Tot Ea...

Nu am mai scris de mult despre ea... Să fi trecut săptămâni sau luni, nu ştiu... Asta nu înseamnă că nu m-am mai gândit la ea, înseamnă doar că gândurile care au mai apărut au stat în mintea mea puţine clipe şi, în plus, nu mi-au mai întors metafizicul pe dos. Înseamnă şi că am depus oarecare efort pentru a aduce percepţia legată de poveste în nişte limite suportabile. Nu-i uşor dar nici imposibil nu pare. Zilele trecute, citind, mi-am dat seama cât de mult m-ar încânta ideea de reconciliere... Că azi ideea de reconciliere mi se pare aproape imposibilă, datorită faptului că nu am niciun control asupra dorinţelor ei e altă poveste... Totuşi, dacă ea şi-ar exprima dorinţele astfel încât, în măsura în care este posibil, eu să repar greşelile pe care le-am făcut faţă de ea, aş fi, măcar pentru o vreme, fericit...

Să revenim totuşi la motivul care m-a făcut să scriu din nou despre Rox (cititorii mai vechi ştiu exact despre cine vorbesc). Ei bine, după mult timp, am revăzut-o... Asta după un şir de zile în care, dată fiind ora la care eram pe traseul ei, aproape că m-am temut că o voi întâlni. Azi s-a întâmplat, am revăzut-o. Era cu 15 minute mai devreme decât ora pe care o consideram eu ca fiind a ei (pentru a nu realimenta o obsesie prefer să nu scriu din nou intervalul în care am văzut-o, deşi la ceas m-am uitat). Mergând, ca de obicei, pe toată lungimea peronului pe care aştept metroul, observ un păr cunoscut. Mă uit mai atent, schimb puţin şi unghiul, ea era... Ne despărţea 1 metru de oarecare înghesuială. Am trecut mai departe spunându-mi că e încă devreme, că nu sunt încă pregătit pentru a accepta senin, poate chiar a negocia, eventuale percepţii legate de reproşuri venite din partea ei. M-am "izolat" în alt colţ de peron şi nu am mai căutat-o insistent cu privirea decât după ce a plecat metroul din staţia ei. Între timp, am citit în continuare despre ideea de iertare... Chiar m-am surprins zilele trecute întrebându-mă cum ar reacţiona ea dacă ar vedea ce citesc acum... Poate nu s-ar gândi că acea carte mi s-a recomandat tocmai pentru a privi din alte unghiuri povestea cu ea... Mie mi-ar plăcea să fie încântată de ideea cărţi dar, la cât o cunosc, ar fi mai degrabă sarcastică... Deci... prea devreme! :)

M-am bucurat să constat că, în secunda în care am privit-o, am perceput-o ca fiind îmbrăcată în culori vesele, purtând în plus şi un rucsăcel în spate.

M-am bucurat cu atât mai mult să constat că doza de resentiment care apărea în astfel de situaţii s-a redus considerabil. Da, deşi este oarecum dificil să demonstrez că a fost inuman de nedreaptă cu mine, există cel puţin un detaliu care mă face să fiu încă supărat pe ea. Prin urmare... fiind destul de bine sfătuit, mă gândesc să iau în seamă ideea de a o ierta. Dacă şi în ce măsură voi reuşi doar timpul va demonstra. Eu sper... După o săptămână agitată chiar am nevoie să sper...

Cărţi, din nou cărţi...

Din 21 ianuarie, în unele momente de linişte, îmi dau seama că acea discuţie chiar mă pune pe gânduri... Sunt atât de multe lucruri neclare în viaţa mea încât, probabil, îmi va lua o veşnicie până să mă cunosc... Iar dacă eu nu mă cunosc, cum ai putea să mă cunoşti tu? Cu întrebarea asta în gând mă întristez uneori... Pare a fi genul de obsesie de-o clipă, obsesie care-mi strică dispoziţia neutră spre bună care mă stăpâneşte de ceva vreme... Ironic e că mi s-ar putea răspunde cumva în genul "Nu-ţi dai seama dar eu te cunosc mai bine decât te cunoşti tu", la fel de ironic e că nu aş putea crede un astfel de răspuns...

Dar acest intro nu ştiu dacă îşi are locul aici. Aici doream doar să spun că, pe 27 ianuarie, am reuşit să termin Introducere în psihologia mediului. Destul de interesantă carte... Mi-a oferit una dintre modalităţile adaptate prin care pot interpreta unele gesturi care, cândva, mă deprimau şi înfuriau... Cu ceva vreme în urmă, mă gândeam să scriu despre Iron City folosindu-mă de teorii din psihologia mediului, văzând astfel clubul ca un sit comportamental. Abordează într-un mod interesant ideea de mediu acest Gabriel Moser...

Prin urmare, pe 28, profitând de nişte drumuri cu metroul, m-am apucat de una din cărţile primite pe 31 decembrie de la Editura Trei: Cum să dăruieşti iertarea. Paşi către dizolvarea furiei şi recăpătarea speranţei. Deşi nu am citit decât vreo 40 de pagini, afirm de acum că este o carte surprinzătoare. M-am trezit gândindu-mă la lucruri pe care nu le mai gândisem, poate, niciodată până acum. Mi-am amintit chiar de o discuţie purtată cu Deliana acum nişte luni, discuţie în urma căreia nu am putut fi de acord cu punctul ei de vedere. Ei bine, pare să fi avut dreptate ea... ar fi un drum pe care pot încerca să pornesc... Încep să văd un pic din alt unghi şirul de texte şi discuţii care m-a ajutat anul trecut să privesc mult mai relaxat un capitol mai întunecat al existenţei mele. Aşa cum bănuiam încă înainte de a deschide cartea, îmi dau seama că, după ce o termin eu, cunosc cel puţin o persoană căreia simt că această carte i-ar prinde bine. Am discutat cu ea acum câteva săptămâni, am reuşit să nu ne mai înfuriem reciproc iar eu, poate exagerând un pic, i-am sugerat că ar putea încerca să ierte răul pe care simte că i l-a făcut cineva. Ea e convinsă că nu va putea ierta acea persoană dar... pare să fie o convingere care îi pune mai degrabă piedici decât s-o ajute să depăşească trista perioadă. Deşi ne despart sute de kilometri, tot mă tentează să-i împrumut cartea după ce o termin...

Ca să închei cumva această postare, mă folosesc de un nou citat:

"Încă nu am găsit în textele vechi o relatare care să descrie iertarea ca fiind ceva imoral sau inadecvat"

Robert D. Enright, Cum să dăruieşti iertarea. Paşi către dizolvarea furiei şi recăpătarea speranţei, Editura Trei, Bucureşti 2008, pagina 40