Treceţi batalioane române Carpaţii!

Venind dimineaţă spre serVICIU, la Piaţa Victoriei, sesizez în apropiere un tip fredonând destul de amuzat refrenul din titlu, neuitând să o întrebe pe fata de lângă el dacă ştie cântecul. Răspunsul negativ al ei nu l-a împiedicat să fredoneze în continuare. Omul avea un aspect absolut banal dar, după o seară de folk, n-aveam cum să-l ignor dat fiind comportamentul lui "prostesc". Zâmbet de dimineaţă...

Aseară deci, după o oră de senzaţii amestecate, plec spre Iron City având la mine nişte hârtii pe care simţeam nevoia să le ascund dar, neavând rucsacul la mine, n-aveam unde... Tiberiu, uite ce mi-ai făcut! :D Trec din nou pe lângă SB-XX-ROX... Deja devine sâcâitor obiceiul acelei maşini de a-mi sta în cale! :))

Ajung în centru fără nicio grabă. Mă opresc la o fornetărie, "rumeg" ceva apoi cobor în Iron. Ajung pe la 21:00 un pic terorizat de gândul că voi întâlni vreo persoană mai apropiată care mă va întreba ce conţin hârtiile alea... În momentul acesta chiar nu vreau să vorbesc despre ele... Ca şi în cazul altei postări de zilele trecute, Satanic- Vals şi Ana ştiu, măcar aproximativ, despre ce e vorba.

Cântarea a început aproape de 10. Atmosfera era cumva specială. Avea să spună Jonnie că este vorba de o nouă Iron- aniversată, Argentina pe numele ei dacă am înteles eu discursul lui Jonnie. Cu ocazia acelei aniversări a ajuns la Folk, frate şi Eugen Avram... Până la miezul nopţii n-a cântat dar n-ar fi exclus să o fi făcut după... Interesant e că nu s-a cântat nici din piesele lui Eugen Avram.

S-a început cu Aşteptăm nopţi mai lungi să ne putem şi noi iubi (ciudat cum, după atâta vreme, habar nu am care e titlul piesei), o piesă atât de bine cântată de public încât Jonnie a fost încântat. Ciudat la piesa asta să o auzi cântată de oameni (care par) singuri... Ce emoţii încearcă astfel de oameni ascultând/ ascultându-se?

Cred că această primă piesă a serii a fost momentul în care m-am "ancorat" cu privirea de o tânără cu păr negru, cu o bluză în pătrăţele mici- micuţe, albe şi negre. Toate motivele pe care le-aş folosi eu în faţa mea legat de faptul că nu am încercat să comunic cu ea sunt false. Nu mi-ar fi fost mai uşor nici dacă ea ar fi băut bere (e clar că nu m-a ţinut la distanţă o doză de Pepsi), nici dacă ar fi fost îmbrăcată un pic mai provocator (dacă priveam în jur găseam şi astfel de spectatoare care păreau singure dar... la ce-mi folosea?), nici dacă m-aş fi trezit că mă priveşte...

Ca şi atunci, la concertul Emeric Set (aici ar fi nevoie de un link către blogul de pe yahoo profiles dar mă cam grăbesc şi nu pot să-l caut), plecarea acestei fiinţe a lăsat un mic gol în mine... Nu pot aborda persoana dar simpla ei prezenţă îmi oferă o stare de bine... Ca să zic aşa, mă bucur pur şi simplu de peisaj. :)

Pentru că la prima piesă am cântat atât de frumos Jonnie ne-a răsfăţat cu o a doua piesă pe care ne-am putut folosi vocile, o piesă tare dragă mie, Cântă cucul. A ieşit fain!

Ce-a mai urmat reprezintă un amestec de amintiri risipite despre 2 ore de spectacol.

Jonnie, probabil ca răspuns la acele comentarii răutăcioase apărute pe blogul Folk, frate cu săptămâni în urmă, afirma că e fain să priveşti publicul de sus, de pe scenă, pentru că ai ocazia să vezi o mulţime de decoltee mai cuminţi sau mai adânci... Cum era aia? "Deşi nu par, sunt şi eu om...". În definitiv din ce motiv ar purta o femeie un decolteu provocator? Poate pur şi simplu, simţindu-se privită/ admirată/ dorită, se simte validată ca femeie... Sună logic ce spun?

M-am bucurat să aud din nou Verginica... Cu ceva vreme în urmă, în Iron City, părea destul de la modă Tanţa... Uite că acum e Verginica în top urmând, în timp, să se audă de pe scena din Iron şi alte piese faine ale celor de la Timpuri Noi... Acum o săptămână parcă s-a auzit şi Perfect...

După o absenţă oarecare a reapărut în Iron şi Dragoş Boeru... Dacă de obicei mă enervau un pic melancoliile din piesele lui, de data asta am ascultat cu oarecare calm totul şi am constatat că sunt cântece plăcute dacă nu abordezi textele cu rea- voinţă. Iar acea veche piesă a Andei Călugăreanu de care mă bucuram şi pe vremea celor 3 Ceasuri Rele din Preoteasa m-a încântat şi de data asta. "Poartă-se copii bine? Că de nu îi bag în sac..."

Aproape de miezul nopţii a urcat pe scenă şi Folk, sora Nico Pălărie. Îmi place modul în care e promovată în contextul concertului pe care-l va susţine în ianuarie 2010. Data? O găsiţi la comentariile postării numite Nu-mi pasă că iubitul ei acum nu-i un bărbat. Am mai spus că are o voce specială. Printre altele, a cântat o altă piesă care mi-e tare dragă, Gândacul Cătălinei Beţa. S-a mai auzit o piesă sensibilă, din repertoriul Tatiana Stepa/ Magda Puskas...

Cu câteva minute înainte de miezul nopţii am urcat la suprafaţă. Şi nu ştiu dacă m-a făcut să plec ideea de aniversare sau doar oboseala şi relativa stare de rău... Fapt e că, odată ieşit la suprafaţă, mă trezesc strigat. Ca şi prima dată când mi s-a adresat Ştefan (carpatist important) am fost tentat să-ntreb: "Ne cunoaştem?". A fost plăcut să stăm un pic de vorbă.

Dintre cei ascultaţi aseară mi-i amintesc pe: Teddy, Mysha, Jonnie, Alex (parcă Aurica a sunat mai bine ca data trecută), Nico, Fram, Bodi.

A fost plăcut, calm, fără emoţii extreme. N-am ajuns nici în culmea fericirii, nici pe culmile disperării (cum am păţit-o în Ce mi-ai făcut, Ioana?). Poate am regretat un pic că, în afara celor de pe scenă şi a lui Ştefan nu au mai fost în club şi alţi oameni pe care să-i simt apropiaţi. Am vaga senzaţie că mi-e dor de cineva în mod special... Şi în acelaşi timp mi se pare absurd să-mi fie dor...

Am plecat spre casă pe jos, nu mă simţeam prea bine aşa că aveam nevoie de aer... Pe la 1:30 eram acasă, în pat. Curând adormeam...

Final de zi! O zi în care am citit 3 SMS-uri pe care le lăsasem necitite de mult timp şi care sunau exact aşa cum mă aşteptam... Treptat, poate scap de SMS-urile şi e-mail-urile rămase necitite de atâta timp... În definitiv, odată cu trecerea timpului, cele scrise acolo nu ar mai trebui să provoace emoţii puternice... Mă feresc de emoţii puternice? Aşa se pare...

Nu-mi pasă că iubitul ei acum nu-i un bărbat… (Folk, frate! 12 august 2009)

Pe 20 noiembrie 2008 am avut o postare cu acelaşi titlu (schimbata fiind doar data) pe vechiul blog de pe Yahoo 360 (incompletul transfer al postării aici). Acum uite că mă aflu în pană de inspiraţie şi, la acelaşi stimul, vin cu acelaşi răspuns...

Deci a fost o nouă seară Folk, frate! După o zi liniştită a urmat o seară plăcută în ciuda faptului că am scurtat-o în comparaţie cu miercurea trecută.

Înainte de a ajunge acasă îmi picase în ochi Adevărul de seară unde, pe ultima pagină, era prezentat Proiectul Tivodar. Am bănuit că este numărul de ieri, l-am găsit şi eu şi... surpriză! În ciuda bunelor intenţii, ziarista a comis-o! Cu consecvenţă, a făcut confuzie între Mysha şi Ştefan, aşa cum se vede încă din prima pagină disponibilă aici. Îmi propusesem să le scriu pentru a le semnala eroarea, aşa cum am făcut când apăruse ştirea că în 100 Crossroads urmează să cânte trupa de blonde numită Karma (realitatea fiind că în Crossroads urma să cânte Karma din Giurgiu) dar nu am apucat. Mă-ntreb totuşi dacă şi-au dat seama şi singuri de eroare. :D

Am ajuns pe la 9:30 PM deşi mi-ar fi plăcut să ajung mai devreme. De ce? Pentru că înaintea concertului mi se părea firesc să se audă Tatiana Stepa. Şi aşa a fost... Doar că atmosfera apăsătoare pe care o intuiam nu s-a confirmat. Nici nu m-am mai uitat la ceas când Teddy, Mysha şi Jonnie au urcat pe scenă.

A fost o seară cu câteva piese de care mi-era dor (Cântă cucul, Pseudofabulă, Gândacul, Ploaia care va veni, Cea mai frumoasă zi, Umbra), cu mai multe chipuri cunoscute în public, cu mai puţină bere (am plecat din club pe la 1 noaptea, după a doua bere), cu Mysha care mi s-a adresat parcă mult prea politicos (bine, m-am obişnuit cu oamenii plini de bun simţ din Iron City unde, că tot a venit vorba, s-ar putea să ajung şi luni pentru o chestie care încă nu pricep exact ce vrea de la sufletul meu), cu Adrian pe care nu-l mai văzusem de 8 luni, cu un mic regret pentru că nu ne-am reunit trei oameni din gaşca de toamna- iarna trecută (un pui de dor de vremurile alea...), cu un cântec- testament al Tatianei Stepa în timpul căruia am stat cu capul plecat şi aproape am uitat de berea pe care-o aveam în mână. Cred că acest cântec- testament a reprezentat cel mai emoţionant moment al serii. A fost forma în care Iron City a ţinut un moment de reculegere în memoria Tatianei...

Cântec pentru tine nu m-a mai emoţionat ca data trecută deşi, pentru o clipă, gândul a fugit din nou către părul ei...

Verginica m-a bucurat tare mult, e o piesă pe care am plăcut-o de la prima audiţie, în urmă cu muuuuuulţi ani. Am cântat-o, cu mici rateuri, aproape de la cap la coadă... În public, probabil la fel de vechi ascultător de Timpuri Noi, un om pe care, pentru o clipă, am crezut că-l cunosc... Am "comunicat" folosind sticlele de bere ca interfaţă. Hai noroc!

Pe piesele preluate de la Andrieş mă-ntrebam unde-i Tivodar, responsabilul cu Andrieşu` la fel cum săptămâna trecută, auzindu-l pe Tivodar, mă-ntrebam unde-i Cristinissima.

Nico a fost iar în voce. Legat de ea, am aflat că va avea un concert, doar ea şi chitara, undeva în prima parte a lui 2010, într-o sală de 800 de locuri (Teatrul Creangă să fie?). Sunt convins că va ieşi frumos acel concert.

Alex şi Aurica au fost mai puţin în formă faţă de săptămâna trecută dar au avut totuşi câteva momente bune.

Jonnie a avut din nou ochelarii aburiţi de nu ştiu ce "peisaj". Parcă-l aud săptămâna trecută, dintr-o cauză asemănătoare, spunând: "Deşi nu pare sunt şi eu om". Cam aşa eram şi eu tentat să spun aseară... Uneori e dificil să urmăreşti ce se întâmplă pe scenă dacă în jurul tău se află 2- 3 persoane care te atrag altfel...

S-au cântat din nou Păpuşarii iar la refren, tot din cauza PMS-ului pomenit în JN de Tănase, s-a auzit din nou "Şi totuşi Ţapinarii cine sunt?". De când am citit de mica ceartă între Tănase şi Folk, frate mi-a părut rău. Dacă m-aş gândi doar la faptul că, aproape un an în urmă, pe blogul lui Tănase era promovat un concert Semne în Iron şi tot ar fi perfect raţional regretul. Intenţionam să mă duc la acel concert dar nu ştiam unde-i clubul. Am întrebat într-un comentariu, Tănase a răspuns, eu n-am reuşit să ajung la Semne dar măcar am aflat unde-i Iron City. La ceva vreme, profitând de faptul că m-am întâlnit cu Adriana în Gara de Nord (marmota era de vină) chiar într-o seară de miercuri, am zis că e momentul să văd cum sunt serile folk din Iron. Şi de atunci, cât pot de des, vin la Folk, frate! Într-o oarecare măsură, "vinovat" pentru asta e Tănase. Poate cândva se va reface o prietenie care, zic eu, s-a stricat doar dintr-o pană de asertivitate.

S-au mai auzit ceva piese Olăraşu (semn al prezenţei lui Teddy), s-a incercat şi ceva Holograf, s-a auzit din nou Viţa de Vie...

Pe scenă i-am remarcat pe următorii: Jonnie, Mysha, Teddy, Alex, Fram Renul Polar, Nico. Au mai fost cu siguranţă şi alţii dar... mi se scurtează şi mie memoria uneori.

La plecarea mea clubul era încă suficient de plin. După cum spuneam, pe la 1 noaptea ies afară, sesizez absenţa taxiurilor (cele apărute pe stradă erau comandate), o iau încet spre Universitate. Pe gardul Palatului Şuţu expoziţie foto Epson şi oraşul.ro. Poze destul de faine, printre autoare aflându-se şi două montaniarde, Minnie şi Cătălina. Casc ochii la ele (unele chiar merită văzute; vă recomand să vă aruncaţi un ochi dacă ajungeţi în zonă) apoi trec pasajul şi mă opresc câteva minute pe o bancă în parcul de lângă Colţea. Merg apoi mai departe şi, la colţul cu Hristo Botev (la doi paşi de 100 Crossroads) găsesc taxi. La 1:30 eram deja acasă... Şi am dormit până pe la 6:30.

Ioana, ce mi-ai făcut???

Până să ajung acasă remarc în Adevărul de seară citit peste umărul cuiva un articol legat de Vama Veche. Iau şi eu ziarul şi, lăsând la o parte articolul despre cutremurul de dimineaţă, caut să văd ce scrie despre Vamă. Sar peste cearta cu Tucă şi rămâne doar ideea de cort pe plajă, idee care mă tentează şi-n vara asta. Am un concediu, ce fac cu el??? Oare voi ajunge, singur, la mare???

Fac popas acasă cam o oră apoi plec spre centru. Dorul de Folk Frate mă luase la rost de câteva zile. Pentru comoditate las acasă rucsac şi borsetă, plec doar cu acte, chei, bani, şerveţele şi telefon strecurate prin buzunare. În metrou, chiar în dreapta mea, se aşează o viitoare arhitectă. Instrumentele care le purta pe umărul stâng interacţionau uneori cu braţul meu. Nu mă deranja, mai degrabă mă emoţiona. La fel cum mă emoţiona/ excita mai devreme, în drum spre casă, frecarea dintre braţul meu şi al unei domnişoare oarecare. Am ezitat ceva până s-o privesc, semiadormită. O prezenţă plăcută deşi nu avea nimic care să-ţi sară insistent în ochi. Aproape de Unirii se trezeşte, îşi dă seama că m-a împuns cu instrumentele şi-şi cere scuze. Îi spun că nu-i nicio problemă apoi mă ridic. Îmi mai arunc o privire spre ea, în oglindă. Da, uneori nu pot privi omul în faţă... Parcă-mi pare rău să plec de lângă ea fără să fi încercat un pui de conversaţie. Oare, pentru mine, va avea mereu un puternic potenţial anxiogen ideea de a aborda un om?

Cobor, mă uit la ceas, în ciuda aşteptării de peste 10 minute la metrou (l-am pierdut la câteva secunde pe celălalt) constat că e puţin trecut de 21:30 deci e posibil să ajung în Iron City înainte de începerea cântării. Deloc grăbit mă îndrept într-acolo. Mă simt un pic ciudat pe stradă...

Ajung, în boxe se auzea ceva Iris. Publicul cânta, atmosfera era deja faină. Cobor scările, sesizez că e destul de aglomerat culoarul către bar aşa că trec prin faţa scenei încercând să-mi croiesc drum. Nu ştiu de ce mă terorizează trecerea asta prin faţa scenei... N-apuc să fac doi paşi şi fetele printre care treceam mă atenţionează că sunt strigat. Cine să fie? Ştefan, ca de obicei! Bucuros de revedere! Ne salutăm apoi fug la bar. Deşi era relativ liber clubul am preferat să stau în picioare în prima parte a concertului care a început curând cu Cântec pentru tine. Pe scenă Mysha, Jonnie şi, deja?, Alex cu Aurica.

Au trecut luni de când nu mai ajunsesem pe aici... Totuşi, deşi nu prea mai recunoşteam oamenii din public, atmosfera era aceiaşi. La un moment dat, sesizez un chip care-mi pare teribil de cunoscut. Ceva mai târziu chipul se apropie îndreptându-se spre o masă. Da, e Liviu. Îl salut, se instalează apoi îşi dă seama că nu mai are ţigări. Mă-ntreabă dacă ies cu el după ţigări să mai stăm de vorbă. Las berea (era deja a doua, prima a curs aproape instantaneu pe gât) în paza prietenei lui şi ne-ndreptăm spre ieşire. Din nou sunt strigat. Ioana! Altă plăcută revedere! O întreb dacă va cânta, îmi spune că va urca pe scenă mai târziu. Îmi dau seama că mi-era dor s-o ascult... Ce bine că m-am mişcat până-n Iron City! Liviu e un pic mirat că m-am oprit din drum, o vede pe Ioana şi-i spune ceva de genul "Te ştiu! Ştiu şi de unde te ştiu!". Cred şi eu că o ştie. De când a debutat la Om Bun (decembrie 2007 era? interesante amintiri am de la acea ediţie...) Ioana este ştiută de din ce în ce mai mulţi oameni buni...

Merg cu el pe străduţele înguste din centrul vechi povestind de una, de alta... La primul loc unde aveau ţigări era coadă aşa că ne-am continuat drumul către alt magazin. Ajungem, ia ţigările, pe mine mă apucă o senzaţie ciudată la stomac. Mai mergem câţiva metri şi vomit. Offff! Totuşi, faţă de Liviu nu mi-e ruşine. Se mai întâmplă după bere, când ies din fum la aer curat şi mă grăbesc un pic. Altfel ar fi stat lucrurile dacă lângă mine, în clipa aia, ar fi fost Rox. Ori aş fi intrat în pământ de ruşine ori pur şi simplu nu s-ar fi întâmplat să vomit. Cu Rox am băut întotdeauna puţin şi lent. Chiar îşi exprima cândva nemulţumirea pentru faptul că-mi ia cam mult timp să beau o bere, idee din care eu ar fi trebuit să înţeleg, probabil, că doreşte să scurtăm întâlnirile... Îmi revin în câteva secunde şi apoi ne-ntoarcem în Iron. Mă aşez lângă Liviu, la masa lor.

Pe scenă era acum şi folk sora Nico. Era în voce. A sunat plăcut... "Şi-am să ajung în iad pentru tineeeee". Ne-a arătat că ştie şi cu chitara (cred că nu o mai văzusem cu chitara în mână până acum dar, la aşa voce, nu mi se părea neapărat necesar să se descurce şi la chitară).

A urcat apoi pe scenă Tivodar cu al său proiect în căutare de nume. A sunat plăcut, ca de obicei. Iar jumătate din Râpa continuată instrumental şi rămasă până la urmă nefinalizată a sunat superb. Cu ocazia asta am avut parte de o intervenţie faină a cuplului om- vioară (Alex şi Aurica despre care tot citeam în ultima vreme pe blogul folk frate dar nu-mi imaginam că sună atât de bine).

Un pic mai târziu Jonnie o anunţă pe Ioana. Deci DA! Piese pe care le mai auzisem, piese pe care nu le mai ţineam minte sau piese pe care nu le mai auzisem. Mă ajut ca şi altă dată de blogul de Vama Veche în căutarea textelor auzite aseară:

Epilog (de vorbă cu floarea), piesă nouă la care Ioana ne cerea să o uităm dacă încurcă textul. O fată din public a sesizat eroarea şi a precizat că o iertăm, nu o uităm. A sunat plăcut, mi-am dat seama că citisem deja poezia pe blog dar nu ştiam că a făcut şi muzică pentru ea.

Vânzătorul de vise

De vorbă cu Micul Prinţ, Ursul de pluş, Cotidian, piese pe care le-am auzit cam în fiecare recital al Ioanei.

Cotidian o ştiu chiar de la Om Bun, a fost una dintre piesele cântate în concurs...

Dar despre recitalul Ioanei altceva aveam a spune. Fiinţa asta a reuşit să mă emoţioneze puternic... Nu, nu cu acea piesă faină din Cenaclul Flacăra despre Ion, ţăran român (nu-i găsesc textul pe net...), nici cu piesele deja pomenite... De data asta Ioana m-a răscolit cu o piesă în care... "ea e frumoasă şi te iubeşte..." N-am reţinut altceva din piesa asta dar sper să o mai aud cândva... Acum am ascultat-o gândind "da, e frumoasă dar nu mă iubeşte". Şi nu ştiu dacă textul, vocea Ioanei sau gândul meu au avut un procent mai mare de "vină" dar am început să plâng. Iar faptul că plânsul meu n-a atras atenţia nimănui, n-a provocat nici vreo compătimire, nici vreo curiozitate, nici vreun reproş m-a făcut să-mi accept emoţiile fără să mă învinovăţesc de prea multă sensibilitate. Nici că se putea mai simplu spus... Rox e frumoasă şi nu mă iubeşte. Un motiv suficient de puternic pentru a plânge...

La piesa următoare, aşa cum am mai păţit cândva, în 100 Crossroads, un ochi plângea, altul râdea. A urmat, dacă nu mă înşel, De vorbă cu Micul Prinţ. M-am înveselit un pic dar multe piese de atunci încolo dispărusem în lumea mea...

Poezie, muzică, suflet... cu aşa piese sufletul chiar e lăsat să iasă din trup încarnat într-un zâmbet sau într-o lacrimă. Pentru astfel de momente nu cred că voi găsi vreodată cuvintele potrivite pentru a adresa mulţumiri...

Cum a continuat seara nu prea mai ştiu. Fapt e că a venit vremea când Ioana s-a strecurat printre folk fraţi şi... s-a auzit Oraţie de nuntă... Nu mi-am dat seama după primul vers ce piesă e (am o scuză, n-am mai ascultat de mult Imre) dar am recunoscut-o curând şi... din nou am plâns... Simbolic, s-a închis cercul... Ioana- Emeric Imre- Ioana... Dacă nu ar fi fost ea poate n-aş asculta nici acum cu atenţie muzica lui Imre... Mulţumesc! Mulţumesc! Mulţumesc! :)

Un alt moment plăcut al serii a fost, pentru prima dată auzit de mine în Iron City, Cerbul. Nu mai ştiu cine mi-a trimis cândva un mp3 cu piesa asta, nu ştiu cine-o cântă în playlist-ul de pe carpati.org dar stiu că m-am bucurat s-o aud.

"Piesa-i gata, trag oblonul..." Pe la 3 noaptea, pe când în club mai eram doar vreo 10 oameni, folk fraţii au coborât de pe scenă. Pentru prima dată am stat de la cap la coadă la o seară folk frate. Am luat un taxi chiar din faţa clubului şi peste un sfert de oră eram acasă. Am adormit instantaneu...

Dimineaţă m-am trezit destul de târziu, m-am aruncat jos din pat dar am constatat că trupul mi-e greu... Se pare că exagerasem... fie cu numărul berilor, fie cu ora la care am ajuns acasă, fie cu altceva...Mai târziu am oscilat între dureri de cap şi de stomac, pe lângă tentaţia unui pui de somn. Totuşi, nefiind treburi prea urgente la birou, m-am putut odihni cât de cât. Iar seara, după ce am făcut ceva cumpărături, am tras un somn care m-a repus pe picioare. Aşa că, miercurea următoare, cred că voi repeta experienţa.

Şi uite aşa, acum, la 36 de ore după seara folk frate, voi posta acest text. Nu înainte de a aminti că alt refren m-a dus cu gândul la altă femeie... "Cu părul tău aş vrea să mă joc şi eu..." Genul de păr pe care n-ai cum să-l uiţi...

5 ore de folk, 4 beri, o plimbare în miez de noapte, 2 ture la budă (mai spuneam eu cândva că am o problemă cu toaletele... uite că nici în Iron nu n-a mâncat WC-ul :D), 2 reprize de plâns... Cam aşa ar suna un rezumat...

Îmi propusesem să povestesc acum şi despre evenimentele care au ajutat prima mea ieşire în Iron City, ieşire de la care cred că se face aproximativ un an, dar voi scrie cu altă ocazie despre asta...

Iar cu titlu de tristă noutate de ultimă oră, aud că a murit Tatiana Stepa :( Cred că e simplă coincidenţă faptul că, în ultimele săptămâni, am ascultat cântecele ei mai mult decât în orice altă perioadă. Îmi pare rău că nu voi mai putea s-o aud într-un concert de club... Dar va rămâne amintirea recitalului ei de la Maratonul Preoteasa şi al celui de anul trecut de la Folk You.

Dumnezeu s-o odihnească!