Valea Unghia Mare (27 noiembrie 2016) sau Cum m-am speriat de o labă

Pregătiri, ochi aruncaţi prin hărţi, vreo 4,5 ore de somn, fuga cu al doilea metrou spre gară (nu am mai fost harnic, ca săptămâna trecută, să-l prind tot pe primul), lălăială pe tren de era să uit să cobor în Azuga, vizibilitate bună de când pun piciorul pe peron. 

Vizibilitate rezonabila spre Bucegi

Nici spre Valea Azugii nu-i tocmai intunecat

Bucegii vazuti de la intrarea pe DF Valea Azugii

Mă mişc cu puţine şi scurte pauze pe drumul de duminica trecută, până la ramificarea drumului forestier Unghia Mare. 

Când bag ochii înapoi văd colţuri de Bucegi, cu mici pălării de nori. Pe drum întâlnesc un cuplu în vârstă care bagă eterna întrebare cu frica de urşi. Parcă au avut gura spurcată! 😄 În dreptul păstrăvăriei mă latră de dincolo de gard un dulău şi o potaie. Potaia urma s-o revăd la întoarcere când am găsit-o la fel de zgomotoasă, dispusă să adulmece băţul telescopic pe care-l târam special pentru ea.

Ca noutăţi, am observat pe stânga două posibile intrări spre Vf. Clăbucetul Azugii. Prima potecă, mai clară, pornea din dreptul locului de popas improvizat un pic mai la est de exploatarea forestieră (hm 35, parcă) iar a doua, e cam mult spus potecă, pornea în lungul unei văi, aproape de confluenţa Unghia Mare/ Azuga.

Poteca spre Clabucetul Azugii

În plus, după ce observasem pe hartă poteca în lungul culmii Ceauşoaia (cea care ajunge dinspre nord la stâna Ceauşoaia, situată în apropierea marcajului cruce roşie de pe Petru- Orjogoaia), îmi propusesem să caut o posibilitate de a trece râul şi un cât de firav început de potecă. Ei bine, intrat pe nişte urme de maşină spre dreapta, am surpriza să văd un pod peste Azuga continuat pe partea cealaltă cu o potecă lată, înclinată la vreo 45 de grade. Podul este relativ fragil, din doi copaci solidarizaţi cu scânduri transversale. Trece la aproximativ 1 m deasupra luciului apei, nu are balustrade şi, probabil, este alunecos dacă e puţină zăpadă pe el (cum s-a întâmplat acum) sau dacă e fleoşcăială afară. Prin urmare, nu am fost suficient de curios încât să-l încerc şi să aflu pe propria-mi piele dacă te aruncă sau nu în râu dacă vrei să-l treci. L-a încercat în schimb unul dintre cei doi căţei care s-au apucat să mă latre aici, când mă întorceam. Cât am avut eu tendinţa să-l urmăresc ajunsese cu bine cam la jumătatea podului. Dat fiind că nu a lătrat insistent pe urmele mele, nici un fleoşc în Azuga n-am auzit, presupun că s-a întors în pădurea lui în siguranţă.

Pod peste Azuga si presupusa poteca spre Ceausoaia

O aruncătură de băţ mai încolo de podul peste Azuga se ramifică drumul forestier Unghia Mare, blocat cu barieră, dotat cu un pod peste Azuga lat şi sigur inclusiv pentru trafic auto, la nevoie (sau cel puţin aşa cred). La intrarea pe DF Unghia Mare găsesc o maşină parcată. Observând că nu e nimeni la volan, îmi imaginez că aparţine unor drumeţi care au intenţia de a explora în stilul meu.

 Intrarea pe DF Unghia Mare

DF Valea Azugii vazut dinspre DF Unghia Mare

Nu fac bine doi paşi că observ pe stânga un soi de observator de vânătoare părăginit. Ceva mai sus văd o căsuţă drăguţă, cocoţată pe piloni, cu acces dinspre versant, pe nişte scări. 

Observator paraginit la intrarea pe DF Unghia Mare

Casuta suspendata pe DF Unghia Mare

Pe dreapta, peste râu, se zăreşte cantonul silvic pe care-l observasem pe ROAD. Teoretic, este posibil accesul auto până în faţa cantonului dar, pentru cei care ar reuşi să treacă de barieră, s-a montat un indicator de acces interzis la câţiva metri de canton. Cât am căscat eu ochii pe acolo, nu am observat nicio mişcare. Dată fiind panta rezonabilă de dincolo de râu (privit spre vest) aproape că aş fi luat în calcul urcarea pe culmea Ceauşoaia după trecerea răului Unghia Mare pe pod.

Mai merg ce mai merg, observând urme de oameni, până dau de un copac prăbuşit peste drum. Ceva mai încolo, încă un copac prăbuşit. Cel mai complicat de depăşit a fost un conifer prăbuşit din versant aproape până în râu. Pentru că nu doream să risc o baie la picioare (că au şi bocancii mei o vechime şi nu garantez că mai ţin la apă ca în tura aia prin Şaua Grecului) m-am băgat de-a dreptul printre crengi. Alt pom l-am depăşit pe dedesubt, parcă. Oricum, m-a intrigat faptul că toţi aceşti copaci sunt lăsaţi să blocheze liniştiţi drumul, de parcă absolut nimeni nu ar merge pe el.

 Pare sa fie o poteca pe aici

Între timp, lângă un micuţ curs de apă, am senzaţia că observ o potecă. Fac popas pentru a mă uşura de una- alta, mai beau puţin ceiuţ (este prima tură în care merg cu termos şi am constatat deja nişte chestii: la o temperatură medie de circa 10 grade, ceaiul mi-a rămas cel puţin cald aproape 20 de ore; nu sunt tocmai mulţumit de faptul că, după ce bei ceai cu cana din dotarea termosului, urmele de lichid din aceasta se preling pe peretele exterior, ajungând să-l mânjească; 0,75 l de ceai reprezintă o cantitate enormă pentru o zi, dacă este băută doar de un om -aproape am ajuns să regret că nu am căutat un termos de 0,5l-). Dorind să-mi dau seama dacă pe aici îmi propusesem de acasă să atac urcarea către stâna şi vârful Unghia Mare, bag ochiul în GPS. Nu ăsta era locul... mai aveam de mers cam 500 m pe drum. Merită amintit şi că, datorită temperaturilor nocturne extrem de negative, erau porţiuni mari de drum pe care patinai, uneori fiind şi destul de greu să găseşti rute alternative, cu pământ sau zăpadă pe care să poţi merge liniştit.

După popas mai merg puţin, ajungând la hm 15 de pe DF Unghia Mare. Aici mă pune naiba să privesc urmele de pe jos şi să constat că cele de om se opresc (de ce oare?), în continuare, pe banda dinspre râu a drumului, făcându-şi apariţia urme de urs. Casc ochii mai bine, fără cine ştie ce sentimente. Îmi dau seama rapid că urmele sunt de două dimensiuni, unele mai mari şi lungi, altele mai mici şi pătrăţoase. Mi-am dat seama că am dat de urme de ursoaică însoţită de pui. Bazându-mă pe prognozele citite, conform cărora pe la 8 dimineaţa a nins un pic în zonă, am tras concluzia că urmele sunt proaspete. Şi după concluzia asta aproape m-am topit… Am făcut totuşi nişte poze pentru a arăta posterităţii de ce labe m-am speriat. În secundele următoare am încercat să-mi dau seama încotro a continuat familia de urşi şi, nereuşind să capăt o informaţie certă (să se fi întors pe drum nu părea, să-l fi traversat nu părea pentru că nu am identificat urmele spre versant, să fi continuat spre râu nu credeam pentru că ar fi trebuit să sară un parapet de un metru şi ceva), am decis să mă întorc pentru că spre înapoi nu erau urme de urs, eu eram singur şi deloc tentat să caut stâna trecând printr-o pădure prin care patrula mama- urs. Deci, cu puţin înaintea potecii pe care o intuisem pe hărţi, m-am întors din drum, pentru a doua oară învins de zona asta.

Dacă până aici am fost relativ sigur pe mine, chiar crezând că eventualul urs din zonă m-ar simţi şi s-ar îndepărta fără să apuc eu să-l văd, din acest moment am început să visez numai ursoaice brune prin păduri, având impresia că de pe versantul orientat spre vest mă pândesc ochi negri, ochi de ursoaică. Mă opream din când în când, ciulind urechile după un mic zgomot potenţial suspect, priveam atent versantul dar, din fericire, se pare că ursoaica rămăsese pe acolo doar în imaginaţia mea.

Puţin după ce revin în DF Valea Azugii, mă trezesc lătrat din stânga. Arunc un ochi peste râu şi dau de doi căţei imenşi (intrau lejer într-un rucsac de 40 l, păreau mai mari doar după ce i-am tras în poză cu zoom). 

Nu mă simţeam nicicum în pericol dinspre partea lor. Chiar nu-i vedeam dispuşi să facă o băiţă în apa pe care o bănuiam extrem de rece. Totuşi, ajunsese să mă irite insistenţa lor, demnă de o cauză mai bună. O clipă m-am gândit chiar că în realitate nici nu mă latră pe mine, moment în care am căscat ochii spre nord căutând din nou cu privirea ursul. Nu l-am văzut. Deci la mine lătrau până la urmă. În dreptul podului de scândură, după cum notasem mai sus, unul dintre căţei a găsit de cuviinţă să se gândească la traversarea râului, moment în care m-am gândit şi eu că i-ar sta bine cu un băţ peste bot, în caz că se apropie. Până să mă înfurii pe el, căţeluşul cred că a făcut cale întoarsă.

De aici, plimbarea nu prea mai are istoric. Am mers repejor până în dreptul păstrăvăriei, aici m-am conversat cu potaia aia care trecuse pe sub gard, am intenţionat să pozez preţurile la păstrăv şi programul de lucru cu publicul dar tovarăşul căţelescu mi-a tăiat elanul. Prin urmare, am ratat ocazia de a oferi o informaţie sedentarilor care îşi duc maşinile până-n păstrăvărie ca să mănânce şi gura lor un peşte proaspăt. Legat de maşini, am avut şi de data asta parte de conversaţie cu un şofer. Mă întreba omul dacă e bun drumul până la păstrăvărie. N-am fost inspirat aşa că i-am spus că poate merge liniştit cu maşina până acolo. Era mai interesant dacă-i sugeram să lase maşina la ieşirea din oraş pentru că drumul forestier ar fi de-a dreptul impracticabil. :)

Relief degradat pe stanga (sens geografic) Azugii

Faţă de duminica trecută, de data asta nu prea se circula pe Valea Azugii. Am întâlnit puţine maşini, puţini pietoni ieşiţi la plimbare, maşina jandarmeriei a absentat şi ea. Se pare că jandarmeria patrulează pe acolo doar când sunt şmecheri la Ştevia sau Trifoiul, cu planuri de vânătoare probabil.

Era cam devreme să mă întorc la gară dar cam târziu pentru a intra pe cine ştie ce traseu. Prin urmare, mă opresc la indicatorul cu punct albastru, urc până la captarea de apă pe drumul clar apoi apuc intuitiv spre pădure. 

Linia telegondolei si partia Sorica vazute de deasupra indicatorului cu punct albastru

Dacă tot s-a marcat, poate că nu stricau doi stâlpi de marcaj care să-ţi arate abordarea cea mai comodă. Ajung la pădure, văd pe un copac un marcaj oribil, făcut de cineva care, după ce a trasat o imitaţie de cerc alb, a aruncat în interiorul acestuia cu o găleată de vopsea albastră. Frate, dacă tot te apuci să faci marcaje turistice, fă-le cu şablonul, să se potrivească cu cele oficiale... Cândva, într-o revistă România Pitorească, fusese publicată o pagină în care erau descrise marcajele oficiale, cu formă, culori şi dimensiuni. Oare câţi marcatori din ziua de azi ştiu că există un model de marcaj??? Oare câţi drumeţi din prezent ştiu cum arată şi cum se numesc marcajele? Oare câţi îşi mai planifică drumeţia căscând ochii pe hărţi? Oare câţi au o cât de vagă idee despre puncte cardinale, busolă, coordonate geografice, curbe de nivel sau alte noţiuni pe care unii, stupizi de felul lor, le-au studiat cu ceva atenţie?

Mi-e greaţă de cei mulţi, pseudodrumeţi, care aleg să meargă cu ghid pe trasee banale pe care, cu puţină documentare prealabilă, le-ar face şi singuri. Mi-e greaţă de abonaţii şcolilor de munte care merg cu hoarda pe poteci. Mi-e greaţă de cei care cer şosele până-n vârful munţilor (o să vă miraţi dacă vă spun că şi printre membrii carpaţi.org sunt şoselişti?). De prea multă greaţă am început să caut poteci puţin frecventate de oameni, de prea multă greaţă am ajuns să merg singur pe munte...

Ajung deci la paleaşca aia albastră, văd că în pădure este potecă largă, mă declar mulţumit de mica recunoaştere şi pun traseul pe lista celor pe care le voi face, cândva. Mă întorc pe pajiştea mult prea noroioasă de la marginea pădurii, îmi găsesc cu greu un loc curăţel şi uscat, dau jos rucsacul şi mă aşez. Atmosfera era plăcută, niciun om nu trecea prin imediata apropiere, era călduţ (spun asta ţinând cont că era final de noiembrie), termometrul arătând vreo 7 grade. 

Stau cât stau, bag câte ceva în gură, mă las pradă lipsei de inspiraţie şi mă pregătesc apoi de plecare. Nu mă tenta să tai iar Azuga în două aşa că am încercat s-o iau mai pe la margine. Intru pe strada de sub captarea de apă, mă trezesc că se înfundă. Intru pe altă stradă, mai jos, constat că se blochează într-o curte. În sfârşit, la a treia încercare, prind o stradă cu continuitate care mă scoate aproape de fabrica de apă. De aici, pe drumul cunoscut, ajung la gară. 

Ochesc un tren al CFR-ului, îmi iau bilet de la tonomat, soseşte trenul, prind loc într-o zonă care s-a dovedit tare aiurea (aproape de WC-urile care emanau un miros drăgălaş de fiecare dată când un nefericit deschidea uşa care dă spre ele). Dormitez până la Bucureşti, obosit şi înghesuit.

Când ajung acasă constat că Daniel e plecat cu curca la dentist. Când soseşte îi povestesc despre urmele de urs iar el începe să facă mişto. Printre glume se strecoară şi o sugestie serioasă: să car după mine, când circul în zone potenţial frecventate de urşi, un ceva care să cânte constant, cât sunt pe drum. Pare de luat în seamă ideea (cu atât mai mult cu cât el i-a testat deja eficienţa umblând noaptea, singur, pe potecile Bucegilor) dar eu mă împac greu cu gândul de a face gălăgie mai multă decât ar fi musai necesar. Totuşi, fricos fiind, e posibil să aplic cândva sugestia lui. Parcă e mai bine să generez un pic de zgomot decât să văd (urme de) labă de urs.

TRASEUL

 

DISTANŢĂ PARCURSĂ: APROXIMATIV 21 Km

CRONOLOGIE

9:16- am traversat DN 1

9:50- am depăşit ramificaţia punctului albastru de Gârbova

10:00- ramificaţie Limbăşel (banda albastră de Clăbucetul Azugii)

10:18- confluenţă Cazacu/ Azuga

10:34- ramificaţie DF Frumoasa

10:51- pod de lemn peste Azuga

10:55- intru pe DF Unghia Mare

11:35- 11:40- pauză la urmele de ursuleţ cu ursoaică

12:12- am ajuns înapoi pe DF Valea Azugii

12:15- pod de lemn peste Azuga

12:31- ramificaţie DF Frumoasa

13:12- ramificaţie Limbăşel

13:18- pod DF Cazacu

13:30- intru pe punct albastru spre Gârbova

13:41- captare apă

13:44- paleaşcă pe post de punct albastru

13:48- 14:23- popas

14:33- după ceva bâjbâială pornesc pe o stradă care coboară spre str. Ritivoiu

14:44- revin pe directa de păstrăvărie

15:07- traversez DN 1

15:12- ajung la gară

15:36- pornesc spre Bucureşti cu R3008