Am ratat, din nou...

Eram la un pas să o întâlnesc. Planul meu se dusese de râpă aşa că eram aproape gata să accept planul ei, bazat pe elemente mai clare, probabil. Anxietatea atinge cote alarmante. Cum dracu` să o întâlnesc când eu sunt limitat pe câteva planuri esenţiale? Cum să o întâlnesc dacă ea este cu altcineva? Nu m-am luptat niciodată să distrug un cuplu, nici măcar atunci când credeam că acel cuplu se va distruge oricum, singur, mai devreme sau mai târziu. Prin urmare, cu o strângere de inimă ceva mai confortabilă decât un potenţial atac de panică în condiţii pe care îmi era aproape imposibil să le controlez, anunţ că nu este momentul potrivit să ne vedem. Ea mă anunţă că anulează planurile deja făcute dacă aşa vreau eu. Fără să-mi lase impresia că ar regreta asta. Deci întâlnirea noastră ar fi fost pentru ea un element banal. Deci am ales bine renunţând. Totuşi, motivele pentru care am ales să renunţ mă fac să fiu nemulţumit de mine. Totuşi, ştiam că pe planul ăsta am ratat, definitiv. De unde sămânţa aia de speranţă, care a durat câteva zile, nu ştiu. Nu, nu ne vom vedea niciodată, se pare... Niciodată! Indiferent cât de fericită sau nefericită vei fi...

Voi fi deprimat câteva zile, probabil, după care-mi voi reîncepe antrenamentele de alergare şi, un pic mai des decât în prima jumătate a anului, voi reveni pe munte de dragul muntelui sau de dragul unor recorduri personale de viteză care să mă încurajeze să particip la concursuri de alergare montană. După cum spuneam şi zilele trecute, asta e cam tot ce-mi rămâne în rahatul ăsta de viaţă...

Momente

La intrarea în metrou o tânără validează cardul dar încearcă să treacă pe poarta de acces din cealaltă parte a aparatului. Observ, zâmbesc, accept faptul că neatenţia ei mă costă pe mine câteva secunde, îi spun să treacă pe partea cealaltă pe când ea se chinuia să împingă bara de la accesul alăturat. Afişajul revine la normal, taxez, trec şi eu. Mă uit în urmă şi constat că, în condiţii normale, este extrem de simplu să-ţi dai seama pe ce parte a aparatului poţi să treci. Dar, dacă eşti obosit, deprimat, entuziasmat, îndrăgostit, ai 50 % şanse să încerci să treci pe partea greşită.

Ceva mai târziu, deşi metroul nu mi se părea exagerat de aglomerat, o tânără îşi schimbă locul frecându-şi pieptul de pieptul meu. Constat amuzat şi chestia asta.

La Unirii, cobor din tren şi observ că pe lângă mine urcă un rocker. Îl privesc mai atent şi-mi dau seama că, din nou (se mai întâmplase în urmă cu câteva săptămâni), am trecut pe lângă Cristi Ioniţă Zăpadă, solistul Metrock, trupă pe care o ascultam în liceu şi pe care am avut plăcerea să o ascult din nou şi în ultimii ani, în două cluburi (Mojo şi Ageless).



Alt schimb de metrouri, văd pe peron persoana cu care face acum dragoste o tipă cu care ieşeam acum vreo 10 ani. Agitat om... Dă din picior de parcă ar aştepta de-o veşnicie apariţia ei. Simt că urmează să apară şi cunoştinţa mea dar îmi văd de drum. Nu ştiu dacă s-ar schimba ceva în momentul în care i-aş spune că merg din nou pe munte sau că am urcat Valea Albă recent.

Ajung acasă. Prind calculatorul liber (asta se întâmplă destul de rar) aşa că mă uit la fotografiile lui Claudiu din tura din Baiului şi îmi arunc o privire pe google maps căutând zone interesante de vizitat. Momentan am pus ochii pe Perşani şi Călimani. M-au ajutat la alegerile acestea nişte jurnale de pe carpaţi.org şi un jurnal al lui Ioan Stoenică. După ceva documentare şi completare a echipamentului sper să ajung să pipăi şi zonele astea...

Săptămână oarecum calmă

Au existat săptămâna asta câteva momente în care am fost tentat să scriu. Dintre acestea, mă opresc la trei:

1- plec dimineaţă de acasă spre job, de pe sensul celălalt observ venind trei cursiere cu oameni coloraţi pe ele. Seara plec de la birou şi văd o domnişoară în fustă pedalând. Cobor la metrou şi aud un anunţ. Se spunea că, seara, este permis accesul cu biciclete în metrou şi în timpul săptămânii. Condiţia rămâne aceiaşi, urcarea în metrou să se facă pe prima uşă a acestuia. Eu zic că este o veste bună. :)

2- miercuri seară mă opresc la Unirii să iau gogoşi şi, cu ocazia asta, am parte de două plăcute revederi: Sorin şi Liviu. A urmat o lungă discuţie despre folk, joburi, munţi, Vămi Vechi, chirii şi alte lucruri importante din viaţa unui om. Deşi am ajuns acasă mai târziu decât mă aşteptam, deşi am evitat să decid spontan să rămân în centru la o bere, îmi pare bine pentru aceste revederi întâmplătoare.

3- Lasă-l că şi ăsta e amărât! Zilele trecute a stat acasă pentru că... avea mătreaţă. Dacă nu crezi întreabă-l pe x. Nu-i de mirare că îl consider dificil pe individ, nu-i de mirare că omul nu-şi dă seama când face gafe, nu-i de mirare că insistă în prostia lui, nu-i de mirare că, suficient de rar încât să uit în mare măsură precedentul episod, mă mai cert din când în când cu el după care, o vreme, suntem zgârciţi cu cuvintele pe care ni le adresăm. Astfel de momente mă fac să mă simt mult mai bine în pielea mea, în comparaţie cu perioadele în care consideram că eu greşesc când se stârneşte vreo ceartă.

Senzaţie...

Nu ştiu de ce am vaga senzaţie că, de la o vreme, nu mai am niciun chef să întâlnesc oameni. Dacă înainte spuneam că sunt foarte puţini cei pe care chiar îmi face plăcere să-i revăd acum am senzaţia că nu mai vreau să văd pe nimeni...

Este unul dintre motivele pentru care, când mi se sugerează să merg în locul x unde vine şi persoana y, găsesc o justificare pentru a sta acasă. Este unul dintre motivele pentru care n-am mai ajuns la o seară folk de o grămadă de vreme, n-am mai plecat la munte, am evitat să mai dau mesaje şi să mai intru pe messenger...