut parcă alt gen de emoţii. Deşi nu mâncasem nimic despre care să ştiu că mă deranjează la stomac, uite că am din nou senzaţii neplăcute... Sper să nu fie la fel şi în următoarele ore. Ajung la Unirii devreme, constat că, aşa cum îmi propusesem, am timp suficient pentru a merge pe jos până la locul întâlnirii, aflat la circa 1,5 km distanţă. Socotisem, aşa cum mi se întâmplă mai mereu, şi o rezervă de timp motiv pentru care, ajuns aproape de locul faptei, am constatat că este încă devreme...

Ca şi în primăvară, când urma să cunosc altă femeie cu care, după părerea mea, relaţia e acum ca şi încheiată, am cumpănit între a mă opri sau nu la o florărie. Până la urmă nu m-am oprit, principalul motiv fiind, zic eu, anxietatea socială. Un alt motiv, mai degrabă gândit decât trăit, ar fi amintirea ocaziilor din trecut în care, nu odată, a fost prost primit gestul meu. Mă mai gândeam şi că e prea devreme să fac asta la prima întâlnire deşi nu mă gândisem la un trandafir roşu care să încerce să ofere o prea puternică încărcătură sentimentală, gândindu-mă mai degrabă la o floare albă.

Să spunem că e explicabil gestul aceleia care a strivit în buzunar floarea pe care tocmai i-o oferisem. Am reuşit să trec peste acel moment şi să aştept, în următorii ani, alte femei cu alte flori. Totuşi, ultima ocazie în care am făcut acest gest a fost din nou greu de digerat. Parcă aud uneori tonul şi cuvintele de reproş: Adrian, tu vrei să-mi faci necazuri? Doar ştii cât e de gelos al meu... Culmea e că atunci ei erau deja certaţi iar acum... femeia e cu altcineva...

Gândindu-mă la flori mi-am amintit de Sergiu care găsise o idee faină care-l ajuta să aleagă mereu floarea potrivită cu momentul. El ajunsese să discute cu o florăreasă căreia îi spunea în câteva vorbe ce relaţie are cu femeia pentru care cumpăra flori iar florăreasa îi dădea sugestii care, spunea el, au fost suficient de bune de fiecare dată... Dar, vezi tu? soluţia Sergiu nu mi se potriveşte şi mie pentru că nu sunt la fel de relaxat când am de discutat pe tema asta...

Ajung, văd GreenTea, privesc ceasul, văd că e tot devreme aşa că mai fac o scurtă plimbare pe străzile din jur. Revin şi, în câteva minute, apare pe stradă o siluetă care îmi spunea ceva. O privesc, mă priveşte, mă îndrept spre ea, se îndreaptă spre mine. Ne salutăm şi ezit între a încerca o îmbrăţişare sau a face alt gest, mai cuminte. Ea salvează situaţia, îmi întinde mâna şi aşa s-a produs singurul contact fizic al serii, o amicală strângere de mână.

Intrăm în GreenTea şi am surpriza să aflu că ea rezervase o masă gândindu-se că locul este de obicei aglomerat şi ar putea fi deja plin la ora la care urma să ajungem noi. Suntem conduşi sus, în Salonul Japonez pe care l-am recunoscut din fotografii. Ne aşezăm, ea îmi spune că tocmai trecuse în fugă să-şi salute verişoara Mihaela... Simt pentru o clipă că am abătut-o de la aniversarea acelei fiinţe şi-i spun că, în situaţia asta, dacă mi-ar fi spus, am fi putut stabili pentru altă dată întâlnirea noastră. Mă linişteşte spunând că, din informaţiile ei, Mihaela trebuia să-şi organizeze în week-end sărbătoarea şi că oricum se văd foarte des, caz în care nu-i va fi simţită lipsa acum. Un posibil focar de conflict a fost stins în câteva cuvinte şi am fost odată în plus mulţumit de femeia cu care mă vedeam.

Studiem meniul, ea se opreşte la Orange iar eu, deşi am ezitat un pic, am rămas la ceaiul pe care aproape că mi-l alesesem încă de acasă, Spearmint Cut. Zahăr sau miere? Surprinzător, deşi nu mai pusesem miere în gură de mulţi ani, aleg miere. La rândul ei, deşi îmi spunea mai târziu că obişnuieşte să bea ceaiul fără zahăr, alege zahăr.

Până vine ceaiul vorbim iar eu încerc să mă obişnuiesc cu atmosfera. E plăcut, îmi imaginez că aş putea să mai trec pe aici fie singur, fie cu o persoană care preferă atmosfera liniştită, fără fum de ţigară.

Ajunge în câteva minute domnişoara cu ceaiurile. Ne spune cât trebuie lăsat la infuzat fiecare dar... nu ţin minte nici eu, nu ţine minte nici ea... Ceaiurile stăteau pe masă de câteva minute când ajungem noi să ne întrebăm ce avem de făcut cu ele... Eu speram ca ea să fie suficient de obişnuită cu felul în care se serveşte aici încât să mă înveţe şi pe mine. Ea... nu mai fusese de mult pe aici... Prin urmare ne-am trezit faţă în faţă două persoane "împiedicate" care au abordat problema la fel, eu imitând-o pe ea...

Ce avem pe masă? Două tăvi, fiecare având un ceainic, un mic vas pe care era aşezată hârtia în care erau introduse plantele, vasul cu zahăr sau miere, o linguriţă şi o cănuţă pătrăţoasă. O privesc cum pune planta în cănuţă după care toarnă apă fierbinte din ceainic. Fac la fel, mă trezesc că din ceainic curge atât în cănuţă cât şi în tavă. Ea mă linişteşte şi-mi spune că se mai întâmplă şi aşa. Lăsăm la infuzat şi, puţin mai târziu, ea are un gând genial: nu punem planta în ceainic, să se facă tot ceaiul? :) Scoatem planta, vărsăm cănuţa în ceainic, punem planta, acoperim ceainicul apoi aşteptăm un timp socotit "după ureche". În sfârşit, ne turnăm ceai, începe să bem şi continuăm discuţia.

Paranteză: câteva zile după seara de luni, făcându-mi la birou ceaiul, îmi aminteam zâmbind de încurcăturile cu ceaiul de luni.

De aici povestea are mici subcapitole...

Eu sunt un fel de mamă a răniţilor...

Ne lămurim că, spre deosebire de situaţia mea, oamenii pe care încearcă ea să-i ajute sunt receptivi. Eu am cam renunţat să îi ajut pe ceilalţi pentru că oamenii pe care aş fi tentat să-i ajut nu percep discursul meu ca fiindu-le folositor.

Psihologie

M-a bucurat încă din zilele în care schimbam mesaje faptul că citea cu interes alunecările mele spre psihologie. Când ne-am văzut, pornind de la un citat din Freud găsit în Tulburările severe de personalitate. Probleme curente în practica clinică, Editura Polirom, 2009 ("Trebuie să privim dincolo de boala pacientului şi să elaborăm o estimare a întregii sale personalităţi: pacienţii care nu au un nivel de educaţie satisfăcător şi un caracter demn de încredere ar trebui să fie refuzaţi"), am pus în discuţie faptul că, având un pacient cu nivel intelectual redus care nu este în stare să-şi amelioreze în proporţii rezonabile viaţa în ciuda intervenţiilor profesioniste ale psihologului, clinicianul ar putea resimţi frustrare.

Fumat

O întreb în ce condiţii simte nevoia să fumeze anticipând ori fumatul de nervi, ori fumatul social. Ei bine, m-am înşelat. Spunea că ea savurează ţigara motiv pentru care fumatul rapid şi nervos nu i se potriveşte. Am tras împreună concluzia că se închide un comutator misterios atunci când pune mâna pe ţigară. Altfel spus, atunci preia controlul roboţica.

Alte vicii

Gândind ea probabil că zahărul e cancerigen sugera că, decât să consum zahăr, ar putea fi mai bine pentru mine să consum cafea. I-am spus că încerc să renunţ la cafea deoarece aceasta îmi afectează funcţionarea în mai mare măsură decât o face zahărul iar ea pare să fi înţeles. Dacă e să formulez o explicaţie mai clară, pot să vorbesc de tulburarea de anxietate generalizată care este agravată de consumul de alcool, cofeină şi sucuri carbogazoase. Orice articol serios pe tema asta face această precizare. Un simplu google search m-a convins şi pe mine.

Familie, bine şi rău

Spunea că a fost ajutată mult, motiv pentru care acum încearcă şi ea să le întoarcă ajutorul. Îmi expun cu ocazia asta teoria cu circuitul binelui şi răului în natură: Sunt oameni care-ţi fac bine, la rândul tău ajungând să faci bine altor oameni. Sunt şi oameni care-ţi fac rău, tu răspunzând cu rău altor oameni. Esenţa teoriei mele era că nu întoarcem aceloraşi oameni binele sau răul făcut dar răspândim la rândul nostru bine şi rău.

Copii

Ne punem de acord că sunt frumoşi copii cu condiţia să fie ai altora. Ne repovestim micile episoade pe care le amintisem şi pe messenger. Nepotul ei trezind-o la 7 dimineaţa dându-i bobârnace şi Maria care aproape mi se urcase în cap în vara 2005, la întoarcerea din aşa zisa practică de licenţă despre care povestea este disponibilă aici iar fotografiile aici. În zilele următoare mi-au amintit colegii de muncă şi alte poveşti despre Maria, poveşti care au apărut în perioade de viaţă care m-au marcat în mai mică măsură, motiv pentru care nu le-am reţinut în mod special (de exemplu faza de după Prima evadare în care, întrebând-o care este cel mai murdar animal, aşteptându-mă să amintească de porc, ea m-a surprins spunând că cel mai murdar animal sunt eu, lucru perfect adevărat după ce pedalasem prin ploaie, noroaie şi rahaţi de oaie).

La capitolul copii eu percep şi o diferenţă importantă între mine şi ea. Dacă ea afirmă că nu doreşte un copil pentru că nu poate să aibă grijă în acelaşi timp şi de copil şi de carieră eu aş putea spune că nu mă simt suficient pregătit nici pentru copil (admiţând că ar apărea cea cu care să îl fac), nici pentru carieră...

Despre curajul altora

Uite, omul cu care schimb mesaje acum a riscat o sumă mare de bani pe care este posibil să-i piardă sau să-i aibă blocaţi o vreme. Eu i-am spus că, din punctul meu de vedere, nu-l sfătuiesc să rişte dar el a ales altfel. Acum îl compătimesc pentru momentul nefavorabil dar îl şi admir pentru curajul pe care nu l-am avut eu când am avut o ocazie asemănătoare.

Eu am discutat subiectul din alt unghi... Pentru că la bani nu m-am priceput niciodată am pomenit de admiraţia pe care o port celor care, pe munte, pe bicicletă sau în altă zonă favorabilă sporturilor apropiate de extrem, riscă mai mult decât am fost eu dispus să risc.

Bicicletă şi amici sedentari

Ea închiriind o bicicletă la Cheile Grădiştei şi plimbându-se singură pentru că oamenii cu care era au preferat să stea la pensiune să se odihnească. Eu povestindu-i că am întâlnit o altă femeie care se învârtea într-un grup de acelaşi tip, femeie care nu a vizitat multe locuri faine pentru că, dintr-un motiv sau altul, nu putea să viziteze singură. Aminteam că această fiinţă a câştigat admiraţia mea după o tură de iarnă în care m-a însoţit la cort (povestea, aici). Totuşi, am precizat şi faptul că acea tură, pe termen lung, nu a însemnat nimic, acum fiecare dintre noi având altă viaţă...

Venind vorba despre bicicletă am amintit şi de o femeie care nu mai pedalase de mult timp dar care, când s-a urcat pe bicicleta mea, pedala atât de frumos încât regret şi acum că ea nu mai face parte din viaţa mea... Mi-a mai rămas din acea poveste fotografia de aici.

Dumnezeu

Eu îi spun cum, cândva, am zis: Faptul că tu exişti este dovadă clară a faptului că Dumnezeu nu există.

Ea îmi spune că ar crede dacă ar putea să-l atingă pe Dumnezeu, ca-n Psalmii lui Arghezi. Eu... afirm că este imposibil ca ea să-l atingă pe Dumnezeu, fiind mai probabil ca el s-o atingă pe ea... Secundă de tăcere după care afirm că a sunat ciudat ce am spus iar ea e de acord... Deşi, dacă era să argumentez aş fi afirmat că, fiind peste tot, Dumnezeu o atinge tot timpul, de fapt am vaga senzaţie că astfel afirmam că jumătate de gură că mi-ar plăcea să o ating...

Locuinţă

E greu să stai 5 oameni în 2 camere aşa că a închiriat un apartament de 4 camere... Nu i-am povestit ei că ştiu foarte bine cum e să locuieşti înghesuit, 5 oameni în două camere... Practic am locuit aşa aproape jumătate de viaţă, nici în prezent nefiind prea plăcută situaţia mea din acest punct de vedere... Şi uite cum era să se producă din nou actul ratat şi prea să se transforme în oprea... I-am povestit ei despre actul ratat şi... am avut o discuţie interesantă pe acest subiect. :)

Haine

Spre satisfacţia mea, îmi spunea că la muncă se îmbracă business pentru că aşa consideră ea că e de preferat dar că cel mai bine se simte în trening. Au trecut peste 4 ani de la ultima întâlnire cu o femeie îmbrăcată business. Diferenţa, în favoarea prezentului, este că cealaltă îşi ascundea feminitatea sub haine exagerat de sobre în timp ce luni am avut plăcerea să petrec două ore lângă o femeie îmbrăcată într-un stil care împăca eleganţa şi feminitatea. Au fost secunde în care am admirat-o în tăcere pentru asta...

Job

Deşi nu am discutat prea mult despre job-ul ei, i-am povestit despre ce fac eu, despre efortul pe care l-am depus pentru a fi mai relaxat la birou, pentru a nu-mi mai asuma sarcini şi vinovăţii care nu-i musai să mi le asum.

Dinspre partea ei am aflat că i s-au oferit job-uri în străinătate dar ea a ales să rămână în România, lângă familia ei care locuieşte într-o ţară frumoasă...

Ca o concluzie despre job, pot spune că, faţă de ea, eu sunt vizibil mai jos situat... Nu-i o situaţie care să mă bucure şi nici nu cred că voi mai putea schimba mare lucru în acest domeniu... Timpul meu probabil a trecut de mult... Nu am conştientizat tristeţea până ne-am despărţit dar este posibil să fi plecat şi de aici starea proastă cu care aveam să închei ziua...

România e o ţară frumoasă dar e păcat că-i locuită

Ei bine, aici am avut de discutat. Am sugerat că e simplu să îi criticăm pe ceilalţi locuitori ai ţării dar, dacă suntem sinceri cu noi, putem remarca faptul că nici noi nu am făcut cine ştie ce pentru ţară sau pentru oamenii care o locuiesc... După cum era de aşteptat, acceptând într-o oarecare măsură sugestia mea, m-a întrebat ce am făcut eu deosebit pentru ţară sau oameni... Am povestit cu ocazia asta despre pornirile mele ecologiste, despre flash mob- ul de la Agricultură (fotografii, aici), despre dezbaterea legată de Roşia Montană, despre ziua în care am început să văd şi partea urâtă a muntelui reprezentată de munţii de gunoaie pe care, doar eu cu Irina, nu i-am putut reduce decât cu foarte puţin în acea interesantă zi de octombrie 2004 (povestea, aici).

Artă

Mi-a povestit că a făcut cursuri de dans dar, din cauza unor împrejurări nefavorabile, a renunţat la ele până la urmă. Eu am afirmat că nu am produs artă dar, din când în când, am consumat diverse forme de artă.

Ceai

Am aflat cum s-a întâmplat să devină pasionată de ceai. Cealaltă pasiune, dobândită odată cu cea pentru ceai, a abandonat-o la timp. :)

Acum îmi dau seama că nu i-am spus nimic despre ceaiul de cabană pentru care, la rândul meu, am făcut o mică pasiune...

----------

Spre finalul serii i-am dat din nou ocazia să mă critice iar ea... a fost din nou tolerantă, chiar binevoitoare... Mă anunţă că trebuie să plece, mă gândesc o clipă să mai rămân dar... aleg să plecăm împreună... Ea observă că nu-i în zonă persoana care trebuia să facă nota de plată, eu îi povestesc că mă simt aiurea în astfel de momente, motiv pentru care prefer cârciumile în care plătesc direct la bar. Ea îmi spune să nu-mi fac griji pentru că are soluţii (îmi era greu să-i explic că nu de soluţii teoretice duceam eu lipsă cât de competenţă emoţională), printre altele existând şi varianta să coborâm jos şi să cerem să plătim acolo. Până la urmă, discret, apare şi omul potrivit, facem socotelile apoi ne retragem.

Ajunşi afară sugerez că e plăcut să bei vara un ceai la mesele de afară, mese aşezate direct pe iarbă. Ieşim din curte, îmi spune că mă poate lăsa cu maşina undeva, mă trezesc dezorientat, stabilim să mă lase la o staţie de metrou, urc în maşină, ea foloseşte o formulă glumeaţă gen Nu te speria! Conduc. iar eu îi spun că am văzut atât femei care conduceau bine cât şi femei care conduc prost motiv pentru care nu am idei preconcepute când văd femei la volan. Îmi amintesc de o seară în Preoteasa în care am fost plimbat de altă şoferiţă, o femeie de care nu mai ştiu nimic deşi locuim în acelaşi cartier.

Având senzaţii amestecate mai apuc în următoarele minute să povestesc despre oamenii de folk pe care-i ştiu, să spun câteva vorbe despre Casa cu prieteni apoi ajungem la intersecţia cu metrou. Cobor, îi spun să aibă grijă de răniţii ei, traversez şi mă îndrept spre casă

Acasă au început interpretările şi... am reajuns la schema cognitivă pe care o gândisem în vară şi o scrisesem într-un mesaj rămas fără răspuns. Schema s-ar putea numi motive pentru care nu recomand unei femei să încerce o relaţie apropiată cu mine... Cu această schemă în minte îi scriu la mijlocul săptămânii un e-mail în care-i spun că nu îmi dau seama dacă e bine sau rău să ne mai întâlnim... Mesajul, momentan, nu a primit răspuns... Prin urmare, nu ştiu dacă o să ne mai vedem sau nu...

Dincolo de micile mărunţişuri pe care le avem în comun a reapărut în mintea mea ideea că trăiesc într-o lume prea diferită de cea a oamenilor pe care-i plac motiv pentru care, dincolo de amiciţii de mai lungă sau mai scurtă durată, nu cred că voi avea parte şi de o relaţie serioasă... Nu-mi dau seama cât de realist este să visez în continuare la aşa ceva...

În zilele care au urmat întâlnire mi-au atras atenţia două informaţii: Furtuna încă este în program la Teatrul Mic şi Roxette are programat concert în Bucureşti anul viitor (detalii, aici)...

marți, 2 noiembrie 2010

Una rea şi două bune...

Din păcate mă afectează mai mult cea rea, motiv pentru care îi voi dedica nişte rânduri în plus...

Era dimineaţă dar cu aproximativ o oră mai târziu faţă de ora ei. Mergeam spre serviciu nici senin, nici trist... Dar am văzut-o şi, în câteva secunde, mi s-au înecat toate corăbiile... Am văzut-o la un metru în spatele meu, puţin în lateral. Am privit-o o clipă apoi am întors capul şi mi-am văzut de drum. Cale de o scară rulantă am avut-o undeva în spatele meu. Apoi ne-am despărţit. Câteva secunde mai târziu am constatat că mi-a pierit pofta de mâncare aşa că am trecut deja trist pe lângă patiseria de unde mă aprovizionam cam în fiecare dimineaţă. Câţiva metri mai încolo am simţit din nou nevoia de un Red Bull. Speram să mă pot abţine dar... alerg spre metrou, constat că e plin, rămân pe peron şi, până la următorul, am trecut pe la automat. Deci nu voi putea bifa o nouă lună fără cofeină. Constat cu regret că scurtele întâlniri cu ea încă mă emoţionează puternic. Asta în ciuda faptului că singurele cuvinte pe care consideram că este decent să i le mai spun i le-am scris într-un sms, chiar de ziua mea. Mi-am dat seama în câteva clipe că ziua mea e stricată, că renunţ la concertul din Mojo, că o să-mi fie greu să-mi reţin lacrimile.

Nu-mi dau seama ce am gândit în secundele în care ea era aproape, ştiu doar cum am reacţionat. Mai ştiu şi că ziua mi-a fost într-adevăr stricată, că m-am concentrat destul de greu la ce aveam de făcut la birou, că, în lipsa unor bloguri cu veşti frumoase ziua ar fi fost mult mai urâtă.

Nu pot să suport ideea că cineva cu care, cândva, discutam multe lucruri, acum nu mai are nici cea mai vagă dorinţă să-mi vorbească în ciuda faptului că ne vedem destul de des. În acelaşi timp, nu sunt nici eu dispus să îmi schimb obiceiurile astfel încât să reduc şansele de a o revedea.

Dacă e să insist gândindu-mă că e vinovată pentru disconfortul pe care-l trăiesc când o văd aş aminti doar două momente concrete. În ambele situaţii i-am scris că, în condiţiile pe care le dorea ea, eu m-aş retrage din viaţa ei iar ea... a reuşit să mă convingă să rămân. Poate dacă plecam la timp din viaţa ei multe lucruri urâte (pentru care, în mare măsură, eu sunt vinovat) nu s-ar fi întâmplat... Edit: Şi totuşi, cam greu să o consider vinovată... Admiţând că aş fi putut să trăiesc ce trăia ea atunci, admiţând că aş fi putut alege să păstrez sau să alung pe cineva (de) lângă mine, aş fi ales să păstrez lângă mine acel om... Doar că, din motive pur subiective, alegerea ei nu mi-a picat mie bine...

Dincolo de speranţa mea, zadarnică probabil, că voi reuşi cândva să fiu relaxat când ea apare în drumul meu, rămân aceste noi şi noi emoţii pe care nu reuşesc să le analizez în căutarea unui sens...

Şi acum încerc să mă opresc cu povestea asta şi să trec la veştile bune de pe blogul lui Dragoş şi de pe cel al amicilor de la Folk Frate. Daţi click, citiţi, ascultaţi şi, dacă vă place, daţi un vot pentru Cristina Andrieş.

Edit: Şi dacă tot i-am amintit pe cei de la Casa cu prieteni, un playlist cu ei şi cu oamenii din Anotimpul 5 găsiţi aici. Asta ascult eu acum...

marți, 26 octombrie 2010

Un an...

Mă găndeam duminică seară la un rezumat al ultimului an, cu puţine şi mici bune şi, probabil, câteva rele...

Am învăţat să exprim unele lucruri, învăţând în acelaşi timp că există cuvinte care nu primesc răspuns. Am făcut exerciţiul acesta de 4 ori, ultima dată într-un lung sms trimis duminică seară, moment după care, oarecum surprinzător, s-au terminat lacrimile... Sunt în mare parte (dar nu în totalitate) convins de adevărul celor scrise în lungi e-mail-uri sau pe sms.

Am învăţat că unii oameni te apreciază suficient de mult încât dispariţia ta, pentru o vreme, din lumea lor, să nu dilueze până la dispariţie relaţia. Acestora nu pot decât să le mulţumesc pentru că, prin gesturi aparent mărunte, reuşesc să provoace clipe de bucurie.

Am învăţat că, exprimând lucruri incomode, unii oameni aleg să nu te mai contacteze, să nu te mai urmărească. Aici aş da un exemplu banal, o listă de persoane care-mi urmăreau nişte update-uri, listă care s-a redus cu două persoane cu care, la rândul meu, simt că aş mai avea extrem de puţine lucruri de vorbit.

Am învăţat că unii bătrâni sunt atât de convinşi de corectitudinea gesturilor pe care le fac încât insistă în unele obiceiuri deşi, cred eu, am dat cel puţin odată de înţeles că nu mă bucură deloc gesturile lor atâta vreme cât aceste gesturi vin, după părerea mea, prea târziu... Şi aşa seara de duminică a fost, pentru mine, la fel de urâtă precum m-am obişnuit în ultimii ani, strict din cauza unor condiţii generale şi a părinţilor care, deşi încearcă ceva, nu ştiu şi nici nu au mijloacele necesare să facă bine ce-şi propun. În plus, părerea mea este că degeaba fac acum ce fac de moment ce gândurile mele la adresa lor, datorită impresiei generale lăsate de ei în 34 de ani, sunt mult prea rar binevoitoare. Să spunem că accept faptul că nu au intenţionat să aibă asupra mea influenţa negativă pe care au avut-o dar... lipsa intenţiei sunt de părere că poate compensa doar în mică măsură vina lor...

Am învăţat că e trist dar nu cu adevărat tragic să renunţi (definitiv sau doar pentru o vreme doar timpul va demonstra) la cele mai puternice şi mai vechi pasiuni.

Am redus aproape de tot consumul de alcool şi cofeină. În săptămâna trecută, după berea de marţi (plăcută întâmplare) a urmat, din cauza stării de agitaţie induse de senzaţia că orice aş face fac prost, doza de Red Bull de sâmbătă. Nici nu mai ţin minte de când nu mai pusesem gura pe Red Bull... Trist regres... :(

Am lăsat unora impresia că viaţa mea este mult mai bună decât în urmă cu câţiva ani. Ei bine, aceştia se înşeală. Viaţa mea e la fel de seacă doar că, ştiind acum că oamenii din jur de obicei nu mă pot ajuta, am ales să exprim mult mai rar ce simt.

Am aflat că uneori nu există o decizie mulţumitoare în situaţii în care eşti rupt între nevoia satisfăcută de un semn de bunăvoinţă din partea cuiva (individ sau grup) şi nevoia de a-i urla acestuia că nu ai nevoie de acel gest atâta vreme cât gestul reprezintă o simplă discontinuitate, nu o regulă.

Un an în care, uneori, am râs atât de mult încât ajungea să mă doară capul din cauza asta. Totuşi, reprizele de râs nu au schimbat din temelie viaţa mea deci le declar inutile.

Un an în care nu am mai cunoscut niciun om care să-mi stârnească în mod deosebit interesul.

Un an în care am aflat că a organiza o tură pe carpaţi.org sau a participa la un concurs de biciclete nu reprezintă o plăcere orgasmică.

Am învăţat că oamenii te plac uneori pentru cine ştie ce chestie măruntă pe care o faci bine dar nimeni nu te place suficient de mult încât să poţi considera că ai o relaţie serioasă bazată pe iubire, respect, încredere reciprocă şi asumarea responsabilităţii.

Un an în care am sperat şi am pierdut speranţa.

Un an în care am observat că oamenii refuză să-ţi acorde dreptul de a-ţi numi singur priorităţile. Da, mi s-a reproşat că nu mai merg la munte dar persoana care mi-a reproşat nu ştie, sau poate ştie şi nu înţelege, de ce nu mai pot şi nu mai vreau să merg...

Un an în care persoane de la care aşteptam semnale pozitive şi-au bătut joc de mine neţinând seama de nevoile mele. Mai mult decât atât, m-au "ajutat" să ajung în imposibilitatea de a-mi satisface vechi pasiuni (şi vorbesc aici de bicicletă şi munte, explicaţii în plus voi da probabil altă dată).

Un an în care am ajuns să mă compar cu nişte "ierbivore" adică persoane consumatoare de etnobotanice şi, culmea, să consider că îmi este defavorabilă comparaţia...

Încercând o concluzie, consider că a fost mai degrabă un an trist...

Prin urmare, nu mă mir deloc că l-am încheiat aşa cum mă obişnuisem, fără senzaţia că am ce sărbători de ziua mea, cu dorinţa ca părinţii să renunţe în sfârşit la obiceiul lor idiot prin care încearcă să-mi dea senzaţia că aş fi important pentru ei deşi şampania şi tortul lor nu mai satisfac demult vreo nevoie puternică de-a mea. Sper să nu treacă prea multe zile până când aceste semne ale "fericitei" mele aniversări să dispară din frigider. Oricum, nu am nici cea mai vagă intenţie să pun în gură vreo picătură de şampanie sau să mănânc o linguriţă de tort. Simt falsul urlând din cele două şi consider că ar fi de-a dreptul masochist din partea mea să accept fixaţia lor şi să le las impresia că mă bucur şi dau din coadă, ca un maidanez nenorocit, pentru o picătură de "afecţiune".

Accept semne de afecţiune, de altă natură decât cele din obiceiurile părinţilor, din partea unor persoane cu care nu consider că mi se cuvine să am o relaţie profundă. Dar din partea celor care mi-au distrus viaţa, deşi rolul lor era să mă pregătească pentru o viaţă frumoasă, nu pot accepta acum aşa ceva.

Din toate astea cred că rămâne doar amintirea poate singurei aniversări în care speram să se schimbe frumos viaţa mea. Povestea acelei aniversări, pentru cei care nu mă cunosc de prea multă vreme, este scrisă aici. Mă gândeam acum că aş putea căuta fotografiile din acea tură şi le-aş putea posta pe undeva să le vedeţi şi voi...

miercuri, 6 octombrie 2010

Apăsător... Presant... Stringent...

Aseară, am încercat să-mi dau seama ce consider că ar vedea ceilalţi pe chipul meu. Cred că ceilalţi, dacă m-ar fi privit cu puţină atenţie, ar fi sesizat un om trist şi puţin speriat.

Nu vreau să anticipez un octombrie trist dar nu exclud posibilitatea de a avea în faţă o astfel de lună. Am început-o cu cedări... Vineri, ascunzându-mă după o aniversare, am băut ceva alcool. Aseară, fiind prea tensionat, am fost tentat să mă arunc într-o baie de cofeină. Totuşi, în faţa automatului de la metrou, am ales un Pepsi în locul unui Red Bull, Pepsi pe care l-am băut doar pe jumătate. La aşa tentaţie sunt totuşi mulţumit că am putut alege răul mai puţin rău. Oricum, două luni, august şi septembrie, am putut sta fără cofeină şi alcool, treabă care la rândul ei mă bucură măcar un pic.

Odată ajuns acasă mi-am modificat statusul la evenimentul care tocmai se derula, mi-am verificat mesajele (puţine, niciunul pe care să-l consider important), am deschis şi messengerul pentru câteva minute, am constatat că nu mă pot bucura de evenimentul fericit care urmează să se petreacă curând în viaţa unor oameni cu care, cândva, interacţionam destul de des.

N-am avut poftă de mâncare aşa că m-am culcat oarecum devreme. Dimineaţă m-am trezit oarecum târziu şi fără pic de chef de viaţă. Mă aştepta şi la birou o situaţie un pic complicată aşa că... era greu de presupus că voi avea o zi frumoasă.

Seara, la fel de lipsit de chef şi deja plictisit de preludiul petrecut lângă mine, am renunţat să particip la ieşirea la cârciumă a colegilor de muncă. Uneori am senzaţia că e prea de ajuns că împart cu ei 8 ore pe zi. Rar consider că aş avea ceva interesant de făcut cu ei în afara programului.

Adevărul este că în prezent am nişte nevoi pe care este greu de presupus că mi le-ar putea satisface cineva de la serviciu (ei da, acum ştiu că trebuie scris serviciu, nu servici; scri.ro să trăiască!). De fapt sunt de părere că nu există încă în viaţa mea nicio persoană care să-mi poată satisface cele mai presante nevoi...

Totuşi, mergem înainte, ce dracu să facem?

marți, 10 august 2010

Durere de cap...

Pentru o destul de lungă perioadă scăpasem de problema asta. Dar azi, în drum spre serVICIU, gândurile au început s-o ia razna şi au lăsat în urmă o persistentă durere de cap.

Se pare că reuşesc din ce în ce mai bine să mă detaşez de problemele de la birou după ce plec din firmă. Prin urmare, nu m-au deranjat gânduri legate de facturi sau cine ştie ce alt aspect legat de job deşi azi dimineaţă am început munca cu o treabă pe care nu-mi face deloc plăcere s-o rezolv.

Care a fost conţinutul gândurilor? A fost un amestec de amintiri, trăiri, vise moarte, speranţe...

Eram, aparent inexplicabil, trist... Apoi mi-am dat seama că vara, indiferente la dorinţa mea de a ascunde amintiri sub preş, gândurile fug către vara 2004 (când viaţa părea frumoasă), către vara 2005 (când visele agonizau, urmând să moară curând), către verile 2008- 2009 (amintiri despre Tatiana Stepa, despre Folk You, despre Iron City), către ultima zi în care am vorbit cu ea şi către ultima zi în care am văzut-o, către faptul că, timp de 6 ani, am fost convins că nu-i place la mare, crezând copilăreşte în poveştile spuse de ea, către bănuiala că, de data asta, a plecat definitiv depărtându-se de mine atât în mediul real cât şi în mediul virtual, către dorinţa mea de a face suportabilă această depărtare şi către dificultatea cu care uneori îmi pun în practică dorinţa... Recunosc, uneori mi-e greu să nu mă gândesc la ea, să nu vorbesc sau scriu despre ea, să nu-i confund profilul sau chipul cu al unei trecătoare oarecare... Într-o oarecare măsură e firesc să se întâmple aşa pentru că perioada aceea a scrijelit urme adânci în mine... Dar zău că am nevoie să mă gândesc mai degrabă la ziua de mâine şi la felul în care aş putea să mi-o fac mai frumoasă...

La Victoriei mă gândeam să mă opresc la automat să iau un RedBull dar o combinaţie de factori (e-mail-ul de la Victor, incompatibilitatea dintre ameliorarea TAG şi consumul de cofeină, convingerea căpătată în ultimele luni cum că RedBull este o falsă soluţie pentru starea de tensiune, faptul că mi-am mai destabilizat cândva bugetul exagerând cu consumul de RedBull, faptul că metroul s-a grăbit să intre în staţie nemailăsându-mi timp de gândire) m-a făcut să-mi "uit" gândul şi să bifez cu succes a zecea zi în care, cu excepţia micilor porţii de alcool din dulciuri, am ocolit atât cofeina cât şi alcoolul...
Ştiu, anticipez, ziua încă nu este terminată... dar nu cred să mă răzgândesc până la miezul nopţii şi nici mâine seară când am de gând să revin în Iron City şi să văd cum mă simt pe acolo consumând doar suc. :))

Nu pot spune că este extrem de supărător dar durerea de cap persistă...

marți, 20 iulie 2010

Fără bere...

Ieri am întrerupt şirul zilelor fără bere. Din 1 iulie nu mai pusesem botul pe bere. A fost pură întâmplare după care mă gândesc, la fel ca în cazul cofeinei, că este preferabil să încep prin a consuma mai rar şi în cantităţi mai mici şi mai târziu să reuşesc, dacă asta nu va reprezenta un disconfort major şi dacă voi ajunge la concluzia că e într-adevăr o idee bună, să renunţ definitiv.

Oricum, vinerea trecută am depăşit cu succes un episod care, în alte perioade, m-ar fi făcut să mă refugiez în bere. Faptul că vineri nu am băut mă face să cred că întâmplarea de aseară va rămâne la stadiul de întâmplare, nu se va transforma din nou în obicei.

luni, 12 iulie 2010

Încă două? Dar nu-i voie... :(

După două zile în care mi-am omorât timpul dormind cât am putut de mult mă trezesc dimineaţă, destul de nervos, şi mă pregătesc să plec la muncă deşi nu aveam niciun chef să-mi încep ziua cu telefoane şi mail-uri schimbate cu clienţii. Genul de zi în care ai prefera un job de backoffice...

Pe drum gândurile dau năvală. Sunt trist şi aproape că-mi dau lacrimile. Îmi trec prin cap o mulţime de lucruri pe care ceilalţi, chiar dacă le-ar auzi, cred că nu le-ar înţelege. Până ajung la birou beau două doze de Red Bull. Păcăleala funcţionează şi de data asta, îmi revin cât de cât...

Chiar aşa, cum îşi imaginează ceilalţi că e să treci prin diverse întâmplări din care, într-o formă sau alta, pierzi doar pentru că nu ţi-ai exprimat o dorinţă sau nemulţumire, de teamă că celălalt s-ar supăra, s-ar îndepărta de tine, te-ar critica sau ar avea cine ştie ce altă reacţie neplăcută?

Cum crezi că este să nu poţi dormi şi să taci, încercând să ţii seama de nevoia celuilalt de a rezolva cine ştie ce treabă aparent urgentă şi importantă?

Cu e să rabzi bombăneala inutilă a celuilalt, bombăneală care te scoate din sărite, încercând să ţii cont de faptul că celălalt este, sărăcuţul, al dracu de nervos?

Cum e să ai impresia că orice gest ai face e greşit şi va fi criticat de ceilalţi?

Cum e să fi minţit, fie şi prin omisiune, şi să nu poţi să-i spui deschis celuilalt în ce moment şi din ce motiv te-a înfuriat sau dezamăgit?

Cum e să te streseze intens simpla idee de a merge într-un magazin pentru a-ţi cumpăra cine ştie ce de îmbrăcat?

Cum e să renunţi la un tratament stomatologic doar pentru că celălalt are nevoie de timp liber exact atunci când aveai şi tu? Cum e să convieţuieşti în continuare, aparent paşnic, cu persoana respectivă şi să nu poţi să-i faci niciun reproş gândind că, în definitiv, vina sa este destul de greu demonstrabilă, în ciuda faptului că, de fiecare dată, anunţasei din timp că ai nevoie de nişte nenorocite de ore libere? Cum e să-ţi dai seama că toată paguba se datorează unei schimbări în program care nu era sub controlul tău?

Cred că fiecare dintre voi ar fi încântat să trăiască aşa ceva, nu-i aşa?

Şi atunci chiar încep să mă mir că mă încăpăţânez să caut resursele pentru a reacţiona mai potrivit în astfel de situaţii, în aşa fel încât pe lângă nevoile celuilalt să mai fie satisfăcute, măcar din când în când, şi ale mele...

Ar fi mult mai frumos să-mi recunosc condiţia de om veşnic bun de călcat în picioare şi să mă bucur de ea... Poate aşa spuneţi voi dar eu nu mai sunt de aceiaşi părere. Aşa că-mi încerc şansa şi încerc să-mi construiesc mecanismele potrivite pentru a mă apăra în astfel de situaţii...

Ei bine, toate nenorocirile astea mi se întâmplă din cauza unei sensibilităţi exagerate descrise de două cuvinte destul de simple: fobie socială.

Şi, scriind despre asta, îmi aduc aminte de felul pozitiv, dar totuşi nedocumentat, în care a fost tratată mărturisirea pe care am făcut-o unui prieten cu ceva vreme în urmă:

Adrian Negoita (20.01.2010 22:21:01): ce-mi place e ca am doar doi oameni pe care-i cunosc deja, asta nepunandu-l si pe fratele meu la socoteala :D
SC (20.01.2010 22:21:13): e un lucru bun
SC (20.01.2010 22:21:22): mie imi place sa cunosc oameni
Adrian Negoita (20.01.2010 22:21:37): este unul din scopurile pentru care am decis sa postez tura
SC (20.01.2010 22:22:07): de fiecare data, intalnesc pe careva interesant
Adrian Negoita (20.01.2010 22:22:16): sa stii ca da :P
Adrian Negoita (20.01.2010 22:22:31): oricum, la mine este si o problema de psihologie...
SC (20.01.2010 22:23:20): pai ..
SC (20.01.2010 22:23:40): la toata lumea este ..
SC (20.01.2010 22:23:47): sau la ce te referi
Adrian Negoita (20.01.2010 22:23:49): :D ca bine zici :P
SC (20.01.2010 22:23:51): faci ceva studii
SC (20.01.2010 22:23:55): :P
Adrian Negoita (20.01.2010 22:24:00): poate o sa fac candva...
Adrian Negoita (20.01.2010 22:24:12): deocamdata incerc sa-mi ameliorez eu niste belele...
SC (20.01.2010 22:24:32): :)
SC (20.01.2010 22:24:36): succes
Adrian Negoita (20.01.2010 22:24:46): o forma idioata de fobie sociala, daca-ti vine sa crezi :))
Adrian Negoita (20.01.2010 22:24:55): sa fie!
SC (20.01.2010 22:25:17): pai la ce societate avem..
SC (20.01.2010 22:25:19): nu ma mira
SC (20.01.2010 22:25:36): cred ca fiecare dintre noi suferim de asa ceva
SC (20.01.2010 22:25:41): mai mult sau mai putin
Adrian Negoita (20.01.2010 22:26:21): bine, la majoritatea sunt limite care nu ajung in patologic...
Adrian Negoita (20.01.2010 22:26:34): dar mie, uneori, aproape ca nici nu-mi mai vine sa ies din casa :D
SC (20.01.2010 22:27:33): si eu stau cu zilele in casa
SC (20.01.2010 22:28:01): imi place sa stau singur
Adrian Negoita (20.01.2010 22:28:17): de la o vreme mie nu-mi mai place...
SC (20.01.2010 22:28:19): fara s avb cu nimeni
SC (20.01.2010 22:28:30): sau sa vad pe nimeni
Adrian Negoita (20.01.2010 22:28:31): doar ca nu mi-e simplu nici sa gasesc oameni intre care chiar sa ma simt bine
SC (20.01.2010 22:29:14): eu nu cred ca e nimic patologic in asta
Adrian Negoita (20.01.2010 22:29:32): patologic sau nu, uneori e tare deranjant :D
SC (20.01.2010 22:30:34): probabil in alta viata am stat f mult printre oameni si acum spiritul meu simte nevoia de solitudine
SC (20.01.2010 22:30:48): :D
SC (20.01.2010 22:30:58): sunt un spirit taare batran
SC (20.01.2010 22:30:59): ;))
Adrian Negoita (20.01.2010 22:31:05): deci te-ai reincarnat intr-un solitar :D
SC (20.01.2010 22:31:10): da
SC (20.01.2010 22:31:35): desi nu dau dovada de prea multa intelepciune
SC (20.01.2010 22:31:36): :P
Adrian Negoita (20.01.2010 22:31:52): pai... batranii mai repede dau in mintea copiilor :))

Profit de ocazie pentru a-i mulţumi omului cu care am purtat acea conversaţie. Repet, punctul său de vedere nu este aproape deloc documentat dar mi-a prins bine să ştiu că unii oameni nu te trec din start în rândul nebunilor dacă apuci să le povesteşti aşa ceva. Şi dacă tot vorbim de nebunie, probabil unii nu ştiu că nebunia începe acolo unde apare delirul. Spun asta o grămadă de cărţi de psihologie...

miercuri, 7 iulie 2010

Hai! Dă-ţi două palme şi recunoaşte că e mai greu decât credeai!

Cine crede că e simplu să-ţi schimbi obiceiurile cred că se înşeală. Pentru că azi a fost o zi în care am fost mai degrabă trist şi tensionat decât vesel şi relaxat, singura insulă de bine fiind oferită de imaginea de mai jos, am revenit la Red Bull, consumând una după alta două doze. Prin urmare, pare mai rezonabil să-mi propun să beau, pentru o vreme, doar odată pe săptămână pentru că, definitiv, se pare că încă nu mă pot lăsa de el...

Asta e! Îmi dau două palme virtuale şi îmi recunosc parţiala autoînfrângere... :(

Iar imaginea care m-a bucurat este următoarea:


Mulţumesc, Bikepress! :)

sâmbătă, 3 iulie 2010

Şi am rămas doar 7 sau Dacă ar fi fost Ciclopromenada Nocturnă 5

Zilele trecute primesc un e-mail în care aflu că un cunoscut ciclist urban se va plimba prin oraş în noaptea de vineri spre sâmbătă. Nu ştiu de ce, reţinusem că este vorba de noaptea de sâmbătă spre duminică (da, ar fi fost neplăcut după ploaia care cade acum peste oraş) dar, ieri, puţin înainte de a pleca de la birou, am sesizat eroarea şi mi-am spus că voi fi din nou obosit sâmbătă după o plimbare nocturnă. Mesajul primit de mine se încheia cu "eu plec de la Academia Militară pe la 00:15 pe traseul...".

Doar tu? Egoistule! :D

Ei bine, după ce am fost la un pas să am Bikewalk-ul meu personal (vezi povestea aici) mi-am spus că pot avea şi propria ciclopromenadă nocturnă. Ca mine se pare că au gândit mai mulţi pentru că vreo 4 bloguri care se ocupă şi de biciclete anunţau că posesorii lor vor merge la miezul nopţii la Academia Militară pentru a porni în plimbare indiferent dacă George o să fie acolo sau doar s-a dat mare pe net în legătură cu presupusa plimbare.

Aproape de 23:00 îmi pun Nestea în bidonul de pe bicicletă, îl întreb pe Daniel de vesta reflectorizantă pe care ştiam că o are (apropo, se mai găsesc astfel de veste prin supermarket-uri? că mi-ar trebui una mai mică ca măsură, XL-ul pică cam prost pe subponderalul de mine), pregătesc rucsacul, benzile reflectorizante (amintire de la un alt Bikewalk despre care am scris aici), frontala, pun casca pe cap, mă oftic din nou pentru faptul că mi-e aproape imposibil să port pe cap şi frontală, şi cască, la 23:05 eram în faţa blocului, aprindeam farul şi stopul, resetam ciclocomputerul şi porneam pedalând lejer către Academia Militară.

M-am simţit bine pe drum. Micile excepţii au fost lucrările de pe Bd. Carol şi dezorientarea din Piaţa Unirii când, în loc să o iau pe Splai către Eroilor, am nimerit înspre Casa Poporului rezultând o porţiune de mers pe trotuar.

Ajung în ultima intersecţie mare de dinaintea Academiei Militare la 23:55. Mă opresc să mă hidratez timp în care, pe lângă mine, trec câţiva biciclişti. Cred că era fix miezul nopţii când ajungeam pe platoul din faţa Academiei Militare şi începeam să caut cu privirea cunoscuţi. Ei bine, într-un târziu m-a reperat Mario şi am stat la poveşti până la plecarea în plimbare.

Până să apară Mario, auzind o discuţie despre o trecută ciclopromenadă, la care am avut plăcerea să particip (vezi povestea aici), am intrat în vorbă cu tip interesant iar în jurul nostru discuţia s-a lărgit curând. Firesc, Mario m-a întrebat de Dan, cel despre care scriam prima dată după Skirt Bike (povestea aici) dar, din păcate, nu discutasem nimic cu acesta despre prezenţa sau absenţa sa la plimbarea pe traseul pomenit de George. De la ceilalţi am aflat chestii interesante. Unul povestea cum, ceva ani în urmă, pe când a pus mâna pe prima cursieră, pleca cu cortul în spate, împreună cu 4 prieteni şi colindau ţara (din păcate, din 5 prieteni, doar doi mai pedalează acum, cel care povestea şi încă unul care pedalează rar). Altul povestea că este pasionat de viteză, că din cauza asta a avut şi căzături neplăcute care l-au determinat să-şi cumpere cască (una serioasă, de downhill). Un altul întreba de nu ştiu ce scor de la mondial şi, aflând că nu au noutăţi cei din jur, a admis că plimbarea care se părea că va începe curând este mai importantă decât un meci de campionat mondial de fotbal.

Revenind la Mario, am avut senzaţia că omul acesta ştie despre biciclete mai multe decât mine iar constatarea asta m-a bucurat. Povestea Mario că, după ce i s-au rupt pedalele la ciclopromenada nocturnă 4, într-o plimbare recentă i s-a mai stricat o pedală. Are un ghinion teribil cu pedalele omul acesta dar e lăudabil faptul că nu cedează, repară de fiecare dată şi revine la plimbări (se plimbă şi singur sau în familie, la plimbările în grup spunea că nu a mai mers de la Skirt Bike).

Pe când noi încă discutam cu spor am sesizat zvon de plecare. Putea să fie orice gen de plecare. Fiecare putea să meargă înapoi acasă, putea să meargă la un suc la o terasă din centru, putea să meargă în grupul de prieteni cu care era pe un traseu oarecare. Dacă ar fi fost Ciclopromenada nocturnă 5 lucrurile ar fi fost clare dar aşa... am pornit şi eu în urma celorlalţi sperând că pe traseul de care citisem vor merge măcar o parte dintre ei.

Plimbarea a început bine, cred că erau vreo 30 de ciclişti care păreau să aibă acelaşi traseu. S-a mers cursiv, elegant, lejer până în Piaţa Unirii unde acea ocolire a parcului a sugerat ideea de pericol celor care erau în apropierea mea. Prin urmare, cei mai curajoşi au trecut repede, cei mai puţin expermentaţi (printre care mă număr) au trecut mai greu şi puţin stresaţi de numărul neaşteptat de mare de maşini din zonă. În faţa magazinului Unirea cineva remarca două fete pe biciclete închiriate de la Cicloteque, fete care mergeau bine pe bicicletă în comparaţie cu altele care erau la un pas să cadă sau să se ciocnească cu ceilalţi, aşa cum întâlnise omul în altă plimbare în grup. Surprinzător, fetele afirmau că, după mulţi ani în care nu pedalaseră, era prima lor ieşire. Deci mersul pe bicicletă nu se uită! :) După traversarea Pieţei Unirii grupul s-a împărţit în două. O parte au luat-o pe trotuar (aşa a făcut o familie cu un copil haios, cu un tricou care avea pe spate o imagine legată de ziua fără maşini, cred că am mai văzut acea familie şi în alte plimbări), cealaltă a luat-o pe şosea (variantă care mie nu-mi place datorită faptului că, la ieşirea din pasaj, este recomandabil să aştepţi la semafor ca să te poţi întoarce pe partea dreaptă a şoselei).

La traversarea Pieţei Universităţii cred că era un şir destul de lung de biciclişti care mergea către Herăstrău. Aproape de Herăstrău, într-o intersecţie, cineva remarcă faptul că în faţă este chiar George şi propune un salut în cor. Era prima dată când mă aflam atât de aproape de George. Pedalăm în continuare pe lângă Herăstrău, trecem pe lângă locul de plecare în primul Bikewalk pe 2010, moment în care mă gândesc la ideea de ciclogeografie sentimentală urbană. Pe undeva pe aici s-a dovedit că toţi acei ciclişti ieşiseră în oraş de capul lor, nicidecum în ciclopromenada nocturnă 5. De ce spun asta? Pentru că George anunţase că se va plimba până-n Piaţa Presei Libere iar majoritatea celorlalţi s-au oprit ceva mai devreme, la o intrare în Herăstrău. În Piaţa Presei Libere ajunsesem vreo 10 oameni din care s-au întors câţiva către grupul majoritar. George a spus că merge înainte pe traseul lui, cineva a afirmat în glumă că aşa se poate naşte un nou dictator.

De aici am rămas doar 7. George era în faţă iar ceilalţi păreau să nu intenţioneze să-l depăşească. Pe şosea o maşină de poliţie părea să meargă mai încet ca noi. Noi mergeam cu 15 la oră şi am fost greu depăşiţi de maşină. S-a glumit pe tema asta. Pe celălalt sens se vedeau când şi când pâlcuri de biciclişti rupţi probabil din grupul care se oprise în Herăstrău.

Am mers aşa, în 7, până aproape de ieşirea Căii Victoriei în cheiul gârlei. Aici întâi s-a retras unul, rămânând doar 6 apoi, la un semafor, am fost rupţi în două grupuri de 4, respectiv de 2 oameni. În urmă, cu un tip care pedala în faţă, eram eu.

Când s-a pus verde George cu ceilalţi 3 era deja dispărut din raza mea vizuală. Am rămas în spatele omului cu care rămăsesem apoi el a făcut dreapta în timp ce eu mă retrăgeam în stânga. Aşa cum scria George, se cam terminaseră cei 17 km ai plimbării care ar fi putut fi făcute sub numele ciclopromenada nocturnă 5.

Din Piaţa Unirii am urcat pe pista de biciclete spre Piaţa Muncii. Nu mică mi-a fost mirarea când, după o bucată de mers singur, a reapărut pe şosea cel cu care rămăsesem în urma grupului de 4. Nu ştiu dacă m-a recunoscut şi el dar eu reţinusem câteva elemente datorită cărora l-am recunoscut. La o intersecţie a urcat şi el pe pistă. Am mers ba eu în faţă, el în spate, ba invers. Totuşi, nici el, nici eu nu am fost dornici de discuţii aşa că am pedalat aproape ignorându-ne. La Piaţa Alba Iulia ne-am despărţit, eu am făcut stânga, el a mers înainte.

Pe la 3 noaptea eram acasă. Pedalasem 37,57 km în 2 ore şi 33 minute cu o viteză medie de 15,17 km/oră şi o maximă de 31,3 km/oră. Dintre aceştia, 20 km i-am pedalat singur, 17 km în grup mai mare sau mai mic.

Din tura asta mi-au mai reţinut atenţia două chestii:

-un tip cu număr de la Prima evadare (numărul 142 dacă nu mă înşel); eu nu mai am numărul de vreo 3 săptămâni deşi nu intenţionam să-l dau jos

-o fată pedalând într-o rochie albă, semn că SkirtBike-ul a avut efect

-aproape de a ajunge acasă, într-o intersecţie o maşină urma să vireze dreapta. A încetinit la cedează trecerea, m-a lăsat să trec în siguranţă. Întâmplător mi-am aruncat o privire spre maşină şi... am observat că la volan era o femeie. Aţi auzit de multe ori că femeile ar conduce prost. Poate aşa e, poate majoritatea sunt mai puţin competente la volan în comparaţie cu bărbaţii dar... uite că există şi femei pe care este plăcut să le întâlneşti în trafic.

Azi m-am trezit, mi-am respectat programul dimineţii dar, întors acasă, am adormit curând. Când m-am trezit am început să mă gândesc la felul în care se conectează elementele despre care mă oprisem să scriu câteva vorbe, pe o bancă, pe la ora 11:15. Deşi, teoretic, ştiu la ce evoluţii m-aş putea aştepta în viitor, constat că sunt surprins observând că unele lucruri par a căpăta un sens. Încerc de ceva vreme să nu mă mai îmbăt cu apă rece (apropo, profit de ocazie ca să mă laud că, din 1 iulie 2010, mi-am propus să renunţ total la cofeină şi alcool; sper să nu fie o minune ca orice minune, care să dureze doar 3 zile; azi eram la un pas să nu mă ţin de promisiunea pe care mi-am făcut-o, fiind tentat să îmi calmez agitaţia cu un Red Bull) dar în acelaşi timp încerc să continui eforturile depuse în direcţii care par a avea sens.

O fi bine? N-o fi bine?

PS: De data asta am plecat la plimbare fără aparat foto aşa că nu am fotografii de la ceea ce ar fi putut să fie ciclopromenada nocturnă 5.

marți, 8 decembrie 2009

Mov- violet...


Nu ştiu cum se face dar, de fiecare dată când îmi propun să nu mai scriu pe blog pentru o vreme, se întâmplă câte ceva şi renunţ la tăcere...


Ei bine, aseară, după ce am făcut puţină ordine în neuronii purtători de amintiri cu ea, plec de la muncă relativ mulţumit de bucata de poveste rezultată şi, surprinzător, o văd pe ea... Mă gândesc să mă apropii şi s-o întreb dacă are chef de vorbă. Constat totuşi că nu simt momentan nevoia de noi cuvinte pe care le-aş putea interpreta ca fiind reproşuri venite din partea ei aşa că stau departe. Mai târziu mi-am dat seama că mai degrabă pe mine mă întrebam dacă am chef de vorbă. Ei bine, poate aveam şi chef de vorbă dar mai degrabă simţeam nevoia de lectură. Aşa că rămân departe, bag nasul înapoi în carte (am cumpărat-o în septembrie şi am început s-o citesc cam peste două luni, în jurul datei de 20 noiembrie; am găsit chestii destul de interesante în ea şi, în câteva zile, apreciez că o voi termina) şi, spre mica mea bucurie, reuşesc să citesc. Emoţia extremă prezentă de obicei în situaţia asta de data asta lipseşte. Îmi fac totuşi şi un mic reproş, nu m-am putut abţine să verific cât e ceasul şi să constat că e mai devreme decât ceea ce mă obişnuisem să reprezinte orele ei. Mă detensionez privind alte chipuri plăcute din jurul meu. Urc în metrou, ea e undeva departe, în afara razei mele vizuale. Citesc... Ajungem la staţia ei. Încerc să ignor treaba asta. Totuşi, îmi întrerup lectura câteva secunde, sesizez când trece prin faţa geamului în spatele căruia mă aflam, observ acea nuanţă de mov a bluzei ei (nuanţa care m-a scos din sărite data trecută), zâmbesc, metroul pleacă, reiau lectura.


Ajung acasă, nu mă grăbesc deloc să povestesc întâmplarea, plec la cumpărături, se face târziu, nu mai deschid calculatorul.


Înainte de a mă băga în pat, spre miezul nopţii, îmi aduc aminte de cele spuse sau măcar gândite serile trecute, când gunoiul nu fusese dus şi mă declarasem nemulţumit din cauza asta. Gândeam atunci că gunoiul trebuie dus dar nu e musai ca de treaba asta să răspundă o singură persoană. Prin urmare, aseară, nu m-am mai gândit că cineva nu şi-a făcut treaba, pur şi simplu am dedicat eu câteva clipe acţiunii simple care constă în a arunca un sac plin cu gunoi şi a aşeza în schimb unul gol. Mică paranteză: în ultima zi de practică, la Orşova, în 2002, făceam aceiaşi chestie împreună cu Putin, fredonând Violeta (cine-şi mai aminteşte de Sarmalele Reci???). Peste ani aveam să cunosc o Violeta, o persoană care mi-a părut inteligentă şi interesantă; uneori regret că a dispărut din viaţa mea la fel de rapid precum apăruse.


Azi dimineaţă îmi amintesc de ea văzând în jurul meu o altă bluză mov şi o eşarfă de aceiaşi culoare. Cred că am zâmbit. Până la urmă nu-i o culoare atât de deranjantă. Percepţii...


Ajung la muncă, aud că o colegă nu ajunge la birou toată săptămâna şi izbucnesc: S-o fut şi pe asta! Nu-ţi imaginezi câtă nevoie aveam de nişte zile libere săptămâna asta... Mă-ntreabă un coleg ghiduş: Şi pe asta? Dar pe care-ai mai futut-o pe aici? După gluma acestuia nu-mi rămâne decât să mă gândesc că trebuie să fiu mai atent cu felul în care-mi organizez timpul zilele următoare...


Şi dacă tot m-am pornit pe scris, uite încă câteva faze de azi, de ieri sau de când m-am născut (pardon, de când a aterizat barza cu mine-n cioc :D)...


Săptămâna trecută îmi apare un client despre care am aflat întâmplător (din conversaţia pe care o angajase cu altcineva) că e genul de om religios care studiază şi ceva de genul bioenergiei... Mă "măsoară", apreciază că mă aflu pe nivelul 8 (recomandându-mi el să mă îndrept spre nivelul 9, stabil), apreciază că sunt genul de om care iartă uşor, se încheagă pentru câteva minute o conversaţie în care fiecare îşi menţine punctul de vedere fără ca treaba asta să îl influenţeze negativ pe celălalt. Asta-i asertivitate? Fapt e că omul sugera să caut soluţii pentru probleme de viaţă în religie în timp ce eu afirmam că astfel de soluţii le caut mai degrabă în ştiinţă. Oricum, a fost interesant momentul şi mă bucur că am ocazia să-l povestesc.


Sâmbătă, la ieşirea pe bicicletă, am sesizat un fenomen interesant. O bicicletă, o ea în şa. Eu admiram fata, altcineva admira bicicleta... Fiecare cu pasiunea lui! :))


Vineri seară, după o zi în care sudasem ness-urile la fel cum fac fumătorii cu ţigările, cedez nervos când aflu că am două persoane în firmă născute-n Săgetător... Le-am aruncat constatarea asta cumva cu reproş iar partea feminină a acestui săgeto-cuplu mi-a spus că nu sunt toţi la fel. Îi spun că nu contează şi o îndemn să uite. Ce? Vorbele mele? Faza? Atmosfera ciudată care se crease? Mai târziu, cu capul pe birou, plâng... Apare cineva (prezenţă plăcută de obicei) care se-ntreabă (pe trei sferturi în glumă bănuiesc) dacă mai sunt viu...


Şi dacă tot pomenim cofeina, mă trezesc aseară că fac un gest eroic. :D În ideea de a reduce cantitatea de cofeină din "meniul" meu cumpăr nişte capuccino şi un borcan de cicoare. De acum am de ales între mai multe variante de băuturi maro. Va rezulta de aici că voi fi mai puţin agitat în trup şi spirit? Rămâne de văzut...


Iar peste toate astea, o întrebare: voi ajunge diseară Brambura prin Mojo?