Cine-i Halep?

Ştiu, românii obişnuiesc să fie tare mândri când un sportiv de-al nostru (sau echipă, fie!) are o performanţă cu care uimeşte. Cam aşa s-a întâmplat şi cu domnişoara Halep, a stârnit un val de interes şi de mândrie. Totuşi, pe mine în cel mai rău caz mă enervează mediatizarea de care beneficiază Halep, atunci când nu reuşeşte să mă lase perfect indiferent.

Începe să mă enerveze Halep atunci când şeful meu, ca o justificare pentru un chiul în grup, grăieşte:

Au luat plasă cei care au plecat mai devreme s-o vadă pe Halep. Meciul de dinainte s-a prelungit.

Îi răspund în stilul sictirit pe care l-am perfecţionat în ultima vreme, timp în care mizantropia-mi este pe zi ce trece mai serios argumentată.

Ăştia ori fac pariuri, ori se uită la picioarele gagicii. Altfel nu pricep de ce se grăbesc să vadă meciul ei.

Răspunsul primit a fost ABRAcadABRAnt:

Nu cred. Halep este fată cuminte.

De parcă o fată cuminte poate să anuleze o privire pofticioasă sau te poate opri să faci cine ştie ce gest în timp ce o priveşti la TV doar pentru că ea e fată cuminte şi îşi impune cuminţenia tuturor celor ce o privesc. De parcă e musai ca o fată aparent cuminte să fie într-adevăr cuminte. Probabil şi Martina Navratilova lăsa impresia de cuminţenie până s-a aflat că este minoritar necuminte... Parcă mai auzisem eu şi de altă persoană cuminte, cândva, într-o zi senină de primăvară...

Povestea asta se petrecea cu ceva vreme înainte de finala de la Paris. Pierdută de Halep... I-am purtat ghinion? Mă bucur! :))

Ceva mai târziu găsesc pe carpaţi.org o postare pe forum despre bannerul dedicat Simonei plasat sub Crucea Caraiman. Normal, în acelaşi stil glumeţ- sictirit- nesociabil, am comentat critic. Eram convins că cei care citesc postarea mea îşi vor da seama în ce măsură vorbesc serios şi de unde începe gluma.

Ei bine, am avut o surpriză, cel puţin o persoană nu a putut delimita gluma de seriozitate. Şi mai departe, replicile care îmi mai erau sau nu adresate, nu am mai avut răbdare să le citesc.

Oricum, eu ştiu foarte clar că nu mă încântă nici pasiunea extremă pentru un sportiv, nici elicoptereala făcută pe Caraiman, nici PLATFORMELE care să-i ajute pe RETARDAŢI să vadă Buşteniul de sus.

Dacă eram un tip cu bani şi cu tendinţe antisociale, cred că aş fi plecat spre Cruce pentru a distruge cumva bannerul imediat după ce am auzit de el.

Dar aşa, sărac şi nesociabil, nu pot decât să-mi spun, sub o formă sau alta, părerea şi să sper că mizeria din oameni este totuşi ceva mai puţină decât cea observată de mine. Dar speranţa asta rămâne mai mult pentru că, din când în când, îmi amintesc de erorile de gândire pe care le-am analizat cu Tiberiu cu nişte ani în urmă...

Până la urmă mi se pare logic să nu-mi pese de Halep atâta timp cât tipa nu cumpără calculatoare de la firma la care lucrez, nu îmi produce nici sub altă formă un cât de mic câştig, nu se **** cu mine, nu discută cu mine, nu mă ajută să-mi soluţionez cine ştie ce nelinişte metafizică sau problemă existenţială.

Şi dacă tot am amintit de postarea de pe forumul carpaţi.org, puteţi să citiţi aici comentariile:

http://www.carpati.org/forum/altele-12/banner_la_monumentul_eroilor-3977/

Treceţi batalioane române Carpaţii!

Venind dimineaţă spre serVICIU, la Piaţa Victoriei, sesizez în apropiere un tip fredonând destul de amuzat refrenul din titlu, neuitând să o întrebe pe fata de lângă el dacă ştie cântecul. Răspunsul negativ al ei nu l-a împiedicat să fredoneze în continuare. Omul avea un aspect absolut banal dar, după o seară de folk, n-aveam cum să-l ignor dat fiind comportamentul lui "prostesc". Zâmbet de dimineaţă...

Aseară deci, după o oră de senzaţii amestecate, plec spre Iron City având la mine nişte hârtii pe care simţeam nevoia să le ascund dar, neavând rucsacul la mine, n-aveam unde... Tiberiu, uite ce mi-ai făcut! :D Trec din nou pe lângă SB-XX-ROX... Deja devine sâcâitor obiceiul acelei maşini de a-mi sta în cale! :))

Ajung în centru fără nicio grabă. Mă opresc la o fornetărie, "rumeg" ceva apoi cobor în Iron. Ajung pe la 21:00 un pic terorizat de gândul că voi întâlni vreo persoană mai apropiată care mă va întreba ce conţin hârtiile alea... În momentul acesta chiar nu vreau să vorbesc despre ele... Ca şi în cazul altei postări de zilele trecute, Satanic- Vals şi Ana ştiu, măcar aproximativ, despre ce e vorba.

Cântarea a început aproape de 10. Atmosfera era cumva specială. Avea să spună Jonnie că este vorba de o nouă Iron- aniversată, Argentina pe numele ei dacă am înteles eu discursul lui Jonnie. Cu ocazia acelei aniversări a ajuns la Folk, frate şi Eugen Avram... Până la miezul nopţii n-a cântat dar n-ar fi exclus să o fi făcut după... Interesant e că nu s-a cântat nici din piesele lui Eugen Avram.

S-a început cu Aşteptăm nopţi mai lungi să ne putem şi noi iubi (ciudat cum, după atâta vreme, habar nu am care e titlul piesei), o piesă atât de bine cântată de public încât Jonnie a fost încântat. Ciudat la piesa asta să o auzi cântată de oameni (care par) singuri... Ce emoţii încearcă astfel de oameni ascultând/ ascultându-se?

Cred că această primă piesă a serii a fost momentul în care m-am "ancorat" cu privirea de o tânără cu păr negru, cu o bluză în pătrăţele mici- micuţe, albe şi negre. Toate motivele pe care le-aş folosi eu în faţa mea legat de faptul că nu am încercat să comunic cu ea sunt false. Nu mi-ar fi fost mai uşor nici dacă ea ar fi băut bere (e clar că nu m-a ţinut la distanţă o doză de Pepsi), nici dacă ar fi fost îmbrăcată un pic mai provocator (dacă priveam în jur găseam şi astfel de spectatoare care păreau singure dar... la ce-mi folosea?), nici dacă m-aş fi trezit că mă priveşte...

Ca şi atunci, la concertul Emeric Set (aici ar fi nevoie de un link către blogul de pe yahoo profiles dar mă cam grăbesc şi nu pot să-l caut), plecarea acestei fiinţe a lăsat un mic gol în mine... Nu pot aborda persoana dar simpla ei prezenţă îmi oferă o stare de bine... Ca să zic aşa, mă bucur pur şi simplu de peisaj. :)

Pentru că la prima piesă am cântat atât de frumos Jonnie ne-a răsfăţat cu o a doua piesă pe care ne-am putut folosi vocile, o piesă tare dragă mie, Cântă cucul. A ieşit fain!

Ce-a mai urmat reprezintă un amestec de amintiri risipite despre 2 ore de spectacol.

Jonnie, probabil ca răspuns la acele comentarii răutăcioase apărute pe blogul Folk, frate cu săptămâni în urmă, afirma că e fain să priveşti publicul de sus, de pe scenă, pentru că ai ocazia să vezi o mulţime de decoltee mai cuminţi sau mai adânci... Cum era aia? "Deşi nu par, sunt şi eu om...". În definitiv din ce motiv ar purta o femeie un decolteu provocator? Poate pur şi simplu, simţindu-se privită/ admirată/ dorită, se simte validată ca femeie... Sună logic ce spun?

M-am bucurat să aud din nou Verginica... Cu ceva vreme în urmă, în Iron City, părea destul de la modă Tanţa... Uite că acum e Verginica în top urmând, în timp, să se audă de pe scena din Iron şi alte piese faine ale celor de la Timpuri Noi... Acum o săptămână parcă s-a auzit şi Perfect...

După o absenţă oarecare a reapărut în Iron şi Dragoş Boeru... Dacă de obicei mă enervau un pic melancoliile din piesele lui, de data asta am ascultat cu oarecare calm totul şi am constatat că sunt cântece plăcute dacă nu abordezi textele cu rea- voinţă. Iar acea veche piesă a Andei Călugăreanu de care mă bucuram şi pe vremea celor 3 Ceasuri Rele din Preoteasa m-a încântat şi de data asta. "Poartă-se copii bine? Că de nu îi bag în sac..."

Aproape de miezul nopţii a urcat pe scenă şi Folk, sora Nico Pălărie. Îmi place modul în care e promovată în contextul concertului pe care-l va susţine în ianuarie 2010. Data? O găsiţi la comentariile postării numite Nu-mi pasă că iubitul ei acum nu-i un bărbat. Am mai spus că are o voce specială. Printre altele, a cântat o altă piesă care mi-e tare dragă, Gândacul Cătălinei Beţa. S-a mai auzit o piesă sensibilă, din repertoriul Tatiana Stepa/ Magda Puskas...

Cu câteva minute înainte de miezul nopţii am urcat la suprafaţă. Şi nu ştiu dacă m-a făcut să plec ideea de aniversare sau doar oboseala şi relativa stare de rău... Fapt e că, odată ieşit la suprafaţă, mă trezesc strigat. Ca şi prima dată când mi s-a adresat Ştefan (carpatist important) am fost tentat să-ntreb: "Ne cunoaştem?". A fost plăcut să stăm un pic de vorbă.

Dintre cei ascultaţi aseară mi-i amintesc pe: Teddy, Mysha, Jonnie, Alex (parcă Aurica a sunat mai bine ca data trecută), Nico, Fram, Bodi.

A fost plăcut, calm, fără emoţii extreme. N-am ajuns nici în culmea fericirii, nici pe culmile disperării (cum am păţit-o în Ce mi-ai făcut, Ioana?). Poate am regretat un pic că, în afara celor de pe scenă şi a lui Ştefan nu au mai fost în club şi alţi oameni pe care să-i simt apropiaţi. Am vaga senzaţie că mi-e dor de cineva în mod special... Şi în acelaşi timp mi se pare absurd să-mi fie dor...

Am plecat spre casă pe jos, nu mă simţeam prea bine aşa că aveam nevoie de aer... Pe la 1:30 eram acasă, în pat. Curând adormeam...

Final de zi! O zi în care am citit 3 SMS-uri pe care le lăsasem necitite de mult timp şi care sunau exact aşa cum mă aşteptam... Treptat, poate scap de SMS-urile şi e-mail-urile rămase necitite de atâta timp... În definitiv, odată cu trecerea timpului, cele scrise acolo nu ar mai trebui să provoace emoţii puternice... Mă feresc de emoţii puternice? Aşa se pare...

Împăcarea cu Lăbuş

Sâmbătă a fost o zi cu trei chestii bune.

1) Coborând scările am dat din nou de şoricarul care mă muşcase acum câteva săptămâni. M-a lătrat şi acum dar în rest am controlat situaţia.

2) În drum spre... am dat de o maşină SB-XX-ROX... Inutil de precizat că eram la doi paşi de casa ei... M-a cuprins un pui de melancolie dar a trecut repede... Şi am reuşit să stăpânesc dorinţa de a o suna... N-ar fi sunat absolut penibil să-i spun că am sunat-o să întreb dacă s-a mutat în Sibiu? :))

3) L-am cunoscut pe Tiberiu

A fost şi o chestie neplăcută. N-am putut să rezolv problema calculatorului unui prieten. Dar cel puţin ştiu ce am de făcut pentru a o rezolva. Şi sper să i-l pun "pe picioare" până plec în concediu...