La mulţi ani...oni!

Dragi sfinţişori!

Ştiţi unde are

castravetele de mare

dinţişori?

:)

 

De ce urâm potăile

Uneori e mai bine să te închizi în casă, să rămâi în pat cu perna pe cap şi să nu mai ştii nimic de nimeni... Altfel, rişti să păţeşti ca mine, să declari, pe tăcute, război câinilor... Ies din casă şi, aşa cum mi-e obiceiul, pornesc pe scări până jos. La etajul 5, două potăi. Una, un caniche negru şi simpatic, mă obişnuisem că mă latră de câte ori mă vede. Nu ştiu de ce dar măcar s-au creat nişte reflexe legate de acel câine. A doua, mai mică, un şoricar de care nu-mi aminteam, s-a dovedit mai îndrăzneaţă. Prin urmare, mi-a aplicat o muşcătură. Am zis că nu m-a atins serios şi, după ce a apărut stăpâna javrei şi i-am spus în viteză că potaia a muşcat, mi-am văzut de drum. Şi totuşi, nu era chiar aşa superficială muşcătura. Coborând scările, după ce îmi examinasem în viteză piciorul, am constatat că e ceva dureros pe-acolo. Ajung jos, mai merg câţiva paşi, ridic din nou pantalonul şi observ sânge. Deci a muşcat serios, deşi pe blugi n-a lăsat semn. Storc rana, dau cu puţină salivă apoi îmi văd de drum.

Deşi nu mi se pare deloc în regulă să fiu muşcat de un câine în general, şi cu atât mai anormal consider să fiu muşcat de un câine de apartament nu cred că am cine ştie ce măsuri să iau în urma acestui incident pe care, probabil, îl voi uita în câteva zile. Într-o lume în care animalele au mai multe drepturi decât oamenii, dacă aş face scandal aş avea tot eu probleme... Prin urmare, tăcere...

Neliniştitor e faptul că, de ceva timp, au reînceput să mă latre câinii prin oraş. Se vede treaba că simt ei ceva ciudat la mine... Culmea e că, în turele prin munţi, câinii de la stânele pe lângă care trec nu reacţionează exagerat de dur. Pur şi simplu latră dar nu mă simt decât rareori în real pericol. În timp ce, la câţiva metri de casă, sunt muşcat de un şoricar nenorocit.

Una e sperietura trasă în faţa unui câine serios, un ciobănesc mioritic pe care, cândva, am insistat să-l cunosc şi alta e să te muşte un câine de casă, din vecini.

Urăsc potăile!

Episodul 2, ajung acasă şi... din nou probleme... Mănânc şi mă trezesc cu ceva ciudat între dinţi. Merg imediat să verific dacă a mai cedat vreo parte din dinţii mei cei artificiali şi constat, oarecum relaxat, că nu era decât o chestie asemănătoare cu o scobitoare pe care o conţinea pâinea din care muşcasem.

Câini şi scobitori ar trebui să se numească postarea asta. Dar, de dragul lui Cărtărescu, am adaptat titlul acelei cărţi care o enerva pe Cristina acum câteva zile...

Dimineţi cu ferestre închise

Plec deci de acasă având vaga senzaţie că mă voi întâlni pe drum ori cu Roxana ori cu “vecina” (cei care îmi analizează obsesiile de parcă m-ar cunoaşte de 50 de ani au remarcat probabil această nouă obsesie, nu-i aşa?). Nici una, nici alta nu mi-au ieşit în cale...

La Piaţa Victoriei nu mă-nghesui în primul metrou, îl aştept pe-al doilea. Acesta soseşte curând, mă urc, rămân în faţa uşii având senzaţia că nimeni nu mai intenţionează să urce. Apare totuşi o ea care dă semne că s-ar urca. Mă retrag un pas, cu un gest oarecum graţios (de obicei am senzaţia că mişcările mele sunt mişcări neelegante). Îmi văd în continuare de lectură dar, câteva clipe mai târziu, pe când ea se pregătea să coboare, sesizez o carte în mâna ei: Vladimir Nabokov, Lolita. Am privit-o o clipă mai atent (sesizez cu ocazia asta că am lângă mine o fiinţă frumoasă) amintindu-mi de Doina Ruşti (sau poate de altcineva) care scria undeva, la modul critic, despre Lolite... Mi-am amintit şi de o idee din Omuleţul roşu (autoarea de data asta fiind absolut sigur Doina Ruşti), idee care sugera că oamenii singuri sunt neatractivi... Firesc, într-o oarecare măsură. Oamenii singuri sunt foarte rar fericiţi iar nefericirea n-are cum să atragă...

Şi aşa am ajuns la birou devreme, cu 30 de minute înainte de începerea programului. Am ajuns rumegându-mi problema cu dantura... Se pare că la nivelul acesta chiar am un punct sensibil... Oasele mele, îmbibate cu instant coffee, par slabe şi, prin urmare, nu bag mâna în foc că eventuale reparaţii făcute, ar dura prea mult... Mi-a mai cedat mie o rădăcină la doi ani după ce pusesem pe ea o lucrare. Iar acum, după ceva mai mulţi ani, lucrarea respectivă pare să se mişte din nou... O altă rădăcină cu necazuri... O să ajung să nu mai am pe ce pune ceea ce stomatologii, dacă am reţinut bine, numesc proteze fixe. Dacă se-ntâmplă aşa, la cât mă pricep eu, se pare că rămâne soluţia implantului... Iar aceasta am vaga senzaţie că e imposibilă pentru mine... Mult prea costisitoare şi, în contextul unor oase fragile, de-a dreptul inutilă... Şi, din păcate, s-a dus vremea în care nu-mi păsa ce se vede când deschid gura... La fel cum s-a dus vremea când o persoană (de la care măcar am învăţat o chestie faină pe care, sezonier, o aplic), încercând să mă facă să mă simt bine, îmi tot lăuda dantura... Pe dracu! De parcă ar fi avut ce lăuda...

Şi totuşi, nu sunt chiar toate rele şi urâte şi în locul nepotrivit... Acum, pe seară, m-am amuzat copios cu fiinţele care-mi sunt colegi de serVICIU... În ce puncte interesante ajung uneori discuţiile... :))