Mi-am pierdut şi timpul... sau obsesia muzicală a zilei

Se pare că noua obsesie a mea este să analizez ce sentimente am trezit în persoanele care m-au cunoscut şi pe care, într-un fel sau altul, le-am preţuit/ le preţuiesc... Ei bine, nu prea sunt încântat de ce iese din asta...

Oricum, cel puţin o concluzie e clară: Mi-am pierdut şi timpul/ Şi tot nu m-ai iubit... versuri pe care le pot adresa câtorva femei lângă care m-am simţit cumva dar nu suficient de cumva...

Obsesia muzicală a serii

Mă apropiam de casă când a apărut ea, obsesia muzicală...

Versiunea de mai jos, printre multe altele, postate inclusiv în zilele care au urmat morţii ei, mi se pare mai plăcută în special pentru felul în care Tatiana Stepa comunică cu publicul.



În schimb, varianta de aici, mi se pare destul de penibilă din cauza animatoarelor care, zic eu, ar fi trebuit să dispară din platou pe durata apariţiei Tatianei Stepa. Mi-ar plăcea să aflu şi părerea voastră...

Altfel, la aproape un an de la dispariţia Tatianei Stepa, pe care o marcam mai mult sau mai puţin evident aici şi aici, evitând din nou patetismul, mi-am dat totuşi seama că această piesă, Copaci fără pădure, pare să cuprindă un simbol interesant... Cu ce am putea compara copacii fără pădure? Poate cu oamenii care şi-au pierdut rădăcinile, care şi-ai pierdut grupul de apartenenţă, care sunt pur şi simplu singuri sau cel puţin se simt aşa? Poate greşesc dar... m-a lovit ideea asta şi am considerat că nu-i deloc rău să o scriu...

Amestecate- 2

Ascult întâmplător cântece de munte şi-mi amintesc voci şi chipuri. Ce am eu în comun cu acestea? Probabil suficient de puţin... Totuşi, parcă simţi ceva deosebit când poţi spune l-am întâlnit/ am întâlnit-o măcar odată în viaţă...

Du-te-n căcat! Dă filmul odată! Dă-i una fă! Minţi, nenorocito! Cam aşa ceva aud aproape seară de seară, în timp ce lumea se uită la o telenovelă indiană... O vreme m-a enervat dar... acum dau mai puţină importanţă acestor zgomote de fond...

Lebăda neagră prezentată într-o Dilemă veche, Lebăda neagră citită de un tip zilele trecute în metrou, Lebăda neagră revenind periodic în discuţii... Viaţa, ca o lebădă neagră...

Numărând Diane... Se pare că doar eu percep stupizenia momentului pe care, dacă e să fiu sincer, tot eu l-am provocat...

Ajung acasă iar pe ultimii metri mă udă ploaia puternică declanşată aproape din senin... Deşi ploaia era rece, mi-a plăcut s-o simt cum mă udă aşa că nu am scos umbrela...

Ne place mai mult udă, nu-i aşa?

Ce zici? Reuşesc s-o hipnotizez? Mai repede te hipnotizează ea... Nicio şansă, nici nu se uită la mine... Păi nu cu ochii... Şi recunosc că eram un pic hipnotizat! :))

Pe cât de perfect logic credeam cu 6 ani în urmă că este să mă iubească până la urmă pe atât de convins sunt acum că ar fi total ilogic să mă iubească cineva... Progres sau regres?

Blestem... Să găseşti una nici prea frumoasă (să nu ţi-o f*** alţii), nici prea deşteaptă (să nu impună ea reguli) dar cu bani ca să scapi tu de-o grijă... Cică... ai grijă că se împlineşte! Aiurea... cine are timp să creadă? Abia am timp să ţin minte astfel de idei ciudate...

Ai aflat ultima bombă?, mă întreabă un el care vorbeşte mult, prost, fără rost (lasă-l să fie!), consideră că mă enervez de fiecare dată când folosesc un ton mai dur (dar eu, în dialog cu el, nu mă mai enervez de mult), încearcă să facă mişto când găsesc ceva de râs în discursul lui (dar nu mai reuşeşte nici astfel să mă enerveze) etc... Ei bine, ultima bombă era moartea Mădălinei Manole din care părea să facă o tragedie... Ei bine, deşi era un eveniment trist, nu am devenit patetic nici la moartea Tatianei Stepa, cu atât mai puţin mă impresiona moartea Mădălinei Manole. Nu-mi amintesc să fi făcut vreodată ceva special pentru a o asculta pe MM. Deci, fără a afirma astfel că fiinţa nu avea valoare ca muzician, spun că Mădălina Manole nu a însemnat nimic pentru mine. Poate abia acum să însemne ceva... Nu e un gest des întâlnit să te sinucizi de ziua ta... Despre motivele gestului probabil voi găsi presupuneri în presă, dacă voi avea timp şi chef să caut. Momentan mă declar profund mirat de faptul că Metalhead a trimis un mail în care menţiona moartea Mădălinei Manole... Ce avea MM cu rock-ul nu ştiu...

Oricum, am senzaţia că presa şi-a amintit de Mădălina Manole acum cam la fel cum şi-a amintit cu ceva vreme în urmă de Laura Stoica (iar Laura... chiar însemna ceva pentru mine...).

Probabil mai sunt zeci de frânturi de gânduri sau amintiri dar... mai lăsăm şi pentru amestecate 3, nu-i aşa?

Tatiana Stepa

Citesc că ar fi împlinit azi 47 de ani. Ar fi... pentru că, din păcate, în vara 2009, a plecat...

Îmi amintesc de ideea exprimată de cineva la moartea altui om tânăr: se pare că nu ne naştem cu termen de garanţie. Dacă ne-am naşte cu termen de garanţie, oameni ca Tatiana Stepa ar mai fi avut mulţi ani de trăit.

În amintirea ei, să ascultăm...

Bocancul, Tatiana şi alte minuni...

Mi-am amintit azi de Pariu pe Prietenie aşa că am intrat pentru prima dată pe Bocancul Literar. Şi am găsit aici, în mare viteză, următoarele chestii faine:

-Cronica oficială de la Pariu pe Prietenie din 13 septembrie 2009, cronica mea fiind găsibilă aici.

-Versuri scrise şi/ sau cântate de Tatiana Stepa. Printre altele, versurile de la Cântec pentru prieteni (piesa aia despre care povesteam la o cronică Folk, Frate)

Următorul Pariu pe Prietenie (te voi anunţa dacă voi fi şi eu acolo, să-ţi treacă secunda de supărare pentru că nu te-am anunţat data trecută), pe 27 septembrie.

Sigur voi mai vizita Bocancul Literar, măcar din când în când...

Nu-mi pasă că iubitul ei acum nu-i un bărbat… (Folk, frate! 12 august 2009)

Pe 20 noiembrie 2008 am avut o postare cu acelaşi titlu (schimbata fiind doar data) pe vechiul blog de pe Yahoo 360 (incompletul transfer al postării aici). Acum uite că mă aflu în pană de inspiraţie şi, la acelaşi stimul, vin cu acelaşi răspuns...

Deci a fost o nouă seară Folk, frate! După o zi liniştită a urmat o seară plăcută în ciuda faptului că am scurtat-o în comparaţie cu miercurea trecută.

Înainte de a ajunge acasă îmi picase în ochi Adevărul de seară unde, pe ultima pagină, era prezentat Proiectul Tivodar. Am bănuit că este numărul de ieri, l-am găsit şi eu şi... surpriză! În ciuda bunelor intenţii, ziarista a comis-o! Cu consecvenţă, a făcut confuzie între Mysha şi Ştefan, aşa cum se vede încă din prima pagină disponibilă aici. Îmi propusesem să le scriu pentru a le semnala eroarea, aşa cum am făcut când apăruse ştirea că în 100 Crossroads urmează să cânte trupa de blonde numită Karma (realitatea fiind că în Crossroads urma să cânte Karma din Giurgiu) dar nu am apucat. Mă-ntreb totuşi dacă şi-au dat seama şi singuri de eroare. :D

Am ajuns pe la 9:30 PM deşi mi-ar fi plăcut să ajung mai devreme. De ce? Pentru că înaintea concertului mi se părea firesc să se audă Tatiana Stepa. Şi aşa a fost... Doar că atmosfera apăsătoare pe care o intuiam nu s-a confirmat. Nici nu m-am mai uitat la ceas când Teddy, Mysha şi Jonnie au urcat pe scenă.

A fost o seară cu câteva piese de care mi-era dor (Cântă cucul, Pseudofabulă, Gândacul, Ploaia care va veni, Cea mai frumoasă zi, Umbra), cu mai multe chipuri cunoscute în public, cu mai puţină bere (am plecat din club pe la 1 noaptea, după a doua bere), cu Mysha care mi s-a adresat parcă mult prea politicos (bine, m-am obişnuit cu oamenii plini de bun simţ din Iron City unde, că tot a venit vorba, s-ar putea să ajung şi luni pentru o chestie care încă nu pricep exact ce vrea de la sufletul meu), cu Adrian pe care nu-l mai văzusem de 8 luni, cu un mic regret pentru că nu ne-am reunit trei oameni din gaşca de toamna- iarna trecută (un pui de dor de vremurile alea...), cu un cântec- testament al Tatianei Stepa în timpul căruia am stat cu capul plecat şi aproape am uitat de berea pe care-o aveam în mână. Cred că acest cântec- testament a reprezentat cel mai emoţionant moment al serii. A fost forma în care Iron City a ţinut un moment de reculegere în memoria Tatianei...

Cântec pentru tine nu m-a mai emoţionat ca data trecută deşi, pentru o clipă, gândul a fugit din nou către părul ei...

Verginica m-a bucurat tare mult, e o piesă pe care am plăcut-o de la prima audiţie, în urmă cu muuuuuulţi ani. Am cântat-o, cu mici rateuri, aproape de la cap la coadă... În public, probabil la fel de vechi ascultător de Timpuri Noi, un om pe care, pentru o clipă, am crezut că-l cunosc... Am "comunicat" folosind sticlele de bere ca interfaţă. Hai noroc!

Pe piesele preluate de la Andrieş mă-ntrebam unde-i Tivodar, responsabilul cu Andrieşu` la fel cum săptămâna trecută, auzindu-l pe Tivodar, mă-ntrebam unde-i Cristinissima.

Nico a fost iar în voce. Legat de ea, am aflat că va avea un concert, doar ea şi chitara, undeva în prima parte a lui 2010, într-o sală de 800 de locuri (Teatrul Creangă să fie?). Sunt convins că va ieşi frumos acel concert.

Alex şi Aurica au fost mai puţin în formă faţă de săptămâna trecută dar au avut totuşi câteva momente bune.

Jonnie a avut din nou ochelarii aburiţi de nu ştiu ce "peisaj". Parcă-l aud săptămâna trecută, dintr-o cauză asemănătoare, spunând: "Deşi nu pare sunt şi eu om". Cam aşa eram şi eu tentat să spun aseară... Uneori e dificil să urmăreşti ce se întâmplă pe scenă dacă în jurul tău se află 2- 3 persoane care te atrag altfel...

S-au cântat din nou Păpuşarii iar la refren, tot din cauza PMS-ului pomenit în JN de Tănase, s-a auzit din nou "Şi totuşi Ţapinarii cine sunt?". De când am citit de mica ceartă între Tănase şi Folk, frate mi-a părut rău. Dacă m-aş gândi doar la faptul că, aproape un an în urmă, pe blogul lui Tănase era promovat un concert Semne în Iron şi tot ar fi perfect raţional regretul. Intenţionam să mă duc la acel concert dar nu ştiam unde-i clubul. Am întrebat într-un comentariu, Tănase a răspuns, eu n-am reuşit să ajung la Semne dar măcar am aflat unde-i Iron City. La ceva vreme, profitând de faptul că m-am întâlnit cu Adriana în Gara de Nord (marmota era de vină) chiar într-o seară de miercuri, am zis că e momentul să văd cum sunt serile folk din Iron. Şi de atunci, cât pot de des, vin la Folk, frate! Într-o oarecare măsură, "vinovat" pentru asta e Tănase. Poate cândva se va reface o prietenie care, zic eu, s-a stricat doar dintr-o pană de asertivitate.

S-au mai auzit ceva piese Olăraşu (semn al prezenţei lui Teddy), s-a incercat şi ceva Holograf, s-a auzit din nou Viţa de Vie...

Pe scenă i-am remarcat pe următorii: Jonnie, Mysha, Teddy, Alex, Fram Renul Polar, Nico. Au mai fost cu siguranţă şi alţii dar... mi se scurtează şi mie memoria uneori.

La plecarea mea clubul era încă suficient de plin. După cum spuneam, pe la 1 noaptea ies afară, sesizez absenţa taxiurilor (cele apărute pe stradă erau comandate), o iau încet spre Universitate. Pe gardul Palatului Şuţu expoziţie foto Epson şi oraşul.ro. Poze destul de faine, printre autoare aflându-se şi două montaniarde, Minnie şi Cătălina. Casc ochii la ele (unele chiar merită văzute; vă recomand să vă aruncaţi un ochi dacă ajungeţi în zonă) apoi trec pasajul şi mă opresc câteva minute pe o bancă în parcul de lângă Colţea. Merg apoi mai departe şi, la colţul cu Hristo Botev (la doi paşi de 100 Crossroads) găsesc taxi. La 1:30 eram deja acasă... Şi am dormit până pe la 6:30.

Tatiana Stepa

Nu m-am gândit niciodată să postez piesele cântate de Tatiana Stepa care m-au atras cel mai mult... O fac acum, cu regret dar cât mai puţin patetic cu putinţă... A treia piesă, de câteva săptămâni, mi-e din ce în ce mai dragă... Ultima la fel...


Tatiana Stepa - Pietre
Vezi mai multe video din Muzica


TATIANA STEPA- SI TOTUSI EXISTA IUBIRE :x :(
Vezi mai multe video din Muzica





Odihnească-se în pace!

Ioana, ce mi-ai făcut???

Până să ajung acasă remarc în Adevărul de seară citit peste umărul cuiva un articol legat de Vama Veche. Iau şi eu ziarul şi, lăsând la o parte articolul despre cutremurul de dimineaţă, caut să văd ce scrie despre Vamă. Sar peste cearta cu Tucă şi rămâne doar ideea de cort pe plajă, idee care mă tentează şi-n vara asta. Am un concediu, ce fac cu el??? Oare voi ajunge, singur, la mare???

Fac popas acasă cam o oră apoi plec spre centru. Dorul de Folk Frate mă luase la rost de câteva zile. Pentru comoditate las acasă rucsac şi borsetă, plec doar cu acte, chei, bani, şerveţele şi telefon strecurate prin buzunare. În metrou, chiar în dreapta mea, se aşează o viitoare arhitectă. Instrumentele care le purta pe umărul stâng interacţionau uneori cu braţul meu. Nu mă deranja, mai degrabă mă emoţiona. La fel cum mă emoţiona/ excita mai devreme, în drum spre casă, frecarea dintre braţul meu şi al unei domnişoare oarecare. Am ezitat ceva până s-o privesc, semiadormită. O prezenţă plăcută deşi nu avea nimic care să-ţi sară insistent în ochi. Aproape de Unirii se trezeşte, îşi dă seama că m-a împuns cu instrumentele şi-şi cere scuze. Îi spun că nu-i nicio problemă apoi mă ridic. Îmi mai arunc o privire spre ea, în oglindă. Da, uneori nu pot privi omul în faţă... Parcă-mi pare rău să plec de lângă ea fără să fi încercat un pui de conversaţie. Oare, pentru mine, va avea mereu un puternic potenţial anxiogen ideea de a aborda un om?

Cobor, mă uit la ceas, în ciuda aşteptării de peste 10 minute la metrou (l-am pierdut la câteva secunde pe celălalt) constat că e puţin trecut de 21:30 deci e posibil să ajung în Iron City înainte de începerea cântării. Deloc grăbit mă îndrept într-acolo. Mă simt un pic ciudat pe stradă...

Ajung, în boxe se auzea ceva Iris. Publicul cânta, atmosfera era deja faină. Cobor scările, sesizez că e destul de aglomerat culoarul către bar aşa că trec prin faţa scenei încercând să-mi croiesc drum. Nu ştiu de ce mă terorizează trecerea asta prin faţa scenei... N-apuc să fac doi paşi şi fetele printre care treceam mă atenţionează că sunt strigat. Cine să fie? Ştefan, ca de obicei! Bucuros de revedere! Ne salutăm apoi fug la bar. Deşi era relativ liber clubul am preferat să stau în picioare în prima parte a concertului care a început curând cu Cântec pentru tine. Pe scenă Mysha, Jonnie şi, deja?, Alex cu Aurica.

Au trecut luni de când nu mai ajunsesem pe aici... Totuşi, deşi nu prea mai recunoşteam oamenii din public, atmosfera era aceiaşi. La un moment dat, sesizez un chip care-mi pare teribil de cunoscut. Ceva mai târziu chipul se apropie îndreptându-se spre o masă. Da, e Liviu. Îl salut, se instalează apoi îşi dă seama că nu mai are ţigări. Mă-ntreabă dacă ies cu el după ţigări să mai stăm de vorbă. Las berea (era deja a doua, prima a curs aproape instantaneu pe gât) în paza prietenei lui şi ne-ndreptăm spre ieşire. Din nou sunt strigat. Ioana! Altă plăcută revedere! O întreb dacă va cânta, îmi spune că va urca pe scenă mai târziu. Îmi dau seama că mi-era dor s-o ascult... Ce bine că m-am mişcat până-n Iron City! Liviu e un pic mirat că m-am oprit din drum, o vede pe Ioana şi-i spune ceva de genul "Te ştiu! Ştiu şi de unde te ştiu!". Cred şi eu că o ştie. De când a debutat la Om Bun (decembrie 2007 era? interesante amintiri am de la acea ediţie...) Ioana este ştiută de din ce în ce mai mulţi oameni buni...

Merg cu el pe străduţele înguste din centrul vechi povestind de una, de alta... La primul loc unde aveau ţigări era coadă aşa că ne-am continuat drumul către alt magazin. Ajungem, ia ţigările, pe mine mă apucă o senzaţie ciudată la stomac. Mai mergem câţiva metri şi vomit. Offff! Totuşi, faţă de Liviu nu mi-e ruşine. Se mai întâmplă după bere, când ies din fum la aer curat şi mă grăbesc un pic. Altfel ar fi stat lucrurile dacă lângă mine, în clipa aia, ar fi fost Rox. Ori aş fi intrat în pământ de ruşine ori pur şi simplu nu s-ar fi întâmplat să vomit. Cu Rox am băut întotdeauna puţin şi lent. Chiar îşi exprima cândva nemulţumirea pentru faptul că-mi ia cam mult timp să beau o bere, idee din care eu ar fi trebuit să înţeleg, probabil, că doreşte să scurtăm întâlnirile... Îmi revin în câteva secunde şi apoi ne-ntoarcem în Iron. Mă aşez lângă Liviu, la masa lor.

Pe scenă era acum şi folk sora Nico. Era în voce. A sunat plăcut... "Şi-am să ajung în iad pentru tineeeee". Ne-a arătat că ştie şi cu chitara (cred că nu o mai văzusem cu chitara în mână până acum dar, la aşa voce, nu mi se părea neapărat necesar să se descurce şi la chitară).

A urcat apoi pe scenă Tivodar cu al său proiect în căutare de nume. A sunat plăcut, ca de obicei. Iar jumătate din Râpa continuată instrumental şi rămasă până la urmă nefinalizată a sunat superb. Cu ocazia asta am avut parte de o intervenţie faină a cuplului om- vioară (Alex şi Aurica despre care tot citeam în ultima vreme pe blogul folk frate dar nu-mi imaginam că sună atât de bine).

Un pic mai târziu Jonnie o anunţă pe Ioana. Deci DA! Piese pe care le mai auzisem, piese pe care nu le mai ţineam minte sau piese pe care nu le mai auzisem. Mă ajut ca şi altă dată de blogul de Vama Veche în căutarea textelor auzite aseară:

Epilog (de vorbă cu floarea), piesă nouă la care Ioana ne cerea să o uităm dacă încurcă textul. O fată din public a sesizat eroarea şi a precizat că o iertăm, nu o uităm. A sunat plăcut, mi-am dat seama că citisem deja poezia pe blog dar nu ştiam că a făcut şi muzică pentru ea.

Vânzătorul de vise

De vorbă cu Micul Prinţ, Ursul de pluş, Cotidian, piese pe care le-am auzit cam în fiecare recital al Ioanei.

Cotidian o ştiu chiar de la Om Bun, a fost una dintre piesele cântate în concurs...

Dar despre recitalul Ioanei altceva aveam a spune. Fiinţa asta a reuşit să mă emoţioneze puternic... Nu, nu cu acea piesă faină din Cenaclul Flacăra despre Ion, ţăran român (nu-i găsesc textul pe net...), nici cu piesele deja pomenite... De data asta Ioana m-a răscolit cu o piesă în care... "ea e frumoasă şi te iubeşte..." N-am reţinut altceva din piesa asta dar sper să o mai aud cândva... Acum am ascultat-o gândind "da, e frumoasă dar nu mă iubeşte". Şi nu ştiu dacă textul, vocea Ioanei sau gândul meu au avut un procent mai mare de "vină" dar am început să plâng. Iar faptul că plânsul meu n-a atras atenţia nimănui, n-a provocat nici vreo compătimire, nici vreo curiozitate, nici vreun reproş m-a făcut să-mi accept emoţiile fără să mă învinovăţesc de prea multă sensibilitate. Nici că se putea mai simplu spus... Rox e frumoasă şi nu mă iubeşte. Un motiv suficient de puternic pentru a plânge...

La piesa următoare, aşa cum am mai păţit cândva, în 100 Crossroads, un ochi plângea, altul râdea. A urmat, dacă nu mă înşel, De vorbă cu Micul Prinţ. M-am înveselit un pic dar multe piese de atunci încolo dispărusem în lumea mea...

Poezie, muzică, suflet... cu aşa piese sufletul chiar e lăsat să iasă din trup încarnat într-un zâmbet sau într-o lacrimă. Pentru astfel de momente nu cred că voi găsi vreodată cuvintele potrivite pentru a adresa mulţumiri...

Cum a continuat seara nu prea mai ştiu. Fapt e că a venit vremea când Ioana s-a strecurat printre folk fraţi şi... s-a auzit Oraţie de nuntă... Nu mi-am dat seama după primul vers ce piesă e (am o scuză, n-am mai ascultat de mult Imre) dar am recunoscut-o curând şi... din nou am plâns... Simbolic, s-a închis cercul... Ioana- Emeric Imre- Ioana... Dacă nu ar fi fost ea poate n-aş asculta nici acum cu atenţie muzica lui Imre... Mulţumesc! Mulţumesc! Mulţumesc! :)

Un alt moment plăcut al serii a fost, pentru prima dată auzit de mine în Iron City, Cerbul. Nu mai ştiu cine mi-a trimis cândva un mp3 cu piesa asta, nu ştiu cine-o cântă în playlist-ul de pe carpati.org dar stiu că m-am bucurat s-o aud.

"Piesa-i gata, trag oblonul..." Pe la 3 noaptea, pe când în club mai eram doar vreo 10 oameni, folk fraţii au coborât de pe scenă. Pentru prima dată am stat de la cap la coadă la o seară folk frate. Am luat un taxi chiar din faţa clubului şi peste un sfert de oră eram acasă. Am adormit instantaneu...

Dimineaţă m-am trezit destul de târziu, m-am aruncat jos din pat dar am constatat că trupul mi-e greu... Se pare că exagerasem... fie cu numărul berilor, fie cu ora la care am ajuns acasă, fie cu altceva...Mai târziu am oscilat între dureri de cap şi de stomac, pe lângă tentaţia unui pui de somn. Totuşi, nefiind treburi prea urgente la birou, m-am putut odihni cât de cât. Iar seara, după ce am făcut ceva cumpărături, am tras un somn care m-a repus pe picioare. Aşa că, miercurea următoare, cred că voi repeta experienţa.

Şi uite aşa, acum, la 36 de ore după seara folk frate, voi posta acest text. Nu înainte de a aminti că alt refren m-a dus cu gândul la altă femeie... "Cu părul tău aş vrea să mă joc şi eu..." Genul de păr pe care n-ai cum să-l uiţi...

5 ore de folk, 4 beri, o plimbare în miez de noapte, 2 ture la budă (mai spuneam eu cândva că am o problemă cu toaletele... uite că nici în Iron nu n-a mâncat WC-ul :D), 2 reprize de plâns... Cam aşa ar suna un rezumat...

Îmi propusesem să povestesc acum şi despre evenimentele care au ajutat prima mea ieşire în Iron City, ieşire de la care cred că se face aproximativ un an, dar voi scrie cu altă ocazie despre asta...

Iar cu titlu de tristă noutate de ultimă oră, aud că a murit Tatiana Stepa :( Cred că e simplă coincidenţă faptul că, în ultimele săptămâni, am ascultat cântecele ei mai mult decât în orice altă perioadă. Îmi pare rău că nu voi mai putea s-o aud într-un concert de club... Dar va rămâne amintirea recitalului ei de la Maratonul Preoteasa şi al celui de anul trecut de la Folk You.

Dumnezeu s-o odihnească!