Singur în Baiul sudic, 7 decembrie 2017

Joi 7 decembrie 2017, în a doua zi a miniconcediului luat în special din greaţă faţă de moş Nici O Laie, cobor din pat pe la 3:30, după aproximativ 4 ore de somn. Târziu, foarte târziu (la 05:07) pornesc spre gară dar, spre norocul meu, ajung mai repede decât credeam (în vreo 50 de minute ajungeam la gară, trenul meu, la care aveam deja bilet luat, urma să plece la 6:23). Nu eram tocmai optimist din două motive: urma să mă plimb printr-o zonă necunoscută pe o prognoză relativ pesimistă de vânt puternic (fusese, poate încă era în vigoare, atenţionare de vânt până la 100 km/h în munţii din Prahova, la peste 1700 m altitudine).

Pornesc deci cu trenul, singur în nişa mea de 4 locuri. În apropiere, un grup de liceeni care mergeau cu şcoala la Buşteni. Nici gălăgioşi, nici prea cuminţi, copii păreau destul de normali. Pe la Breaza Nord am senzaţia că sunt deja la Comarnic deci casc bine ochii pentru că urmau, teoretic, Posada şi Valea Largă. În realitate, am mai avut ceva de aşteptat până la Comarnic. Pe tren am timp să mănânc, să studiez descrieri de trasee de pe munţii noştri şi carpaţi.org, să-mi întind beţele telescopice, să casc ochii pe geam la o chestie (rachetă?) care se înălţa în văzduh prelungind în sus culorile răsăritului.

Când dau să-mi pun parazăpezile (nişte vechituri pe care nu ne-am îndurat să le aruncăm, deşi avem parazăpezi noi în casă) constat că uneia îi lipseşte chinga care trece pe sub bocanc. Îmi spun că o pun aşa, mai mult de formă dar îmi amintesc imediat că am sfoară la mine. Din două table care erau la îndemână în tren cu una am reuşit să tai sfoara. Am improvizat o legătură care, mai târziu, avea să-şi demonstreze un singur punct slab: se lipea zăpada de sfoara aia ceva de speriat! Din când în când trebuia să dau din picior încercând s-o dezlipesc.

În sfârşit, la ora 08:46 cobor în Valea Largă pe ultima uşă a ultimului vagon, motiv pentru care am ratat peronul, sărind pe pietrişul ăla neplăcut. Câţiva metri mai încolo mă caţăr pe peron, trec pe lângă clădirea gării, sunt atent la cei trei căţeluşi care mişunau pe acolo nu ştiu cu ce intenţii (nu păreau duşmănoşi dar nici eu nu păream lipsit de apărare cu beţele întinse), între timp, pe o clădire de peste şine, remarc triunghiul roşu care pleacă de aici spre Cota 1000 (şoseaua Sinaia- Târgovişte).

Pe lungul pod peste Prahova, pe la mijloc, simt un balans ciudat şi-mi cam tremură inima de emoţie. Mă uit mai atent şi constat că podul este cumva atârnat de cabluri, nefiind tocmai stabil din cauza asta. E clar că nu aş vrea să-l traversez pe vânt puternic... Nu mai fusem pe podul ăsta de vreo 25 de ani, de când fusesem cu Daniel şi cu tata campat la Izvorul Rece. Tot de atunci aveam şi vagi amintiri despre drumul forestier care pleca din spatele motelului şi şerpuia prin pădurea tânără de conifere.

Gâfâi pe scările care mă scot aproape de şosea. Sunt cam la pământ cu antrenamentul anul acesta... Ies sus şi caut DN-ul. Ia-l de unde nu-i! Prind la ghici direcţia spre o staţie de electricitate (de aici se pare că pleacă linia electrică în lungul căreia evoluează mai încolo triunghiul roşu, în Bucegii sudici), observ o potecuţă exact când decisesem să mă întorc pentru a încerca prin altă parte. Merg paralel cu gardul staţiei de electricitate şi, în sfârşit, ies în DN 1, peste drum de Izvorul Rece. Căţeii de dincolo de gard au stat cuminţi.

În următorii 200 m trebuia să traversez şoseaua într-o zonă pe unde, în condiţii normale, nu traversează nici dracul, motiv pentru care nu există nici cea mai vagă urmă de trecere de pietoni. O iau deci spre sud, pe dreapta drumului, căutând momentul potrivit pentru traversare. Exact la ramificaţia drumului forestier (vechi, zice documentaţia) Valea lui Bogdan am noroc să pot traversa după ce urmăresc un minut tablele pe roţi care aveau prioritate. Nici nu trec bine şoseaua că observ în faţa curţii amplasate strategic exact la ramificaţia forestierului un dulău măricel, liber. Mă pregătesc să trec, cu grijă la mişcările uriaşului lătrător. Din fericire, nu se apropie prea mult, mulţumit probabil că am ocolit cât de pe departe se putea curtea pe care o păzea. Mai era pe acolo o pocitanie mică lătrătoare dar pe aia aproape că nu am băgat-o în seamă.

Pe culmea (Culmea Gagul Mare, conform hărţilor) care începea să se ridice în stânga forestierului observ o potecă. Îmi spun că aş putea merge şi eu pe poteca aia dar, după ce citisem despre Valea lui Bogdan, eram totuşi mai tentat de drumul larg, cu atât mai mult cu cât mă aflam la prima vizită în zonă. Intru deci pe drum, depăşind pe stânga bariera care-l închide circulaţiei auto. Puţin mai sus, nişte afişe cu interdicţii anunţă o amenajare hidrotehnică. O depăşesc mulţumit că nu se mai agită câinii de jos. Curând drumul începe să urce mai abrupt, reduc ritmul (şi aşa lejer), casc ochii la pragurile construite în lungul Văii lui Bogdan, mă uit întrebător la urmele pe care le observ pe jos, vorbesc singur din când în când pentru a alunga astfel posibilele fiare ale pădurii care ar fi dorit să mă aibă pe post de masă de prânz, îmi amintesc un cântec şi... tot mai rece şi singur cărarea mă suie. Bine, nu era tocmai rece, poate puţin sub 0 grade. Mâinile nu simţeau nevoia de mănuşi şi eram tare mulţumit din cauza asta, având posibilitatea să consult GPS-ul (care, din nou, refuză să mai comunice complet cu calculatorul; boala asta pare pentru el la fel de obişnuită ca o răceală în cazul oamenilor, cauza fiind posibil comună: temperatură scăzută şi umiditate mare). Bine că am putut să-l încarc cu harta şi unele puncte mai mult sau mai puţin aproximate de diverse surse (de exemplu, preluate de pe opentopomap).

Urc, observ bornele de distanţă, îmi dau seama că cei vreo 5 km de drum nu sunt tocmai o exagerare. La borna de 2 km (cu 2-ul înscris într-un pătrat- dreptunghi) încep să mă gândesc că în cerc sunt înscrise cifrele legate de sute de metri iar în pătrat sunt cele legate de kilometri, fiind simplu să-ţi dai seama cam cât ai mers cu condiţia să remarci cifrele înscrise în patrulater.

Vine şi momentul în care observ pe jos şi urme de om. Părea să fie un drumeţ singur care cobora nu ştiu de unde. Undeva pe la jumătatea drumului urmele de om m-au părăsit făcând stânga şi nu au mai revenit. Poate aş fi luat-o şi eu după urme (că or fi ducând undeva) dar insist totuşi să mă ţin de drum ca beţivul de gard. Tot sperând la poienile din descriere, mă trezesc ieşit în singura poiană de până aici, cea în mijlocul căreia tronează o construcţie care are în dreapta (cum o priveşti venind de jos) o terasă de lemn izolată de exterior cu folie de LDPE. Nu observ nicio mişcare în zonă aşa că-mi imaginez că nu-s acasă silvicii. Poate m-aş fi adăpostit un pic pe terasa aia (nu că aş fi avut reală nevoie, bine îmbrăcat şi pe o temperatură plăcută, alăturată unui fantastic cer senin) dar, aflându-mă în dreptul ei, aud lătrat mai jos. Mă întorc şi observ doi dulăi care lătrau în direcţia din care venisem eu. Mi-am imaginat că latră după cine ştie ce lighioană şi aproape că le eram recunoscător că o alungă. Îi întreb dacă au văzut ursul de parcă m-ar înţelege. Unul dintre câini vine spre mine aparent prietenos (dădea din coadă) dar totuşi lătrând. Am grijă să pun un băţ între mine şi el. Un pic enervat de senzaţia de oarecare ameninţare, încep să-i vorbesc iar: Mai bine mi-ai spune în ce direcţie continuă drumul!

Relativ liniştit, continui uşor prin dreapta clădirii (între ea şi plantaţia tânără de conifere), cânii mă lasă în pace, mai sus dau din nou în ditamai drumul, văd un tractor cu lanţuri pe roţi (probabil el făcuse urmele pe care le remarcasem mai jos), îmi dau cu presupusul că sunt pe noul drum din stânga (geografic) Văii lui Bogdan, un pic debusolat îmi pun problema să cobor în dreapta pe acesta dar în acelaşi timp observ nişte urme care fug undeva în stânga drumului. După ce casc un pic gura pe acolo o iau pe acele urme, urc un pic relativ abrupt şi, puţin mai încolo, intersectez un nou drum, lat, frumos, uşor de urmărit. Îmi pun pentru o clipă problema că am scurtat o serpentină a drumului de jos şi că, la o posibilă întoarcere pe aici, aş putea să fiu debusolat de serpentinele astea, urmand să-mi fie greu să prind direcţia corectă pe noul drum forestier de pe Valea lui Bogdan. Aveam totuşi soluţia întoarcerii pe propriile urme (fizice, lăsate în zăpada în strat subţire pe care am călcat aproape de la începutul urcării pe drum dar şi electronice, lăsate de trackul GPS pe care e posibil să nu reuşesc niciodată să-l descarc în calculator) aşa că nu eram cu adevărat îngrijorat.

În noul drum descoperit fac stânga şi, ceva mai încolo, în dreptul unei platforme mai largi pe care îmi imaginez că întorc utilajele, mă blochez câteva clipe neintuind o posibilă continuare. Un pic mai jos, tot pe acest drum nou, mă intersectez cu un nene care conducea doi cai. Undeva între acest nene şi platformă observ, despărţite de maxim 50 m, două lucruri interesante: un indicator rutier pentru succesiune de curbe din care prima la stânga şi o potecă relativ abruptă pe care continuau urmele de potcoave, undeva în dreapta, pornind în unghi de 30 de grade din drum. Ora 10:30.

Imediat după indicator drumul trece spre stânga, pe un pod.

În jos, pe direcţia din care veneam, drumul arăta aşa:

Spiritul de aventură părea să mi se atrofiat. Puteam să continui pe poteca aia dar am preferat din nou drumul. Care până la urmă m-a trădat lăsându-mă pradă unei poteci largi, plăcute, mergând cam pe curbă de nivel. Pentru că era încă devreme nu-mi făceam griji pentru direcţia în care merge această largă potecă. Bag totuşi ochiul în GPS şi constat că merge oarecum spre Vf. Gagul Mare. Nu-mi făceam griji pentru direcţie dar vântul puternic care se auzea deasupra copacilor începea să mă neliniştească. Nu ştiam dacă s-a prelungit avertizarea de vânt puternic, ştiam că meteoblue dă vânt spre 60 km/h pe Baiului aşa că se impunea ceva atenţie acordată acestui aspect. Presat de o necesitate, marchez teritoriul îngălbenind zăpada. Profit de pauză şi iau o pătrăţică de glucoză. Mă nemulţumeşte felul în care se aude vântul dar merg înainte. Las totuşi, pe acest traseu pe curbă de nivel, o indicaţie de direcţie. Trag cu bocancul o săgeată în dreptul căreia scriu VL în ideea de a mă orienta după ea în caz că mă întorc pe aici. 

Din poteca asta lată se vedea uneori interesant.

Puţin mai încolo, pădurea pare să se termine. Aproape de ieşire, zăpada cuminte de până aici se transformă în valuri troienite, piciorul afundându-se mai mult pe aceşti ultimi metri. Trag şi aici o săgeată utilă pentru întoarcere (dacă nu o acoperă zăpada transportată de vânt între timp) apoi ies într-o pajişte pe care bate vântul destul de turbat. Cât stau să fac poze şi să consult GPS-ul (se părea că nu sunt tocmai pe Gagul Mare dar în acelaşi timp în dreapta părea să se vadă culmea principală a Baiului) îmi cam îngheaţă mâinile aşa că scot nişte mănuşi puse încă din tren în buzunar, la îndemână. Căciula o pusesem mai jos, observând că adierea vântului se simte neplăcut la urechi. Aş fi pus cagula (ca să protejez mai bine gâtul) dar mi se părea că e destul de penibil să port cagulă în condiţii meteo totuşi prietenoase. Ora 11:25. 

Pe tren, la întoarcere, încercând să mă prind pe unde mă aflam când am ieşit din pădure, am tras concluzia (nu ştiu cât de corectă) că ajunsesem în punctul cu 1492 m altitudine marcat pe harta Munţii Noştri undeva la sud de Vf. Gagul Mare. Deci ceea ce consideram eu în teren ca fiind culmea principală a Baiului era de fapt doar zona Vf. Gagul Mare iar stâna pe care o observam era cel mai probabil stâna de la vest de Vf. Gagul Mare, pe Piciorul Gagului. 

Revin în punctul în care am ieşit din pădure. După pauză îmi spun că nu aş lua-o în dreapta, în sus, la vântul care se anunţa. Nu părea musai nici să mă întorc pe unde venisem. Mai exista a treia cale, în stânga, în jos, pe marginea pădurii. Printre urme de animale, pe direcţia asta păreau să se vadă uneori şi urme de om, încurajatoare. Decid pentru stânga-jos. Zăpada arăta diferit pe sectorul acesta. Oscilau acumulările în care bocancul intra aproape tot cu porţiunile cu zăpadă tare, tasată de vânt, pe care aproape că erau necesari colţarii. M-am descurcat călcând cu grijă şi ajutându-mă de beţe. Am mers cu spor, împins şi de vânt, până când culmea pe care coboram (vă spuneam mai devreme de Culmea Gagul Mare? ei bine, pe ea ajunsesem) a intrat în pădure. 

Se intuia o oarecare potecă dar tot mai era din când în când necesar câte un slalom pentru a ocoli porţiunile cu vegetaţie mai deasă. Încă mă deplasam repede. Uneori te întâmpina o poartă (ora 11:47).

Totuşi, ceva mai jos începea micul coşmar. Vegetaţia era din ce în ce mai deasă, variante de ocolire nu se vedeau, singura şansă era imitaţia de potecă care, uneori, trecea de-a dreptul printr-o tufă de măceş (sau ce-or fi fost chestiile alea cu ghimpi care mi-au pus la încercare atât îmbrăcămintea cât şi rucsacul, fiind chiar la un pas să-mi fure căciula care mi-a rămas atârnată într-un spin) sau la limită printre crengi de conifere care abia aşteptau să-mi intre în ochi. Panta creştea, terenul devenea alunecos (resturi de zăpadă peste noroi) aşa că au fost inevitabile vreo trei căzături în urma cărora, din fericire, nu m-am ales decât cu orgoliul vag şifonat. Nu ştiu de ce, în desişurile alea eram mai atent la potecă şi la distanţa pe care o mai aveam de parcurs până în drumul forestier decât la faptul că aş fi putut întâlni vreun urs. Prin urmare, am coborât destul de tăcut, pomenind totuşi foarte rar elefantul roz care se dă cu ruj. Deşi părea că nu a mai trecut nimeni de secole pe aici, din loc în loc mai întâlneam câte-un gunoi, semn că cineva, cu un nivel înalt de educaţie, trecuse totuşi pe aici cu mai mult sau mai puţin timp în urmă. Un loc mai plat şi mai larg apărut până la urmă pe această înghesuită potecă a fost tocmai bun pentru un mic popas de golit şi umplut. Era cam rece pentru unele părţi ale corpului aşa că am rezolvat cât se putea de repede.

Repornit la drum, dau în câteva minute de drumul forestier marcat aici cu borna 8 de distanţă. Ora 13:07. 

Înseamnă că puteau fi reale vocile de oameni pe care le auzeam în timpul popasului... Bine că nu i-a trecut nimănui prin cap să intre pe potecuţă şi să mă surprindă cu pantalonii off.

După boschetăreala asta am tras concluzia că nu orice potecă trasată pe o hartă chiar este o rută practicabilă în condiţii decente.

Dacă tot era devreme şi ajunsesem la drumul ăsta care, după ştiinţa mea, dacă era urmat la dreapta, îţi lăsa cel puţin o posibilitate de coborâre în Sinaia, l-am urmat la dreapta. Dacă vedeai cu câtă pasiune observam fiecare intrând de potecă spre dreapta, fiecare marcaj de distanţă, fiecare culme secundară marcată cu benzi roşii silvice ai fi putut crede că nu am mai văzut în viaţa mea munte, păduri sau drumuri forestiere. Am mai văzut, să ştii! Dar acum, băgat un pic în ceaţă de bibliografie, încercam să văd cu ochii mei cum stau lucrurile pentru a plănui şi alte plimbări. Şi am văzut câteva variante pe care, teoretic, s-ar putea urca spre Culmea Gagul Mare sau Piciorul Gagului, am văzut şi o variantă posibilă de coborâre spre Sinaia (citisem că ar fi două), situată în continuarea uneia dintre potecile de pe Piciorul Gagului (ora 14:40), am văzut că drumul forestier merge fără întrerupere până în Valea Câinelui şi că, după traversarea văii, o ia în susul ei, după cum citisem.

Prima potecă interesantă care pleacă spre dreapta din drum am observat-o la 13:35. Am urcat un pic pe ea cumva temându-mă că ea doar taie o serpentină a drumului. Este promiţătoare.

La 13:43 traversez pârâul Gagu. Drumul trece aici de-a dreptul prin apă. Din fericire nu am luat apă la bocanci.

Posibilă urcare în dreapta:

 
Bucegii şi oraşul Sinaia se văd uneori interesant de pe drum.

Pe drum, în afară de zonele noroioase sau cu pojghiţă de gheaţă (am alunecat de vreo două ori dar m-am redresat în beţe) nu m-au mai deranjat decât cele câteva maşini şi utilaje cărora le făceam loc să treacă staţionând cât mai în afara drumului. De câteva ori am observat afişe despre zonele de exploatare a lemnului, cu J, RO, nume firmă, tipul şi durata exploatării. Aşa transparente or fi peste tot exploatările? Dintr-o maşină, un nene m-a ţinut de vorbă câteva minute. Nefiind presat de timp, nu m-a deranjat (cu atât mai mult cu cât omul părea să cunoască locurile pentru că administrează un funicular undeva în Valea Câinelui). Am aflat de la omul ăsta că în pădurea dintre Valea lui Bogdan şi Valea Câinelui mişună un grup de 4 câini care obişnuieşte să alerge căprioarele. Nu-mi dau seama în ce măsură ar reprezenta un risc pentru mine dacă aş întâlni aceşti “vânători” de căprioare dar mă simt mai liniştit dacă nu-i întâlnesc.

Spre surprinderea mea, am observat într-un loc de pe dreapta drumului un izvor cu debit puternic care curgea printr-un lemn scobit. Nu eram însetat, nu am avut motiv să-mi pun problema potabilităţii apei, nu am gustat-o. Ora 14:16.

Cinci minute mai devreme observasem o culme cu marcaj forestier care părea urcabilă. Şi pe firicelul de apă de la izvor părea urcabil.

  
Legat de temperaturi, am dedus că nopţile sunt acum teribil de friguroase în Sinaia după faptul că, în şanţul de pe marginea forestierului, apa îngheţase. Am dat cu băţul în gheaţă, am spart-o şi am constatat că avea minim 1 cm grosime.

Ultima intersecţie de dinaintea traversării Văii Câinelui a fost asta:

După traversarea Văii Câinelui (pe care, cândva, era amenajat un izvor cu apă minerală) la ora 14:51 mi se face un pic greaţă văzând cât de noroioasă este varianta spre Sinaia. 

Teoretic, aveam timp să mă întorc pe drum până în Valea Largă până la RE 3010 la care aveam bilet dar am ales să înfrunt noroiul şi să continui spre Sinaia. Puţin mai încolo, intersectez un tractor care târa o bucată de copac. Mă plasez în stânga pentru a-i face loc dar tractoristul mă claxonează şi-mi face semn să mă urc în dreapta. Fac cum spune apoi urmăresc cum evoluează lucrurile. A ştiut omul ceva… Buşteanul avea tendinţa să se rostogolească în direcţia în care mă aşezasem eu iniţial, existând riscul să fiu călcat, lovit, strivit, agăţat. Continui prin noroi... 

Chiar la intrarea în oraş apare o problemă destul de mare. Traseul drumului, mai vag conturat aici, trece exact pe lângă o casă neîmprejmuită cu gard. Observasem din timp un câine liber dar, din stânga, apare alt câine în lanţ şi încă unul liber. Se apropie doi dulăi ameninţători, lătrând. Păreau decişi să muşte din beţe. Mă opresc să-i ţin de vorbă, încercând să nu mă surprindă cu beţele îndreptate în altă parte decât spre ei. Din casă, o tanti pare să încerce să-i potolească dar n-are prea mult spor. Cu paşi mici, reuşesc să trec de cei doi uriaşi, salut femeia şi aproape că-mi văd de drum ignorând o piticanie lătrătoare care mă luase în primire spre finalul incidentului. Mă văd pe aleea pietruită de la marginea oraşului. Mai trec oameni. Deci nu e chiar junglă aici... Totuşi, să treci cu drumul prin ceea ce ar putea fi curtea omului nu mi se pare deloc o idee inspirată. Oare era o variantă de ocolire pe care să nu o fi observat eu? Alta decât poteca spre Piscul Câinelui care ar da în culme în dreptul unei curbe la dreapta pe care o face punctul albastru în coborâre...

Continui pe aleea îngustă, trec două poduri (peste Prahova şi peste calea ferată), trec un mic pasaj subteran (nu m-am prins pe sub ce e făcut) apoi, printre două garduri, ajung în DN 1, la intersecţia acestuia cu ceea ce oficialii din Sinaia numesc Str. Clăbucet. Mie numai a stradă nu-mi seamănă chestia aia cu scări, poduri şi pasaje întortocheat plasate. Vestea bună e că, de acum ştiu să prind drumul de pe Valea Câinelui. Vestea proastă e că nu prea mai am curaj să trec pe lângă dulăii ăia. S-ar putea să caut totuşi cândva o variantă prin care din drumul forestier pe care am venit să mă conectez cu marcajul de pe Piscul Câinelui. O exista o zonă în care urcarea spre culme să fie rezonabil de abruptă...

De aici, pentru o vreme, eram pe teren cunoscut. Ştiam că mă aflu undeva la sud de gara Sinaia Sud aşa că, ieşit din Str. Clăbucet, fac dreapta. Acum gândindu-mă un pic mai mult, aş spune că eram mai inspirat dacă aş fi făcut stânga spre Izvorul Rece. Aş fi avut şanse să observ pe unde coboară poteca aia dinspre Picorul Gagului...

Merg pe partea dinspre râu a şoselei până la Sinaia Sud. Aici traversez pasarela şi mă mut pe partea stângă. Continui pe ea până la ramificaţia de gară unde ezit o clipă. Mă uit la ceas şi decid că am timp suficient pentru a ocoli prin centrul oraşului. Prin urmare, tot pe stânga, fac stânga. Pe la 15:30 fac ultima fotografie, lângă o biserică din Sinaia.

În apropierea Primăriei traversez spre dreapta sperând că voi găsi o patiserie care să vândă ceva care să mă atragă. Nu că aş fi fost flămând şi cu hrana din rucsac terminată (al patrulea sandwich oricum urma să-l mănânc acasă, a doua zi), doar aşa, de poftă. Totuşi, nu am găsit nimic interesant aşa că am trecut prin Sinaia fără să cheltui un leu. De fapt, de când am plecat de acasă şi până m-am întors nici nu am pus mâna pe bani. Chiar a fost o tură economică, cu Regio şi fără chestii care să stârnească pofta pe drum.

Cobor în gară, curăţ beţele telescopice de noroi, mănânc un sandwich, beau nişte zeamă de la Isostar, trag de timp cum pot şi, după vreo 2 ore, îmi vine personalul la care luasem bilet.

Pe tren cam dorm pe mine, acasă abia reuşesc să-mi desfac oarecum bagajul apoi trag un somn sănătos până a doua zi, tot liberă, cu somn pe săturate.

Cam asta a fost povestea învârtitului meu în jurul cozii în apropierea Vârfului Gagul Mare (1594 m altitudine).

CRONOLOGIE (conform GPS; orele din text sunt conform aparat foto)

09:04- sunt pe varianta veche a DF Valea lui Bogdan

10:11- ies din DF preţ de o posibilă serpentină

10:24- indicatorul rutier cu succesiune de curbe

10:40- sunt pe poteca lată pe curbă de nivel şi constat că e vânt puternic sus

10:55- pauză de îngălbenit zăpada

11:13- ies din pădure

11:27- bornă silvică 87

11:35- reintru în pădure

12:35- 12:53- popas deasupra DF

12:58- DF borna 8

13:26- bifurcaţie la dreapta la borna 18

13:35- traversez pârâul Gagu

13:41- bifurcaţie culme cu bandă roşie forestieră

13:43- borna 23

13:46- posibilă potecă spre dreapta

13:52- bifurcaţie spre dreapta

14:04- bandă roşie forestieră spre dreapta; teoretic aici ar trebui să continue poteca şi către stânga

14:08- izvor

14:32- potecă destul de clară atât în sus cât şi în jos

14:38- borna 45

15:09- DN 1

15:19- Gara Sinaia Sud

15:55- Gara Sinaia

Acum, la vreo 2 săptămâni înainte de Crăciun, simt că postarea asta s-ar fi putut numi şi altfel:

Cucurigu Gagu, suge p*** magu`!

Valea Unghia Mare (27 noiembrie 2016) sau Cum m-am speriat de o labă

Pregătiri, ochi aruncaţi prin hărţi, vreo 4,5 ore de somn, fuga cu al doilea metrou spre gară (nu am mai fost harnic, ca săptămâna trecută, să-l prind tot pe primul), lălăială pe tren de era să uit să cobor în Azuga, vizibilitate bună de când pun piciorul pe peron. 

Vizibilitate rezonabila spre Bucegi

Nici spre Valea Azugii nu-i tocmai intunecat

Bucegii vazuti de la intrarea pe DF Valea Azugii

Mă mişc cu puţine şi scurte pauze pe drumul de duminica trecută, până la ramificarea drumului forestier Unghia Mare. 

Când bag ochii înapoi văd colţuri de Bucegi, cu mici pălării de nori. Pe drum întâlnesc un cuplu în vârstă care bagă eterna întrebare cu frica de urşi. Parcă au avut gura spurcată! 😄 În dreptul păstrăvăriei mă latră de dincolo de gard un dulău şi o potaie. Potaia urma s-o revăd la întoarcere când am găsit-o la fel de zgomotoasă, dispusă să adulmece băţul telescopic pe care-l târam special pentru ea.

Ca noutăţi, am observat pe stânga două posibile intrări spre Vf. Clăbucetul Azugii. Prima potecă, mai clară, pornea din dreptul locului de popas improvizat un pic mai la est de exploatarea forestieră (hm 35, parcă) iar a doua, e cam mult spus potecă, pornea în lungul unei văi, aproape de confluenţa Unghia Mare/ Azuga.

Poteca spre Clabucetul Azugii

În plus, după ce observasem pe hartă poteca în lungul culmii Ceauşoaia (cea care ajunge dinspre nord la stâna Ceauşoaia, situată în apropierea marcajului cruce roşie de pe Petru- Orjogoaia), îmi propusesem să caut o posibilitate de a trece râul şi un cât de firav început de potecă. Ei bine, intrat pe nişte urme de maşină spre dreapta, am surpriza să văd un pod peste Azuga continuat pe partea cealaltă cu o potecă lată, înclinată la vreo 45 de grade. Podul este relativ fragil, din doi copaci solidarizaţi cu scânduri transversale. Trece la aproximativ 1 m deasupra luciului apei, nu are balustrade şi, probabil, este alunecos dacă e puţină zăpadă pe el (cum s-a întâmplat acum) sau dacă e fleoşcăială afară. Prin urmare, nu am fost suficient de curios încât să-l încerc şi să aflu pe propria-mi piele dacă te aruncă sau nu în râu dacă vrei să-l treci. L-a încercat în schimb unul dintre cei doi căţei care s-au apucat să mă latre aici, când mă întorceam. Cât am avut eu tendinţa să-l urmăresc ajunsese cu bine cam la jumătatea podului. Dat fiind că nu a lătrat insistent pe urmele mele, nici un fleoşc în Azuga n-am auzit, presupun că s-a întors în pădurea lui în siguranţă.

Pod peste Azuga si presupusa poteca spre Ceausoaia

O aruncătură de băţ mai încolo de podul peste Azuga se ramifică drumul forestier Unghia Mare, blocat cu barieră, dotat cu un pod peste Azuga lat şi sigur inclusiv pentru trafic auto, la nevoie (sau cel puţin aşa cred). La intrarea pe DF Unghia Mare găsesc o maşină parcată. Observând că nu e nimeni la volan, îmi imaginez că aparţine unor drumeţi care au intenţia de a explora în stilul meu.

 Intrarea pe DF Unghia Mare

DF Valea Azugii vazut dinspre DF Unghia Mare

Nu fac bine doi paşi că observ pe stânga un soi de observator de vânătoare părăginit. Ceva mai sus văd o căsuţă drăguţă, cocoţată pe piloni, cu acces dinspre versant, pe nişte scări. 

Observator paraginit la intrarea pe DF Unghia Mare

Casuta suspendata pe DF Unghia Mare

Pe dreapta, peste râu, se zăreşte cantonul silvic pe care-l observasem pe ROAD. Teoretic, este posibil accesul auto până în faţa cantonului dar, pentru cei care ar reuşi să treacă de barieră, s-a montat un indicator de acces interzis la câţiva metri de canton. Cât am căscat eu ochii pe acolo, nu am observat nicio mişcare. Dată fiind panta rezonabilă de dincolo de râu (privit spre vest) aproape că aş fi luat în calcul urcarea pe culmea Ceauşoaia după trecerea răului Unghia Mare pe pod.

Mai merg ce mai merg, observând urme de oameni, până dau de un copac prăbuşit peste drum. Ceva mai încolo, încă un copac prăbuşit. Cel mai complicat de depăşit a fost un conifer prăbuşit din versant aproape până în râu. Pentru că nu doream să risc o baie la picioare (că au şi bocancii mei o vechime şi nu garantez că mai ţin la apă ca în tura aia prin Şaua Grecului) m-am băgat de-a dreptul printre crengi. Alt pom l-am depăşit pe dedesubt, parcă. Oricum, m-a intrigat faptul că toţi aceşti copaci sunt lăsaţi să blocheze liniştiţi drumul, de parcă absolut nimeni nu ar merge pe el.

 Pare sa fie o poteca pe aici

Între timp, lângă un micuţ curs de apă, am senzaţia că observ o potecă. Fac popas pentru a mă uşura de una- alta, mai beau puţin ceiuţ (este prima tură în care merg cu termos şi am constatat deja nişte chestii: la o temperatură medie de circa 10 grade, ceaiul mi-a rămas cel puţin cald aproape 20 de ore; nu sunt tocmai mulţumit de faptul că, după ce bei ceai cu cana din dotarea termosului, urmele de lichid din aceasta se preling pe peretele exterior, ajungând să-l mânjească; 0,75 l de ceai reprezintă o cantitate enormă pentru o zi, dacă este băută doar de un om -aproape am ajuns să regret că nu am căutat un termos de 0,5l-). Dorind să-mi dau seama dacă pe aici îmi propusesem de acasă să atac urcarea către stâna şi vârful Unghia Mare, bag ochiul în GPS. Nu ăsta era locul... mai aveam de mers cam 500 m pe drum. Merită amintit şi că, datorită temperaturilor nocturne extrem de negative, erau porţiuni mari de drum pe care patinai, uneori fiind şi destul de greu să găseşti rute alternative, cu pământ sau zăpadă pe care să poţi merge liniştit.

După popas mai merg puţin, ajungând la hm 15 de pe DF Unghia Mare. Aici mă pune naiba să privesc urmele de pe jos şi să constat că cele de om se opresc (de ce oare?), în continuare, pe banda dinspre râu a drumului, făcându-şi apariţia urme de urs. Casc ochii mai bine, fără cine ştie ce sentimente. Îmi dau seama rapid că urmele sunt de două dimensiuni, unele mai mari şi lungi, altele mai mici şi pătrăţoase. Mi-am dat seama că am dat de urme de ursoaică însoţită de pui. Bazându-mă pe prognozele citite, conform cărora pe la 8 dimineaţa a nins un pic în zonă, am tras concluzia că urmele sunt proaspete. Şi după concluzia asta aproape m-am topit… Am făcut totuşi nişte poze pentru a arăta posterităţii de ce labe m-am speriat. În secundele următoare am încercat să-mi dau seama încotro a continuat familia de urşi şi, nereuşind să capăt o informaţie certă (să se fi întors pe drum nu părea, să-l fi traversat nu părea pentru că nu am identificat urmele spre versant, să fi continuat spre râu nu credeam pentru că ar fi trebuit să sară un parapet de un metru şi ceva), am decis să mă întorc pentru că spre înapoi nu erau urme de urs, eu eram singur şi deloc tentat să caut stâna trecând printr-o pădure prin care patrula mama- urs. Deci, cu puţin înaintea potecii pe care o intuisem pe hărţi, m-am întors din drum, pentru a doua oară învins de zona asta.

Dacă până aici am fost relativ sigur pe mine, chiar crezând că eventualul urs din zonă m-ar simţi şi s-ar îndepărta fără să apuc eu să-l văd, din acest moment am început să visez numai ursoaice brune prin păduri, având impresia că de pe versantul orientat spre vest mă pândesc ochi negri, ochi de ursoaică. Mă opream din când în când, ciulind urechile după un mic zgomot potenţial suspect, priveam atent versantul dar, din fericire, se pare că ursoaica rămăsese pe acolo doar în imaginaţia mea.

Puţin după ce revin în DF Valea Azugii, mă trezesc lătrat din stânga. Arunc un ochi peste râu şi dau de doi căţei imenşi (intrau lejer într-un rucsac de 40 l, păreau mai mari doar după ce i-am tras în poză cu zoom). 

Nu mă simţeam nicicum în pericol dinspre partea lor. Chiar nu-i vedeam dispuşi să facă o băiţă în apa pe care o bănuiam extrem de rece. Totuşi, ajunsese să mă irite insistenţa lor, demnă de o cauză mai bună. O clipă m-am gândit chiar că în realitate nici nu mă latră pe mine, moment în care am căscat ochii spre nord căutând din nou cu privirea ursul. Nu l-am văzut. Deci la mine lătrau până la urmă. În dreptul podului de scândură, după cum notasem mai sus, unul dintre căţei a găsit de cuviinţă să se gândească la traversarea râului, moment în care m-am gândit şi eu că i-ar sta bine cu un băţ peste bot, în caz că se apropie. Până să mă înfurii pe el, căţeluşul cred că a făcut cale întoarsă.

De aici, plimbarea nu prea mai are istoric. Am mers repejor până în dreptul păstrăvăriei, aici m-am conversat cu potaia aia care trecuse pe sub gard, am intenţionat să pozez preţurile la păstrăv şi programul de lucru cu publicul dar tovarăşul căţelescu mi-a tăiat elanul. Prin urmare, am ratat ocazia de a oferi o informaţie sedentarilor care îşi duc maşinile până-n păstrăvărie ca să mănânce şi gura lor un peşte proaspăt. Legat de maşini, am avut şi de data asta parte de conversaţie cu un şofer. Mă întreba omul dacă e bun drumul până la păstrăvărie. N-am fost inspirat aşa că i-am spus că poate merge liniştit cu maşina până acolo. Era mai interesant dacă-i sugeram să lase maşina la ieşirea din oraş pentru că drumul forestier ar fi de-a dreptul impracticabil. :)

Relief degradat pe stanga (sens geografic) Azugii

Faţă de duminica trecută, de data asta nu prea se circula pe Valea Azugii. Am întâlnit puţine maşini, puţini pietoni ieşiţi la plimbare, maşina jandarmeriei a absentat şi ea. Se pare că jandarmeria patrulează pe acolo doar când sunt şmecheri la Ştevia sau Trifoiul, cu planuri de vânătoare probabil.

Era cam devreme să mă întorc la gară dar cam târziu pentru a intra pe cine ştie ce traseu. Prin urmare, mă opresc la indicatorul cu punct albastru, urc până la captarea de apă pe drumul clar apoi apuc intuitiv spre pădure. 

Linia telegondolei si partia Sorica vazute de deasupra indicatorului cu punct albastru

Dacă tot s-a marcat, poate că nu stricau doi stâlpi de marcaj care să-ţi arate abordarea cea mai comodă. Ajung la pădure, văd pe un copac un marcaj oribil, făcut de cineva care, după ce a trasat o imitaţie de cerc alb, a aruncat în interiorul acestuia cu o găleată de vopsea albastră. Frate, dacă tot te apuci să faci marcaje turistice, fă-le cu şablonul, să se potrivească cu cele oficiale... Cândva, într-o revistă România Pitorească, fusese publicată o pagină în care erau descrise marcajele oficiale, cu formă, culori şi dimensiuni. Oare câţi marcatori din ziua de azi ştiu că există un model de marcaj??? Oare câţi drumeţi din prezent ştiu cum arată şi cum se numesc marcajele? Oare câţi îşi mai planifică drumeţia căscând ochii pe hărţi? Oare câţi au o cât de vagă idee despre puncte cardinale, busolă, coordonate geografice, curbe de nivel sau alte noţiuni pe care unii, stupizi de felul lor, le-au studiat cu ceva atenţie?

Mi-e greaţă de cei mulţi, pseudodrumeţi, care aleg să meargă cu ghid pe trasee banale pe care, cu puţină documentare prealabilă, le-ar face şi singuri. Mi-e greaţă de abonaţii şcolilor de munte care merg cu hoarda pe poteci. Mi-e greaţă de cei care cer şosele până-n vârful munţilor (o să vă miraţi dacă vă spun că şi printre membrii carpaţi.org sunt şoselişti?). De prea multă greaţă am început să caut poteci puţin frecventate de oameni, de prea multă greaţă am ajuns să merg singur pe munte...

Ajung deci la paleaşca aia albastră, văd că în pădure este potecă largă, mă declar mulţumit de mica recunoaştere şi pun traseul pe lista celor pe care le voi face, cândva. Mă întorc pe pajiştea mult prea noroioasă de la marginea pădurii, îmi găsesc cu greu un loc curăţel şi uscat, dau jos rucsacul şi mă aşez. Atmosfera era plăcută, niciun om nu trecea prin imediata apropiere, era călduţ (spun asta ţinând cont că era final de noiembrie), termometrul arătând vreo 7 grade. 

Stau cât stau, bag câte ceva în gură, mă las pradă lipsei de inspiraţie şi mă pregătesc apoi de plecare. Nu mă tenta să tai iar Azuga în două aşa că am încercat s-o iau mai pe la margine. Intru pe strada de sub captarea de apă, mă trezesc că se înfundă. Intru pe altă stradă, mai jos, constat că se blochează într-o curte. În sfârşit, la a treia încercare, prind o stradă cu continuitate care mă scoate aproape de fabrica de apă. De aici, pe drumul cunoscut, ajung la gară. 

Ochesc un tren al CFR-ului, îmi iau bilet de la tonomat, soseşte trenul, prind loc într-o zonă care s-a dovedit tare aiurea (aproape de WC-urile care emanau un miros drăgălaş de fiecare dată când un nefericit deschidea uşa care dă spre ele). Dormitez până la Bucureşti, obosit şi înghesuit.

Când ajung acasă constat că Daniel e plecat cu curca la dentist. Când soseşte îi povestesc despre urmele de urs iar el începe să facă mişto. Printre glume se strecoară şi o sugestie serioasă: să car după mine, când circul în zone potenţial frecventate de urşi, un ceva care să cânte constant, cât sunt pe drum. Pare de luat în seamă ideea (cu atât mai mult cu cât el i-a testat deja eficienţa umblând noaptea, singur, pe potecile Bucegilor) dar eu mă împac greu cu gândul de a face gălăgie mai multă decât ar fi musai necesar. Totuşi, fricos fiind, e posibil să aplic cândva sugestia lui. Parcă e mai bine să generez un pic de zgomot decât să văd (urme de) labă de urs.

TRASEUL

 

DISTANŢĂ PARCURSĂ: APROXIMATIV 21 Km

CRONOLOGIE

9:16- am traversat DN 1

9:50- am depăşit ramificaţia punctului albastru de Gârbova

10:00- ramificaţie Limbăşel (banda albastră de Clăbucetul Azugii)

10:18- confluenţă Cazacu/ Azuga

10:34- ramificaţie DF Frumoasa

10:51- pod de lemn peste Azuga

10:55- intru pe DF Unghia Mare

11:35- 11:40- pauză la urmele de ursuleţ cu ursoaică

12:12- am ajuns înapoi pe DF Valea Azugii

12:15- pod de lemn peste Azuga

12:31- ramificaţie DF Frumoasa

13:12- ramificaţie Limbăşel

13:18- pod DF Cazacu

13:30- intru pe punct albastru spre Gârbova

13:41- captare apă

13:44- paleaşcă pe post de punct albastru

13:48- 14:23- popas

14:33- după ceva bâjbâială pornesc pe o stradă care coboară spre str. Ritivoiu

14:44- revin pe directa de păstrăvărie

15:07- traversez DN 1

15:12- ajung la gară

15:36- pornesc spre Bucureşti cu R3008