Renunţări

Am constatat în ultimii ani că pot renunţa la multe lucruri la care eram convins că nu o să pot niciodată renunţa nici măcar pentru perioade scurte de timp, perioade de ordinul lunilor să zicem.

Ei bine, constat că nu s-a prăbuşit cerul pe mine dacă am renunţat pentru minim 3 luni la:

-munte
-concerte
-bicicletă
-mare
-ieşiri cu cunoştinţe, amici sau eventuali prieteni
-later edit: fotografie

Acum sunt pus în situaţia de a afla cât timp mă pot lipsi de calculator acasă. Şi, gândind în termeni gen profit- pierdere, cred că, pe cât de mult îmi doream în altă perioadă a vieţii să am acces la calculator (iniţial) şi să am un calculator acasă (ceva mai târziu) pe atât de uşor mi-ar fi acum să renunţ la el. În definitiv, dacă îmi asum pierderea unor date personale (în special legate de psihoterapie), atunci mi-e simplu să uit că aparatul e acum defect. Constat că, în anii care au trecut de când acasă mă aştepta un calculator pe care aveam drepturi pe care nu le aveam pe cel de la job, acesta mi-a provocat suficient stres încât să depăşească micile satisfacţii pe care le-am avut prin intermediul lui.

Iar acum mă întreb dacă îmi foloseşte la ceva să-mi mai propun să-l repar. În definitiv, dacă este să analizez momentul în care calculatorul a intrat în casa mea (bine, omit aici faptul că nu mă simt nicăieri acasă, din multe motive pe care nu mi-am propus să le dezbat aici), el nu şi-a atins scopul. El era acolo pentru ca mie să-mi fie mai simplu să concep o lucrare de licenţă. Iar acest scop este de mult mort. Odată cu moartea lui am fost pe zi ce trece mai puţin tentat să deschid calculatorul de acasă. Şi atunci?

Viaţa de fapt este în altă parte, nu în acea cutie de tablă în care biţii mişună pe diverse magistrale. Iar faptul că adevărata viaţă este din ce în ce mai departe de ceea ce trăiesc eu mă face să-mi doresc mult mai puţin decât înainte să am calculator acasă, să merg pe munte, să pedalez, să merg la concerte, să mă prefac că am o viaţă.

Toate astea m-au atras atâta timp cât reprezentau fenomene care intermediau accesul meu la o pseudoviaţă reală datorită căreia mai speram că, într-o zi nu foarte îndepărtată, o să trăiesc.

Dar acum, când ştiu că nu o să am niciodată o viaţă, toate celelalte mi se par atât de banale încât mi-e destul de simplu să renunţ la ele.

Într-o viaţă goală de sensuri este simplu să renunţi la elementele care reprezentau doar un fals sens al vieţii.

Şi mail-urile? Cum ţi le verifici? Asta ar putea să mă întrebe cineva... Iar răspunsul e simplu şi, câteodată, dureros. Sunt din ce în ce mai puţine comunicări electronice care-mi trezesc interesul. Din ce în ce mai puţini oameni îmi scriu din ce în ce mai rar. Sunt tentat să scriu pentru din ce în ce mai puţini oameni. În ciuda aparenţei de apartenenţă la diverse grupuri, cu sau fără comunicare virtuală tot singur am rămas.

Şi atunci?

Sâmbăta muzicală

Televizor pornit întâmplător. Aud chestii destul de folkistice. Îmi arunc o privire şi văd, printre alţii (un chitarist şi un om la clape), un om cu vioara. Casc ochii mari, devin atent şi sper să apară pe ecran şi numele omului. Aşa era! La vioară era mai vechea mea cunoştinţă Alex Nichita. Uite că a ajuns şi pe TVR 3 omul. Era prezent în trupa cu care Marius Matache am înţeles că a înregistrat albumul care urmează să fie lansat în curând. În câţiva ani (de când am început să-l aud la Folk frate în Iron City până acum) omul a evoluat superb. Chiar dacă nu mai cântă de ceva vreme cu Aurica (oare-şi aminteşte lumea de instrumentul lui vechi?), noul său instrument arătând mult mai modern (l-am auzit cum sună live într-un concert Proiectul Tivodar), tot mă bucur pentru Alex.

În aceiaşi emisiune, alţi oameni care-mi sunt într-o oarecare măsură cunoscuţi, cei din Micul Paris. Au fost prezentaţi după Marius Matache & Band. M-am simţit un pic frustrat pentru că în Micul Paris, de ceva vreme, nu mai cântă o altă cunoştinţă destul de veche, Eugen Butaru. Mi-ar fi plăcut să-l văd şi pe Eugen la TV...

M-am întrebat după emisiunea asta ce au aceşti oameni în plus faţă de mine de pot să-şi urmeze visele... Nu că aş fi visat eu prea mult dar, excluzând puţinele vise nerealizate din cauza câtorva oameni care s-au opus, am visat din când în când şi, într-un mod care-mi este specific din păcate, m-am împiedicat de fiecare dată înainte ca visul să se realizeze. Şi fiecare astfel de împiedicare m-a convins că este zadarnic să mai visez la altceva. Aşa-şi pierde omul sensul vieţii...

Frumoasă-i vecina noastră...

De fapt nu mi se pare frumoasă deloc! Ba chiar, cu culoarea turbată pe care şi-a pus-o pe păr, mi se pare chiar naşpa rău. :D Plus că nici nu mi-e vecină, ea este doar "vecina". Am văzut-o în seara asta şi mi-am dat seama că nu am niciun motiv s-o abordez. Şi aşa evită omul o încurcătură inutilă. :)

Oricum, ciudată zi! Nici nu e de mirare atâta vreme cât începutul ei a fost în egală măsură de straniu... Peste noapte mă trezesc şi sunt mirat de lumina destul de puternică din cameră... De la zăpadă, se pare... Vine ora să mă trezesc, îmi mai acord câteva minute de stat în pat timp în care mă întreb:

Ce motiv aş avea să mă simt încântat de faptul că m-am trezit din somn încă odată? Care este sensul acestei noi treziri?

Mă gândeam spre seară că este preferabil ca aceste momente să pară măcar că au un sens... Preferabil dar nu obligatoriu... Flexibilitate...