Profesorul Întrucât

Postare cu completări...

Ieri dimineaţă mă nimeresc lângă o studentă la drept, încântată că nu trebuie să vorbească decât o zi pe săptămână şi stresată de un profesor care-l bagă pe întrucât din 5 în 5 minute. Dacă am înţeles corect, era vorba de profu` de drept civil. La cât părea de crudă fata, cred că era anul întâi...

Mai târziu văd afişele care anunţau două filme care par interesante: Serena şi Coarne. Serena, cu premiera pe 24 octombrie, mă atrăgea pentru promisiunea descrierii unei poveşti după care nu mai poţi evolua. Coarne sugerează că, cel puţin uneori, dragostea doare ca dracu`. Experimentasem deja ambele situaţii aşa că... Mă gândesc o secundă că vineri merg la cinema dar între timp am renunţat la idee. Mai bine păstrez banii pentru câteva batoane proteice pentru următoarele alergări.

Seara plec sictirit de la muncă, de nicăieri încep să-mi apară în minte imaginile unei tipe care se chinuie să-mi alunge tristeţea dar nu prea reuşeşte. Era totuşi interesant să fac duş cu ea chiar dacă nu arată precum tipele de care îmi place de obicei. :) De unde ideea că o gagică s-ar chinui să mă înveselească nu ştiu...

Dau colţul (străzii) şi mă intersectez cu o tipă. Are un chip ciudat care pare să se schimbe exact în clipa în care trece pe lângă mine. Îmi dau seama că e posibil să plângă. Aşa, şi??? N-am ştiut niciodată cum să reacţionez când o tipă plânge lângă mine. Îmi amintesc din nou faza aceea dintr-un decembrie târziu în care m-am văzut la un concert cu o tipă care, în acea perioadă, era certată cu cel care urma să-i devină soţ. Vine momentul recitalului Ţapinarii, tipei îi dau lacrimile, pleacă din sală şi, un pic mai târziu, părăseşte clădirea teatrului. Pe atunci eu nu ajunsesem să mă apropii de trupa Ţapinarii (o trupă pe care o apreciez şi acum deşi nu mai sunt la curent cu creaţiile lor) dar ea îi ştia .

Pe la mijlocul drumului cu metroul mă trezesc lângă o mutră cunoscută. O geacă Mammut de culoare light blue (aşa botează culoarea MS Office-ul cu care lucrez), blugi, nişte pantofi sport de la Jack Wolfskin cumpăraţi probabil de la Sport Virus, păr scurt, o privire severă. În câteva secunde îmi dau seama că tipa e iubita ei. După o "întâlnire" fulger petrecută anul trecut, cu doar două zile mai târziu, mă aşteptam să apară şi anul acesta, cam în aceiaşi perioadă, un semn despre ea... Asta deşi, pentru prima dată în 10 ani, trecuseră vreo 6 luni în care nu o mai văzusem.

Las lucrurile să (nu) se întâmple dar, când cobor din metrou, cu privirea severă exact în spate, îmi dau seama că ele este foarte probabil să se întâlnească acolo. Privesc către capătul peronului dar de data asta nu apare nici vechea mea cunoştinţă, nici iubita ei. Fac stânga- împrejur pentru că brusc, îmi venise poftă să o văd. Casc bine ochii şi îmi dau seama că cele două au dispărut în direcţia cealaltă sau... pur şi simplu nu s-au întâlnit. Altădată m-ar fi înfuriat lipsa mea de atenţie dar acum... am considerat doar că este o nouă întâmplare de rahat strecurată printre multe altele de acelaşi soi. Şi mi-am văzut mai departe de viaţa mea de rahat, aproape uitând faza...



Două zile mai târziu văd din nou laba lui Jack Wolfskin, de data asta pe geaca unei gagici cu o privire asemănătoare celei observate la "iubi"...

Mult prea lucid...

Am început 2012 dormind sau încercând să dorm. Mi-e lene să caut în arhivă pentru a-mi aminti exact. Oricum, am început anul într-o stare nu tocmai bună. Am terminat anul într-o stare vizibil mai bună, chiar dacă, mult prea lucid privind lucrurile, sunt elemente importante care nu s-au schimbat în viaţa mea deşi mi-ar fi plăcut să se schimbe. S-a schimbat în schimb modul în care le percep. Deşi, privindu-mi viaţa de sus, pot spune precum băieţii de la Antract, pe care i-am redescoperit în seara de 31 decembrie 2012, că încă sunt mult prea lucid pentru lumea asta, am început să las mai mult loc pentru relaxare, zâmbet, toleranţă, câteodată chiar pentru indiferenţă.

Sigur, mi-ar fi plăcut să încep noaptea dintre ani luându-mi limba-n gură cu o tipă de care să fiu îndrăgostit până peste urechi şi să o continui conectat la mijloc cu aceiaşi stimabilă, onorabilă bla- bla... Cumva pe tema asta recomand Dama de pică a lui Vintilă:



Faptul că 2012 s-a încheiat şi 2013 a început altfel decât aş fi preferat a lăsat loc unei relative stări de bine întreruptă totuşi, din când în când, de sus pomenita luciditate.

La mulţi ani- lumină!

Variante de singurătate (sau Like pe FB)

Serile trecute dau o tură scurtă pe Facebook. Pe pagina lui Ovidiu Scridon am găsit ceva urări de Crăciun şi o părere: De Crăciun nimeni nu trebuie să fie singur.

După ce am citit chestia asta au început să mă mănânce degetele aşa că am dat cu comentariul care suna ceva de genul acesta: În funcţie de felul în care defineşte fiecare singurătatea, pot exista destui oameni care să se simtă singuri chiar şi de Crăciun. Acestora nu pot să le doresc altceva decât să supravieţuiască până vin vremuri mai bune şi pentru ei. :)

Interesant a fost că în puţinele minute pe care le-am mai stat pe FB comentariul meu a primit două like-uri de la persoane pe care nu le cunosc dar care, probabil, s-au regăsit într-o oarecare măsură în "publicul ţintă" sau cunosc oameni aflaţi în acea situaţie sau pur şi simplu au apreciat modul în care am abordat problema. Chiar dacă vin de undeva din necunoscut, acele două click-uri (urmate probabil şi de altele, nu am mai intrat să văd dacă există noutăţi pe tema asta) arată că nu abordez lucrurile acestea într-un mod absurd. Altfel spus, gândesc bine deşi, am câteodată impresia, încă acţionez prost...

Acum să fac mai pe îndelete teoria singurătăţii de sărbători.

Una dintre situaţiile cele mai rele este cea a bătrânilor care locuiesc singuri, sunt vizitaţi rar sau deloc, trăiesc stresul singurătăţii alături de neputinţa din ce în ce mai prezentă pe măsura înaintării în vârstă. În oraş am putea crede că vecinii (de cartier, de scară, de etaj, de bloc) sunt suficient de prezenţi încât acei bătrâni să nu se simtă singuri. Totuşi, dacă întrebi un astfel de bătrân, cred că sunt şanse destul de mari să se plângă de singurătate, de senzaţia că este abandonat.

O altă singurătate grea este a aceluia, de orice vârstă, care se închide în lumea lui pentru că este mult prea dezamăgit de oameni ca să le mai acorde încrederea, ca să le mai caute prezenţa. Acesta, cred eu, ar aprecia un semn de bunăvoinţă din partea semenilor dar, în acelaşi timp, ar aborda cu prudenţă un astfel de gest, convins fiind că în spatele zâmbetului stă un cuţit gata să înjunghie.

O formă de singurătate mai uşor de suportat este aceea a savantului sau artistului care, dedicat fiind cercetării sau operei de artă care stă să se nască, nu simte nevoia prezenţei celorlalţi, uneori fiind chiar incomodat de puţinii oameni care-i distrag atenţia (familie, colegi). Acesta poate experimenta fericiri de moment după ce finalizează opera de artă sau teoria/ experimentul/ invenţia la care lucrează după care acesta poate trece rapid la alt subiect de cercetare care să-i acapareze din nou majoritatea timpului.

Consider că există şi o formă de singurătate medie ca intensitate a trăirii neplăcute, singurătatea parţială, singurătatea de non- cuplu.  În această formă pot exista episoade de intensitate mare în care însinguratul să sufere şi să reducă la minim contactul cu ceilalţi dar şi episoade în care singurătatea de non- cuplu să fie moderat resimţită, fiind anulată într-o oarecare măsură de non- singurătatea amicală.

Comentariul meu de pe profilul lui Ovidiu Scridon se referă în special la această ultimă formă de singurătate, cea pe care o resimt eu cel mai puternic, cea care totuşi îmi permite să mă bucur măcar din când în când de unele relaţii amicale. Totuşi, este genul de singurătate care, în episoadele cele mai triste, te aruncă în subsolul cu melancolie în serile în care, ajungând acasă, constaţi că vei dormi din nou singur în pat, constaţi că doar perna "răspunde" îmbrăţişărilor tale, că doar plapuma îţi oferă din căldura ei. Atunci ajungi să te simţi ca tristul cel mai singur dintre toţi (parcă aşa spune Ducu Bertzi într-un cântec), atunci ai senzaţia că orice prezenţă feminină amicală (sau masculină, funcţie de genul şi orientarea persoanei singure) este mult prea vagă pentru a umple golul de singurătate de non- cuplu, ajungi la concluzia că dacă nu i-o tragi amicei te poţi pur şi simplu lipsi de ea.

Cred că la singurătatea de non- cuplu se refereau băieţii de la Antract când cântau chestia de mai jos:



Piesa asta-mi aminteşte de Iulia, puştoaica cu care, cândva, am avut un interesant schimb de mesaje după ce descoperisem participarea ei la o ediţie Fotogeografica...

Voi vă imaginaţi şi alte tipuri de singurătate?