Lacul Vulturilor, sâmbătă 29 octombrie 2016

-Tu nu simţi niciodată nevoia să păcătuieşti?

-Nu. Vreau să ajung în rai.

-Aici e raiul. Să înţeleg că nu te întorci cu noi acasă?

:) :) :)

Vineri seară, nici nu plec bine de la birou când îmi sună telefonul. În secunda următoare mă gândesc că e ceva legat de o tură la munte şi că, probabil, mă sună Raluca. Sunt pe jumătate dezamăgit când constat că e Daniel care-mi propune o tură în Siriu, la Lacul Vulturilor. Se aranjează lucrurile până ajung acasă. Mergem la cumpărături cu viteza luminii stinse, după asta mă apuc de bagaj apoi încep să adun date GPS pentru zonă. Uite aşa m-a prins ora 2 noaptea treaz! :) Dar pentru cea mai spontană tură la care am participat aş zice că a meritat efortul.

Dorm mai puţin de două ore, mă trezesc nu tocmai plin de elan (ştiind să că prognoza promite ceva vânt şi ger, cu resimţita pe la -6 grade) dar treptat capăt un oarecare entuziasm (asta deşi, tocmai la ora aia, în casă se petrecea o chestie la care nu trebuia să asist) şi reuşim să plecăm la timp pentru a ajunge la 6:00 la Obor, unde aveam stabilită întâlnirea cu şoferul, amic al lui Daniel. Odată cu îmbarcarea noastră echipa s-a întregit: Horia, Dana, Radu, Daniel şi, prin voia sorţii (alt invitat în tură nu a putut merge), eu.

Peste vreo 4 ore în care Radu a condus pe traseul Bucureşti- Ploieşti- Vălenii de Munte- Pătârlagele- Siriu- Crasna, ajungem la km 5 al drumului forestier, punctul limită la care, pe traseul nostru (marcat cu triunghi albastru) puteai urca cu maşina.

Între timp, luasem câteva pauze, vreo două în Vălenii de Munte pentru aprovizionare (de prima am fost surprins pentru că şoferul a întors puţin după gară, cam în momentul în care văzusem şi eu că am depăşit gara, urmărind decorul şi harta de pe tabletă, senzaţia iniţială fiind că a întors special ca să văd eu gara :) ) şi câteva de-a lungul Lacului Siriu, pentru obişnuit cu temperatura şi vântul (bătea atât de tare că-mi tremura tableta în mână) şi pentru admirat culorile toamnei.

Toamna in Siriu (vedere din zona Lacului Siriu)

Horia, un copil de 6- 7 ani isteţ şi frumos educat, a fost până la urmă plictisit de lungimea drumului şi a tot sperat că următoarea oprire va fi cea după care vom porni în sfârşit drumeţia. Mai existau nişte variante de traseu spre Lacul Vulturilor care ne-ar fi scutit de drumul până în Crasna dar documentarea rapidă de seară nu ne-a lăsat timp suficient pentru a imagina alt traseu. Prin urmare, am abordat tura aşa cum e descris aici. Mulţumesc pentru desriere, Ioana! :)

O hartă a Siriului, nu extraordinară dar în regulă pentru familiarizarea cu zona, o găsiţi aici. N-aş fi căutat harta pe site-ul jandarmeriei dacă nu aş fi văzut panourile informative de la ieşirea din pădure, pe care se menţiona că Jandarmeria Buzău poate fi consultată pentru informaţii despre turismul în munţii din judeţ.

 Intrarea in traseu (varianta mi-e lene sau nu am timp sa merg 5 km pe forestier)

Ajungem deci în jurul orei 10:00 la confluenţa Crasnei cu Urlătoarea. Coborâm din maşinuţa vitează care ne dusese până acolo şi, destul de curând, pornim pe jos pe drumul forestier din lungul Urlătorii. Încet dar sigur mi-am dat seama că fiecare merge în legea lui deci la rândul meu pot să-mi aleg ritmul, având ca singură grijă să nu rămân prea departe de ceilalţi. Valea din stânga, cu repezişuri drăguţe, oferea imagini faine. Rar mi-a fost dat până acum să admir un curs de apă... A existat un moment în care, râmânând în apropierea Danei, aflu că Radu merge în legea lui deci nu e cazul să mă îngrijorez că a rămas în urmă. Mai încolo, absolut surprinzător, mă trezesc cu Radu în faţa noastră pe drum. Cum ajunsese în faţă, dacă eu îl ştiam în spate? Se teleportase! :) Urma să ne mai facă supriza asta de câteva ori... Dat fiind că nu cred în teleportare, sunt de părere că Radu are nas fin şi miroase scurtăturile.

Horia s-a menţinut în faţă o mare parte a traseului, până dincolo de locul în care drumul forestier se transformă în drum de tractor şi părăseşte valea în dreapta. Nu numai că s-a menţinut în faţă dar s-a şi orientat frumos. Când a părăsit drumul forestier s-a întors către noi şi ne-a arătat triunghiul albastru şi săgeata de orientare. Eu văzând că Horia e mult în faţă, m-am străduit o vreme să îl am relativ constant în câmpul vizual. Radu nu părea să-şi facă probleme atâta timp cât traseul nu are ramificaţii. La ramificaţii îmi spunea că uneori Horia alege varianta nepotrivită şi e obligat să alerge după el ca să-l readucă pe traseul planificat.

O bucată de drum reuşesc să merg în paralel cu Horia, semn că nu sunt chiar atât de bătrân deşi am trecut de jumătatea vieţii. A fost plăcut să observ stilul independent, curajos dar în acelaşi timp sigur în care evoluează. Pe bucata asta îmi face o mică demonstraţie de urcat în copaci, după ce mă asigură că are grijă să nu se lovească. Îmi povesteşte câte ceva, timpul trece, facem echipă bună, mă simt de parcă l-aş fi cunoscut de o veşnicie.

Tot în echipa Horia şi cu mine mă las ghidat de el la traversarea unui drum larg. Deşi părea logic să facem dreapta pe drum, el a ales să îl traversăm şi să ne înscriem pe o potecă. S-a dovedit că marcajul nu era pe acolo dar poteca ne-a readus în drum după o mică buclă. Simţeam nevoia să-i fac un mic reproş pentru ocol dar am considerat până la urmă că nu e o eroare fatală deci pot accepta devierea.

Ceva mai sus, când poteca părea să continue vag spre stânga, nasul lui Horia i-a dictat să facem dreapta. La o mică răspântie, 50 de m mai încolo, dăm de Radu care mai mirosise o scurtătură (care, de data asta, consider că s-a transformat în ocolire, având în vedere că, pentru mult timp, nu i-am mai ajuns din urmă pe Dana şi pe Daniel). Deşi marcajul nu mai apărea iar ceilalţi apucaseră să ne strige că la ei este marcaj, Horia continuă pe poteca intuită de Radu. Rămân cu ei în ideea de a nu rămâne singur într-o zonă pe care o parcurg prima dată, străduindu-mă să îi păstrez în câmpul vizual pe Radu şi Horia, deja atent şi la ceaţa care ne cuprinsese. Horia reduce viteza după ce i-a sugerat Radu că, pe ceaţă, e bine să rămână mai aproape de noi. Şi eu intenţionam să-i spun asta dar nu prinsesem momentul. Mergem pe o potecă plină de bălării pe care se vedea că nu s-a mai circulat de mult. Surprinzător totuşi, observ pe copaci câteva triunghiuri roşii vechi despre care observasem pe o hartă că ar defini la rândul lor un traseu. Dar noi mergeam pe triunghiul albastru deci eram încă în eroare. Reuşim până la urmă să închidem bucla şi ajungem înapoi pe albastru.

Deja eram vag îngrijorat. Acum mă stresa ideea că nu sunt sigur dacă Dana cu Daniel sunt înaintea sau în urma noastră. Până la urmă, după un schimb de strigăte (nu-mi place că am ajuns să zbierăm prin pădure dar odată rupt grupul nu prea mai aveam încotro), devine destul de clar că ceilalţi sunt mai sus.

Horia începe să dea mici semne de slăbiciune pentru că “nu ne-am oprit deloc până acum” (şi avea dreptate) aşa că Radu decide să luăm o pauză. Se ocupă să alimenteze copilul (mă îmbie şi pe mine cu nu mai ştiu ce dar îl anunţ că sunt foarte mofturos; nu am găsit o variantă mai scurtă prin care să-i spun cam care e relaţia mea cu mâncarea), timp în care mă duc şi eu trei pomi mai încolo ca să elimin nişte lichid. Destul de repede, se pune de acord cu Horia că e momentul să continuăm traseul aşa că pornim în urmărirea echipei D+ D.

Pe măsură ce câştigam altitudine, pământul de sub noi îngheţa, ţinând captive conuri de brad, pietre, alte elemente de mici dimensiuni. Micile bălţi formate în şleaurile de pe drum le găsim îngheţate. Horia se joacă spărgând gheaţa de la suprafaţa lor. Şi unele erau îngheţate serios, semn că noaptea fusese ger teribil pe acolo. Îşi face timp să-mi mai povestească câte ceva despre cele 10 case ale lui, despre ziua în care a urcat Piatra Craiului (cred că la Piatra Craiului se referea când spunea Piatra Craniului :) ), despre prietenul lui, Dragoş, cu care a aruncat într-un lac de munte un bolovan mare pe care abia l-au ridicat de jos.

Relativ aproape de ieşirea din pădure trecem pe lângă o armată de cai. Horia îşi găseşte o nouă distracţie, să mărească viteza pentru a nu fi ajuns din urmă de cai. “Dar de ce vin caii după noi?”. După lupte seculare ajungem din urmă echipa D+ D. Daniel îmi spune că nu-şi făcea griji că m-aş fi putut rătăci pentru că aveam GPS-ul la mine (ăsta s-a dovedit până la urmă doar un argument parţial corect, dat fiind că GPS-ul a binevoit să se oprească într-un moment oarecare iar bateriile de rezervă erau la el) şi pentru că mă bănuia rămas în grup cu Radu şi Horia. Cu argumentul apartenenţei la grup mi-am stăpânit şi eu îngrijorarea legată de Dana, imaginându-mi că e cu Daniel (şi aşa a fost). Practic, mă îngrijoram pentru copil (elementul mai puţin experimentat, datorită vârstei) şi pentru Dana care, după echipament, nu părea tocmai familiarizată cu mersul pe munte deşi ritmul de mers o recomandă ca fiind potrivită pentru drumeţii.

Ne regrupăm toţi 5 în zona ieşirii din pădure dar curând D+ D ne depăşesc din nou. O vreme îi observăm în faţă, evoluând pe marcajul transformat în bandă roşie. La trecerea prin Poarta Vânturilor (marcată cu o cruce imensă, de neam prost, ridicată de jandarmerie; cândva am înţeles că era acolo o troiţă modestă) speram să se deschidă perspectiva şi să vedem deja Lacul Vulturilor. Nu mai spun că, în prima fază, am crezut că Poarta Vânturilor este acea poiană recunoscută oficial ca loc de campare, imediat după ieşirea din pădure, în apropierea celor două panouri care conţin, printre alte informaţii, o hartă pe care sunt notate locurile de campare şi porţiunile în care există semnal GSM.

 

Tot la panourile astea mi-am dat seama că nu ştiu nimic despre regimul de protecţie aplicat zonei. Am reţinut ceva cu “importanţă comunitară” dar nu am reţinut toată expresia aşa că sunt în continuare în ceaţă. Acum, săpând un pic cu Google, aflu că există o rezervaţie naturală de interes judeţean numită Culmile Siriului (85 ha de pe teritoriul comunei Siriu) şi site-ul de importanţă comunitară Siriu, cu suprafaţă de 5747,3 ha, care protejează “Habitate de pădure, stâncării, pajişti boreale, vegetaţie din lungul râurilor, specii de plante, animale, peşti, reptile, amfibieni din Directivele europene”. Există şi un site dedicat rezervaţiei Siriu. E interesant că a trebuit să ajung acolo pentru a afla lucrurile astea. :)

În sfârşit, ajungem la crucea aia imensă (gândită ca loc de întâlnire de jandarmi) după care ne trezim că mai e ceva de mers… Horia se gândeşte să rămână acolo, eu îi spun că nu e bine să rămână singur, fiind mai bine să meargă în continuare cu noi până la Lacul Vulturilor, obiectivul principal al zilei. Până la urmă merge, suntem ajutaţi şi de vânt din spate, sosim în sfârşit şi la Lacul Sec. Aici D+ D o iau în dreapta (pentru poze, bănuiam eu cu Radu)

Ocolirea Lacului Sec pe malul nordic (marcaj punct rosu)

în timp ce noi 3 o luăm înainte, ocolind lacul pe stânga. 

 Nu recomand ocolirea Lacului Sec pe malul estic (desi pe unde se vad oameni in poza am mers si eu)

De pe malul nordic al Lacului Sec vedere spre SSE

Se va dovedi o alegere proastă pentru că dăm de o baltă imensă pe drum pe care trebuie s-o ocolim printr-o zonă mlăştinoasă în care părea cel mai bine să calci pe partea de sus a smocurilor de iarbă. Radu îl ia în braţe pe Horia şi calcă relativ pe urmele mele. În câteva minute de neatenţie îi pierd din vedere dar intuiesc că au luat-o cumva în dreapta, pentru a intercepta traseul ales de D+ D. Dau să traversez drumul dar intuiesc bălţi sub straturi mai mult sau mai puţin rezistente de gheaţă. Îmi imaginez că nu e plăcut să calc în baltă la minus nu ştiu câte grade, cu bocancii Grisport şi încep să regret că nu mi-am luat bocancii tehnici. Mai merg 50 de metri şi dau de un sector cu drumul vag îngustat, presărat cu perne destul de proeminente de iarbă. Mă străduiesc să mă fac uşor, distribuindu-mi greutatea pe picioare şi beţe, cât mai uniform. Trec de zona pricinoasă şi ajung pe teren cât de cât uscat. Fac dreapta apoi urmează câteva minute de haos în orientare. Presupun că lacul e undeva mai spre stânga aşa că o iau aiurea pe pajişte până simt că drumul meu trebuie să fie în dreapta. Fac dreapta, încercând să observ unde sunt ceilalţi. Cred că îi identific dar de fapt erau oameni din grupul venit în urma noastră. Odată ajuns la acest grup, constat că se vede Lacul Vulturilor 

şi ai mei sunt deja pe malul lui. Deci am pierdut ceva timp cu “dansul” meu pe pajişte... Le fac o poză celor întâlniţi, aceştia se oferă să-mi facă şi mie o poză pe care să mi-o trimită pe e-mail dar, când să îmi noteze adresa se termină bateria. Pe frigul ăla cred şi eu că a cedat bateria, cât era el de iPhone... Oricum, după tura asta mă pot lăuda că am folosit şi eu odată în viaţă un iPhone! :)

Cobor spre lac pe o pantă cam “în dinţi” dar sunt bucuros că ajung la ceilalţi. 

Asa ajung la Lacul Vulturilor cei care prind drumul bun

Lacul Vulturilor (in stanga este cabana de vanatoare)

De pe motul din dreapta am coborat eu la lac pe sleaurile care se vad in imagine

 

Nu avusesem timp să mă panichez dar, analizând mai târziu situaţia, mi-am dat seama că putea să iasă rău dacă apucam din greşeală prea mult spre est şi ratam cu desăvârşire revenirea în traseu. Oricum, de aici lecţia ar fi, ţinând seama şi că, mai târziu, am observat că se oprise GPS-ul, să nu mai plec în ture pe trasee necunoscute cu baterii deja parţial consumate în GPS (pentru că o întrerupere în înregistrarea track-ului poate fi importantă) şi să păstrez la mine în rucsac bateriile de rezervă, să le pot folosi în caz de dezorientare serioasă. Acum aveam în GPS baterii deja folosite de Daniel în Slovenia, timp de câteva zile probabil. Vorbesc de baterii cu litiu care, în condiţii de vreme decentă, am înţeles că i-au permis să înregistreze traseul pentru vreo 4 zile.

Aici, la Lacul Vulturilor, se anunţase pauză mare. Aflasem că Radu cară inclusiv în ture de o zi primusul cu el, în ideea de a face ceva cald în pauza principală a zilei. Prin urmare, după vreo 3 ore şi jumătate de mers, eram la rândul meu pregătit pentru o pauză. Dar unde să stai, pe vremea aia? Era frig, era ceva ceaţă, era vânt... Radu se interesează dacă putem intra la casa de vânătoare şi aflăm că nu se poate. Prin urmare, caută un loc cât de cât ferit de vânt şi îl găseşte după o perdea de conifere paralelă cu o latură a curţii casei de vânătoare. Când să ne dăm jos rucsacii trece pe lângă noi pădurarul şi ne spune că, lângă cabană, este un mic refugiu în care putem intra. Identificăm uşa refugiului (în dreapta intrării cabanei) şi intrăm. Horia zice că nu intră în refugiu: “Eu nu intru acolo. L-am văzut pe Chiţ”. :)

Până la urmă Radu îl convinge să intre. Se urcă pe nişte pietre aflate acolo pe post de vatră sperând că acolo nu ajunge Chiţ să-l muşte de picioare. A durat ceva până să dau şi eu rucsacul jos şi să mă bag mai spre interiorul refugiului. Cu mişcări de melc, iau exemplu de la ceilalţi şi mă echipez mai bine pentru vijelia care se auzea afară. Mai exact, trag pe mine suprapantalonii şi constat că mă jenează stomacul când mă aplec să-mi scot apoi să îmi pun bocancii. Datorită bunului obicei al lui Radu şi prin inspiraţia lui Daniel care pitise în rucsac o cană pentru mine, am parte de ceai cald care m-a încălzit pe dinăuntru şi mi-a calmat oarecum stomacul. Slavă ţie, Radu! Slavă ţie! :) Radu ne îmbie şi cu nişte ţuică (tare faină, după miros) dar nu îndrăznesc să o gust ştiind că mă mai aşteaptă câteva ore de traseu, observând că pofta de mâncare îmi lipseşte şi că m-am hidratat extrem de puţin, doar cu ceaiul.

 In refugiul de langa casa de vanatoare

Vine şi momentul trist al plecării. Nu ştiu de ce, parcă n-aş mai fi ieşit afară. Interiorul refugiului arăta cam ca o stână îngrijită în care, la nevoie, aş fi rămas peste noapte încercând să convieţuiesc paşnic cu Chiţ. Cred că aş reveni cândva pe aici cu cortul şi sacul de dormit, urmând să mă bag în refugiu în caz de condiţii meteo vitrege. Înainte de plecare constat că GPS-ul e oprit. Nu mai cer baterii pentru el pentru că evit să-mi folosesc pentru chestii mai de precizie mâinile, afectate oarecum de temperatura de afară, parcă în ciuda mănuşilor pe care le purtam de ceva timp.

Pornim deci. Eu, debusolat după problemele cu ajungerea la lac, nu îndrăznesc să plec pe traseu de capul meu. Mă iau după ceilalţi şi constat că prindem punctul roşu care trece la nord de Lacul Sec. Chiar îmi place fragmentul acesta de potecă… 

Varianta buna de ocolire a Lacului Sec venind dinspre Lacul Vulturilor (dupa iesirea din poza se face stanga putin mai incolo catre Poarta Vanturilor)

Stomacul se revoltă din ce în ce mai tare. Daniel observă şi-mi dă o pastilă (pe care o cerusem din refugiu dar luat cu alte treburi uitase să mi-o dea), sugerând că rămâne cu mine mai în urmă dacă mă simt rău. Am supravieţuit, totuşi, grupul fiind la întoarcere mult mai sudat decât la urcare. Am vomitat până la urmă ceva mai jos dar mi-am revenit destul de bine, ritmul de mers având doar în mică măsură de suferit. În câteva rânduri am recunoscut repere reţinute de la urcare. Orientarea a mers ca unsă. Am timp chiar să observ un pic relieful şi să-mi dau seama că evoluăm pe o culme.

Odată reveniţi în drumul forestier de pe Urlătoarea, Horia a început să se plimbe pe buştenii stivuiţi pe margine de exploatatori. Chiar se mişca dezinvolt pe copaci, l-am admirat pentru asta. Totuşi, într-un mic moment de neatenţie, a alunecat de pe un buştean şi s-a trezit cu faţa în covorul de frunze. Radu i-a sugerat să pună mâinile în faţă când cade altă dată, pentru a-şi proteja capul, explicându-i că acum s-ar fi lovit rău dacă ar fi nimerit cu faţa într-o piatră. Sper ca lecţia să fie învăţată, astfel încât Horia să poată merge pe munte pe zi ce trece mai în siguranţă.

Ceva mai jos, rămânând aproximativ la mijloc, între D+ D şi R+ H, sesizez la 10 metri în faţă că a căzut ceva de pe versant. Curios, ajung în dreptul acelui ceva, constat că e o piatră cam cât palma apoi privesc în sus, încercând să-mi dau seama ce a stârnit-o. Surprinzător de calm, constat că pe versantul înclinat la peste 50 de grade se deplasa un ursuleţ. Acesta s-a retras rapid în pădure, dispărând din câmpul meu vizual în mai puţin de 1 minut. Mă întorc spre Radu şi Horia şi, în şoaptă, încerc să-i anunţ că e ursul sus. Când ajung lângă mine, ursul era de mult dispărut în pădure. Pentru că un pic de teamă mă stăpânea totuşi, am urmărit o vreme coama de deasupra drumului pentru a verifica dacă reapare ursul. N-a mai apărut. Mai târziu, gândindu-mă la motivul pentru care ursul era acolo, am presupus că venea spre drum pentru a se adăpa în râul din dreapta (în sens de coborâre) acestuia. Am mai presupus că bietul de el s-a speriat când ne-a observat, motiv pentru care, în fugă, a stârnit piatra aia. Eram teribil de încântat că, după atâtea întâlniri cu ursul în care am resimţit o teamă imensă, acum am tratat situaţia cu calm, aproape bucurându-mă de privilegiul de a vedea ursul doar eu, din grupul de 5. N-am mai strigat, n-am mai încercat să dispar repede din zonă, nu am mai intrat în panică. Poate că abia acum încep să fiu pregătit pentru drumuri în păduri mai puţin umblate, de unul singur. Poate că abia acum sunt pregătit să pun cortul pe culmile Nemirei, în poieni vizitate când şi când de urşi, fără să stau cu o teamă imensă că mă va ataca animalul. Aveam mare nevoie de experienţa asta şi mă bucur că natura mi-a oferit o astfel de ocazie.

Ceva mai jos, Radu intuieşte din nou o scurtătură. Mergem pe ea şi ajungem înapoi în drum în faţa echipei D+ D. Când îl văd pe Daniel îi povestesc că am văzut ursul şi acesta aproape că nu mă crede, dat fiind că nu am mai ţipat ca istericul, speriat de moarte.

Ne depăşesc doi biciclişti. Unii îi admirăm şi salivăm în urma lor... Totuşi, realist vorbind, dacă aş apuca să-mi cumpăr bicicletă (puţin probabil raportându-mă la bugetul disponibil şi la pretenţiile pe care le-aş avea), nu m-aş vedea coborând pe acolo. Drumul e cam prea accidentat şi noroios pentru gustul meu şi aş risca o accidentare serioasă dacă nu m-aş deplasa cu viteza melcului turbat. Iar cu viteza asta merg şi pe jos aşa că nu văd sensul pedalatului... Deşi credeam că pe biciclişti îi aşteaptă maşina în zona în care ne aştepta şi pe noi, avem surpriza să-i revedem înainte de viaductul Teherău. Probabil urmau să pedaleze până acasă...

Încă puţin şi ajungem la maşină. Cronometrul meu arăta puţin peste 7 ore de la plecare. Ne adaptăm echipamentul apoi Radu trece din nou la volan şi ne plimbă încă vreo 4 ore. La întoarcere, Horia nu a mai rezistat oboselii aşa că a adormit cu capul pe Dana şi cu picioarele pe mine. Îl priveam din când în când şi mă bucuram că doarme liniştit. Undeva între DN 10 şi DN 1A ratăm un viraj la stânga şi ne trezim ceva mai târziu aiurea, pe o uliţă din Bâsca Chiojdului. Radu cu Daniel îşi dau seama până la urmă că nu-i OK unde ne aflăm şi organizează întoarcerea. Eu constatam toate astea ca prin vis, fiind aproape constant adormit. Mă ajunsese şi pe mine oboseala, după 7 ore de mers şi doar două ore dormite în noaptea precedentă…

Cineva îl sună pe Radu şi-l întreabă dacă am văzut vulturi. Radu răspunde printr-o glumă: “Am văzut vulturi dar doar la sol. Era cod galben de vânt deci nu li s-a permis să zboare.”

Ajungem la Bucureşti, Radu ne lasă la o gură de metrou, când cobor din maşină mă trezesc cumva ameţit, fiindu-mi mai greu în primele secunde să mă ţin pe picioare, ne luăm bagajele şi ne despărţim. La plecare, fără să regizez sau să exprim ceva ce aş fi crezut că vor ceilalţi să audă, anunţ că mă bucur tare mult de tura asta. Şi chiar mă bucur că mi s-a oferit nesperata ocazie de a explora o zonă pe care o visez de ceva timp dar pentru care e cam complicat să organizezi transportul.

Le mulţumesc lui Radu care a avut inspiraţia să propună tura, lui Daniel care m-a propus pe lista participanţilor şi celorlalţi pentru felul plăcut în care am interacţionat. Deşi, în unele momente, mă năpădeau emoţiile şi-mi găseam greu cuvintele, păstrez amintiri plăcute din excursia asta.

CRONOLOGIE

7:40- Vălenii de Munte (gară)

8:56- Baraj Siriu

9:18- Ultimul popas în zona lacului Siriu

10:06- plecăm de la maşina, din Valea Crasna confluenţă cu Urlatoarea; Daniel face poză cu marcajele de pe pod

10:10- pornesc cronometrul

10:56- poteca părăseşte în dreapta drumul forestier

11:40- 11:50 (aproximativ)- popas R+H+e

12:13- întâlnim caii

12:20- ieşim pe păşune

12:43- Daniel depăşeşte panourile de la locul de campare situat la nord de Poarta Vânturilor

13:05- am depăşit Poarta Vânturilor

13:08- mi se închide GPS-ul la 100 m de Lacul Sec

13:10- D+ D încep ocolirea Lacului Sec

13:30- ceilalţi ajung pe malul Lacului Vulturilor

13:32- ne retragem spre refugiu

14:25- suntem încă în refugiu

14:45- suntem deja pe drumul de întoarcere

14:50- începem parcurgerea laturii nordice a Lacului Sec

17:22- ajungem înapoi la maşină

PROFIL TRASEU

 SCHIŢĂ TRASEU

 

LUNGIME TRASEU