Recunoaștere pe traseul BB Trail 26 (din cadrul Bușteni Ultra Race)

De când m-am înscris la BB Trail 26 (transformat ulterior în BB Trail 28.3) am avut așa o vagă împresie că m-am băgat la o cursă prea grea și că mă paște un DNF. Cu impresia asta în gând, duminică 24 mai 2026 am profitat de vremea care se anunța suficient de bună (un pic de frig și vânt, în rest tocmai bine de mers) și de încurajarea venită de la Cezar și am făcut o recunoaștere pe traseu, fiind cât s-a putut de atent la track, la detaliile terenului, încercând să anticipez cam cum o să fie în cursă.

Sâmbătă eram aproape să renunț la tura de recunoaștere, consumând mult timp cu urmărirea celor întâmplate la Transylvania 100k, apucând până la urmă să îmi iau bilete de tren, să îmi fac rucsacul și să dorm câteva ore.

Duminică, pe la 3:30, eram deja în picioare pregătind ultimele detalii astfel încât să plec spre gară pe la 5:00. Ajung în gară cam la limită dar prind trenul așa că la 06:09 pornesc spre munte cu IR 1735. La 7:53, cu doar 3 minute întârziere, cobor în Bușteni, traversez calea ferată prin coada trenului, pe Str. Grivița, continui pe Str. Zamorei, în zona Castelului Cantacuzino sunt un pic debusolat (mai mult gândindu-mă la modul în care se va amenaja traseul pentru cursă decât simțindu-mă rătăcit) dar apoi fac stânga pe Str. Castelului și intru curând în pădure, având de ales în capătul străzii din două direcții: spre Valea Fetei și pe marcajul de Zamora. Dat fiind scopul meu, am făcut stânga și am intrat imediat în necunoscut. Mă orientam după track-ul luat de pe site-ul cursei, încârcat în Locus Map și după detaliile hărții din aplicație. Primul reper important era curba la 90 de grade spre dreapta, când ajungeam deasupra Văii Fetei. Am ajuns aici cam după 1,3 km de la capătul străzii Castelului. Pe porțiunea asta au fost câteva chestii care puteau fi interpretate ca alarmante: o bucată bună am avut gard electric pe stânga, semn că ursul dă pe acolo, pe drum erau doar urme de mașini și... de urs, abia am găsit cu greu o urmă care părea de pantof de trail, terenul era destul de noroios și asta promitea probleme de înaintare. În schimb, partea frumoasă e că am sesizat o veveriță alergând în pădure, pe versantul din dreapta pe care îl periam periodic cu privirea de frica ursului.

Odată luată curba, am fost atent la potecile care plecau în sus, în dreapta și la cursurile de apă traversate, pentru că track-ul în lungul unui astfel de curs de apă continua. Am avut vreo două alarme false așa că am pierdut ceva timp cu oprit, scos telefonul, verificat pe Locus, pus telefonul la loc, repornit. Cam după 1 – 1,1 km de la curba 90 grade dreapta ajung la ruinele unei clădiri aparținând de ceva cu Hidro, în dreptul acesteia existând și un pod care părea să traverseze Valea Fetei. Până aici am avut drum forestier unde cam singurul disconfort era dat de noroi. Totul părea să semene cu locul în care urma să părăsesc Valea Fetei așa că m-am oprit, am căscat ochii mari, am observat bine zona și am observat o potecă umedă, la început înierbată, am postat niște poze pentru cei care mă încurajează să călătoresc și să alerg prin reacțiile lor apoi...

Potecuța înierbată intră curând direct pe cursul de apă, înaintarea cerând mai departe efort și atenție. Nu știu de ce, curând am devenit un pic speriat și nervos pentru că traseul ăsta nu prea semăna cu ce credeam eu. De apa prin care călcam nu îmi făceam prea multe griji pentru că eram încălțat în bocanci (cu pantofi de trail, fără membrană, o să fie foarte interesant pe aici) și era oricum destul de cald, dar mă temeam de alunecare pe pietrele și lemnele din apă sau de prins piciorul între cine știe ce crengi aflate sub stratul gros de frunze moarte. N-am mers în viața mea pe un strat așa gros de frunze moarte.

Înaintam cu viteza melcului pe acel teren ciudat când găsesc o porțiune de câțiva metri pătrați, cât de cât uscată, tocmai bună pentru un popas. Mă opresc, dau să postez poze și constat că nu prea e semnal (probabil mergea doar vocea, nu am avut inspirația să încerc, de fapt nici nu prea aveam pe cine să sun), apare un pic de anxietate pe tema asta, îmi ajustez echipamentul, beau un pic (până acasă am băut doar 1,75 litri din cei 2,25 pe care îi luasem la mine), scot bețele și constat că, nu știu cum și unde, am pierdut dopul din vârful unui băț, renunț să îmi fac griji și din cauza asta, o iau mai departe în sus pe pârâiaș. Am încercat să abordez bucata asta de traseu atât cu mers pe marginea apei, când se putea, cât și cu mers prin apă, când nu părea să se arate o variantă mai bună. Nu știu cum ar fi ideal să abordezi bucata asta dar știu că mie mi s-a părut dificilă. Odată scoase bețele parcă a mers mai bine înaintarea dar tot așteptam cu nerăbdare să ies de pe cursul de apă.

După vreo 600 de metri în care m-am chinuit așa, timp în care am observat cu totală surprindere două anvelope aruncate prin nu știu ce fenomen pe acolo, verific a nu știu câta oară track-ul și văd că am depășit un pic curba la stânga mult așteptată. Observ terenul și identific o potecuță firavă care, pentru aproximativ 100 de metri, tot în lungul unui firicel de apă a mers. Mă săturasem până în gât de tipul ăsta de „potecă” pe care mai degrabă o ghiceai decât o vedeai.

În sfârșit, track-ul părăsește cursul de apă și apucă în stânga pe o culme care părea cuminte până pe Vf. Zamora. Direcția generală era ceva gen curbă largă, greu de ținut așa, ochiometric. O vagă urmă de potecă se observa pe o bună parte a acestui segment de traseu, chiar a fost de ajutor pentru orientare. Totuși, din loc în loc erau copaci prăbușiți iar aceștia complicau înaintarea. Mi-am frecat posteriorul de ceva copaci căzuți în tura asta, nu mă mira dacă cedau pantalonii pe care, în grabă, i-am ales prost, foarte prost. Mă tot uitam pe telefon să verific distanța până în vârf dar, oricât urcam, distanța părea să rămână neschimbată. Descurajant…

Pe când mă apropiasem cu greu de Vârful Zamora (distanța de pe hartă scădea, în sfârșit), mi se pare că aud voci din spatele meu și îmi imaginez că sunt alergători care fac la rândul lor recunoaștere pe traseu. Un pic mai sus, ies din pădure și mă bucur să pășesc pe o iarbă plăcută până în Vf. Zamora. Făcusem cam 3 ore din gară până aici. Din urmă, presupușii alergători nu apăreau, în schimb, pe versantul sudic al vârfului, observ câțiva oameni pe marcajul dinspre Bușteni.

Pe aici, văzând sub mine atâtea adăposturi de oi, de vaci, de ce or fi fost, m-am temut de câini și m-am bucurat că nu sunt chiar singur. Totuși, marcajul mergea strategic chiar pe culme, cât mai sus față de adăposturi. În plus, animalele încă nu urcaseră pe munte așa că nici câinii nu erau sus.

Am crezut că în câteva mișcări ajung în drumul de pe culmea principală a Baiului dar în realitate am mai avut nevoie cam de o oră.

De aici, cel puțin pentru o vreme, nu mă mai asteptam la surprize neplăcute. Încercam să mă relaxez cu privire la aspectul timp dar tot eram îngrijorat că merg prea încet, luând în calcul timpul limită de 6 ore pe care îl voi avea la dispoziție în cursă și distanța mai mare a acesteia. Până la urmă, ce o fi o fi! Important e să nu mă accidentez pe 6 iunie și să mă bucur de traseu, indiferent dacă voi reuși să termin în 6 ore sau nu. Până la urmă, cum glumeam recent, cu un DNF toți suntem datori.

Nu știu de ce, rămăsesem cu greșita impresie că odată terminată Culmea Zamora, nu voi mai avea decât accidental de urcat. N-a fost așa. După o bucată cât de cât molcomă pe care am lăsat în dreapta firele de apă care formează mai jos Valea Zamora, mă iau la trântă cu o nouă urcare, din Șaua Baiului înspre Vf. Baiul Mare. După vreo 400 de metri (lungime, nu diferență de nivel) de urcare, timp în care m-a cam depășit toată lumea, drumeți, alergători, bicicliști (cu cei din urmă apucând să și schimb câteva vorbe) ajung în punctul în care track-ul meu făcea 90 de grade dreapta, începând coborârea spre Vf. Cumpătu. La marginea pădurii știam că voi trece pe lângă o stână așa că am avut și aici emoții legate de câini dar, din fericire, stana era pustie. Părea și foarte părăginită, dar ăsta e alt aspect.

Revenind, primii pași de coborâre dinspre Vf. Baiul Mare (nu de pe, pentru că nu l-am atins) au fost cam de dat de-a dura, fiind pantă mare pe un versant cu dâmburi de iarbă și pietre care îți susțineau pașii. Cât o fi ea de coborâre, eu n-aș alerga pe această primă pantă, pentru că ar fi destul de mare riscul să pic în nas. Un pic mai jos în schimb, au fost vreo două porțiuni de plai frumos înierbat în care am luat-o la fugă cât eram eu de în bocanci și cu rucsacul de o zi în spate. Superbe pentru alergat porțiunile alea. Probabil, în cursă, îmi vor lăsa cea mai plăcută amintire.

După vreo 600 m lungime, un vârfuleț de 1815 m altitudine m-a păcălit, în prima fază fiind convins că acela e Cumpătu. După ce am depășit acest 1815, din stânga au apărut mulți drumeți care ieșeau din Valea Rea unde, cel mai probabil, fuseseră la narcise. În realitate, din 1815 a urmat o curbă largă spre stânga la capătul căreia m-am orientat ca să nu pornesc spre Plaiul Tufa care m-ar fi scos în Valea Rea, jos, aproape de confluența cu Prahova. Prin urmare, pe cel mai proeminent plai, cel din stânga, nu aveam voie. L-am depășit apoi am devenit atent că și înainte aveam două golfulețe de pădure iar eu trebuia să apuc spre golfulețul stâng. Ușor – ușor mă apropii de el, observ că e liniște la stână, constat că e o porțiune fără urme de potecă, având posibilitatea să o iei pe unde nimerești, prin iarbă și prin urzici, multe urzici. Dacă eram în pantaloni scurți pe acolo, eram mâncat.

Am luat-o prin stânga stânei apoi am găsit o chestie care aducea vag a potecă și cobora în pădure. Ca direcție generală lucrurile erau clare, tot în jos. Necunoscuta era legată de tipul terenului pe care voi evolua, o potecă clară sau aiurea prin boscheți. Pentru că urma de potecuță am pierdut-o curând, fugind undeva în stânga mea, probabil în lungul marcajelor silvice pe care le observasem o vreme, au urmat cam 1,2 km de trecut aiurea printre copăceii tineri, de sărit peste trunchiuri căzute, de coborât cu grijă pe stratul de frunze moarte, de traversat mici firișoare de apă. Spre final am nimerit fix în Valea Șipa, care nu avea niciun fel de potecă în lungul ei așa că am căutat un pic mai sus, în stânga, prin pădure, o cale cât de cât accesibilă. Câteodată mă gândeam că aș avea mai puțin de pătimit dacă aș avea răbdare să fac suficient stânga încât să revin în track dar terenul nu părea nici pe acolo promițător așa că îi dădeam înainte, la vale. Fapt e că, după aventura asta, habar nu am cum arată Piciorul Calului, dacă e alergabil pe el, dacă e măcar poteca bună, dacă…

În sfârșit, văd drumul forestier. Găsesc o cale să cobor spre el fac dreapta și constat că drumul trece peste Valea Șipa pe pod. Putea fi complicat să ies în drum dacă insistam pe vale… M-am relaxat cât de cât odată ajuns aici, depășisem cu succes porțiunea de pădure prin care, probabil, de obicei umblă doar ursul. Las în dreapta forestierul care urcă o vreme în lungul Văii Șipa, forestier pe care cred că am coborât acum niște ani, într-o tură a lui Bogdan (care a crezut că mă voi orienta bine spre Valea Rea, nu că ne vom trezi pe o vale vecină) apoi trec pe lângă un gard care pare să delimiteze un parc despre care nu am nicio informație (intuind totuși că e zona de relaxare a unor șmecheri, noi Ceaușești), dau de un panou care spune că aia e pădurea familiei regale, motiv pentru care îi transmit acesteia niște vorbe “bune” iar pe când mai aveam vreo 3,5 km de drum forestier până în zona Castelului Cantacuzino, renunț la traseul de concurs și trag spre șosea pe Str. Saielelor. Poate continuam pe traseul de concurs dacă nu era tare noroios acest drum forestier. Am și nimerit după mari ploi, e adevărat. În cursă sper să alerg după o perioadă secetoasă, cred că ar fi mai ușor așa, inclusiv în zona aia imediat după părăsirea drumului forestier din lungul Văii Fetei.

Pentru că nu mai aveam niciun chef să mă orientez, am zis să o iau tot în jos până ajung în DN1. Acum, că mă uit pe hartă, aș zice că a fost cea mai bună decizie, pentru că strada proastă m-a dus mai bine decât asfaltatele cu care s-a intersectat. Trec calea ferată, traversez Prahova apoi ies în DN 1 pe care mă duc în dreapta.

Nu știam ce o să fac mai departe, dat fiind că mai aveam o grămadă de timp până la trenul de 19:32 la care îmi luasem bilet, dar în mare planul era să mă igienizez un pic, să schimb tricoul, să mă odihnesc, să mănânc, să beau.

În fața Parcului Central din Poiana Țapului mă opresc pe o bancă să mă odihnesc și hidratez apoi continui spre Bușteni, las în stânga strada spre Mânăstirea Caraiman de care nu avea niciun chef la ora aia, ajung la ramificația spre telecabină și aici o iau în sus, îmi curăț un pic bocancii în Valea Jepilor, mă opresc mai încolo pe iarbă să mă schimb, tricoul de schimb se pitise undeva prin rucsac așa că am improvizat cu o bluză de polar ca prim strat (oricum se făcuse vreo 17:15 deci se lăsa rece), cobor la loc în DN 1, ajung la gară, tot extrem de devreme părea, mă mai sucesc prin oraș, bag pe sub nas un langoș și niște cafea după ce, sus la Silva, observasem că e închis la Nea Ion, unde mă oprisem în 2019 cu Cristina (aveam timp să mănânc dacă avea deschis, nu că n-aș fi avut sandwich-uri în rucsac dar… mereu e mai bun ce nu ai în rucsac), până la urmă revin în gară și aștept trenul care a sosit cu 24 de minute întârziere.

În spate la Silva am oprit track-ul pe aplicațiile cu care înregistram, normal că la câte aplicații am m-am și încurcat un pic în ele, deci aș putea spune că, din Gara Bușteni până la Hotel Silva am parcurs 25,09 - 26,62 km, am petrecut pe traseu 9:16:50 (din care 4:27:19 - 6:19:24 în mișcare), am câștigat 1458 - 2059 m în altitudine (funcție de aplicație, au cam diferit cifrele).

Ca viteză mică, am avut:

-un minim de 1,41 km/h pe km 6 (se pare că în prima parte de urcare prin pădure spre Vf. Zamora, după ce ieșisem de pe cursul de apă)

-1,50 km/h pe cursul de apă care ocupa toată poteca, imediat după ieșirea din drumul forestier din lungul Văii Fetei

-1,69 km/h prin jungla de pe Piciorul Calului unde pierdusem cam orice urmă de potecă

-1,94 km/h în zona ieșirii din Culmea Zamora în culmea principală a Baiului

-1,98 km/h pe urcarea finală spre Vf Zamora

-2,02 km/h în zona stânei și a intrării în pădure dinspre Vf. Cumpătu

-2,06 km/h cam tot prin jungla de pe Piciorul Calului

-2,19 km/h pe km 12 (urcarea finală din Șaua Baiului spre curba 90 grade dreapta către Vf. Cumpătu)

-2,62 km/h pe km 23 (în lungul DN1, probabil când a trebuit să traversez în căutarea unui trotuar)

-2,63 km/h pe km 20 (pe ultimul sector de drum forestier, înainte să fac stânga pe Str. Saielelor)

-2,70 km/h la final, pe urcarea spre Silva

Viteză mai mare am avut:

-punctual, pe vreo trei segmente scurte, relativ plate sau în ușoară coborâre, pe care am alergat aproape de Vf. Cumpătu, am atins 9,52 km/h

-un maxim de 5,69 km/h puțin înainte să părăsesc DN 1 către Silva

-5,20 km/h pe km 22 (pe ultimul sector al Str. Saielelor până în dreptul Gării Poiana Țapului)

-5,19 km/h pe km 25, în dreptul Parcului Schiel

-4,95 km/h pe km 21, pe Str. Saielelor

-4,65 km/h pe km 8, pe zona relativ plată de după Vf. Zamora

-4,46 km/h pe km 11, de sub Vf. Băiuțu până în Șaua Baiului

-4,26 km/h pe km 2, înainte să ajungă drumul forestier deasupra Văii Fetei

Acestea fiind zise, cu o mai bună orientare facilitată de marcajele de concurs, cu rucsac de alergare vizibil mai ușor și pantofi de trail, aș putea menține mai mult timp acea viteză de aproape 10 km/h pe Cumpătu, m-aș putea apropia de ea pe șosea și drumuri forestiere, poate și pe zonele relativ plate de pe Vf. Zamora și de dinaintea Șeii Baiului, câștigând astfel timp pentru a compensa viteza mică pe care nu prea am cum s-o îmbunătățesc pe sectorul de urcare spre Vf. Zamora, începând cu ieșirea de pe drumul forestier din Valea Fetei. Nu sunt 100 % convins că o să pot astfel termina traseul de concurs în 6 ore dar există șanse să termin la timp.

#Baiului #BușteniUltraRace #BBTrail26 #RecunoaștereTraseu

Dragoste de munte la vremea coronavirusului sau Tură în Baiului, 14- 15 martie 2020

Povestesc în timpul săptămânii trecute unei persoane pe care o stimez că, din aprilie încolo, o să îmi fie aproape imposibil să mai merg în week-end pe munte pentru că îmi voi asuma alt program. Destul de repede mi se sugerează că ar mai fi timp până atunci de o tură pe munte și, destul de fluent, începe să se contureze un plan. Accept tura, ca niciodată, înainte să verific buletinul meteo. Vineri, înainte să plec de la muncă, îmi iau biletul de tren. Aproape ajuns acasă mă opresc să mănânc iar după ce ajung acasă mă apuc destul de repede de bagaj. Mă culc târziu dar persoana cu care urma să merg era prevenită că voi fi obosit deci nu voi merge mult sau repede. Ne înțeleseserăm deja că o să “mergem dormind sau dormim mergând”.

Ziua 1

Sâmbătă dimineață, 14 martie 2020, mă trezesc ca de obicei pe la ora 3:00. Cât merg eu în baie să mă pregătesc de plecare, Daniel mă ajută cu ceaiul. Pornesc aproape de 5:00 binedispus către gară. Singurul motiv de tristețe era că, din motive independente de voința ei, nu putea merge cu noi și persoana la care țin cel mai mult.

Odată ajuns în gară constat că partenera de tură încă nu a apărut. În schimb, observ doi oameni cunoscuți (Cezar și Emil) cu care schimb câteva vorbe, bucuros de revedere. Ajunge și ea și ne amintim imediat de coronavirus (zis și Covid 19, alintat și virusel): Ne pupăm sau păstrăm distanța? :) Își ia bilet și fugim spre tren. Ne regrupăm cu Cezar și Emil iar de aici a rezultat o atmosferă plăcută pe durata întregii călătorii cu R3001. Eu mă oftic un pic că nu pot merge cu Cezar și Emil în plimbarea lor la Melicești (rețin că Emil este expert în ture pe dealuri deci îmi propun să merg cândva într-o tură propusă de el), ei se oftică un pic că nu pot merge cu noi în Baiului. Până la urmă, cred că am avut toți 4 ture plăcute așa că ne-a trecut supărarea că n-am putut merge împreună.

Coborâm în Azuga și trecem peste șine spre DN 1. Constat că picioarele mele scurte coboară greu de pe peron așa că îmi imaginez cât de ușor s-ar mișca în situația asta Picioare Lungi. Cât se duce ea să umple bidonul cu apă eu caut în zona stației microbuzului care duce spre pârtie un magazin din care să pot cumpăra apă plată. Nu găsesc. În plus, nu mă prind că ea știe o scurtătură așa că mă trezesc că apare de la izvor pe o rută pe care n-o prevăzusem. Mă strigă, alerg spre ea, stabilim să mergem pe jos mai departe cel puțin până găsim un magazin în care să găsesc eu apă. Găsim un Profi, intru, cumpăr câte ceva, stau un pic la coadă (și observ în coșurile din față deja obsedantele produse gen mălai și făină) apoi mă întorc la rucsac, îndes totul în el fără grabă (ce bine e să mergi în tură cu un om răbdător) apoi continuăm spre stația telegondolei.

Sărim rapid cu telegondola până în partea de sus a pârtiei, timp în care îmi amintesc de precedenta urcare, din timpul turei cu Raluca. La capătul de sus ne oprim un pic să pornesc aplicațiile de orientare/ înregistrare, să facem poze și să ne acomodăm cu atmosfera. 

La Popasul Uriașilor cineva ne spune că nu au deschis. O luăm ușor către Vf. Urechea (pe care îl ocolim), amintindu-ne de noaptea la stână petrecută cu vreo 13 ani în urmă aici. 

Mergem tot pe drumul mare până în dreptul Vf. Baiul Mic pe care nu-l urcasem până acum nici ea, nici eu. Decidem să-l urcăm. Îmi cam scoate sufletul panta dar rabd fără să mă plâng prea mult. O fi contând și faptul că nu mai cărasem bagaj de două zile pe traseu de destul timp... Sus, ne prind din urmă 5 motocicliști. Facem popas pentru nevoi (suntem decenți și discreți așa că stabilim să mergem în direcții diferite) și alimentare, privim stânele din jur, căutăm cu privirea încă o stână (cea de pe Șteiasa). Din Baiul Mic sunt vizibile stâna de pe Muntele lui Petru, stâna lui Stoenică, din apropierea confluenței Prislopului cu Băiuțul și stâna pe care decidem s-o inspectăm, aflată la limita pădurii pe ceea ce numește vechea hartă a lui Ielenicz Culmea Baiul.

Culmea asta era de asemenea neparcursă de noi dar ea o observase de la distanță de-a lungul vremii și constatase că are niște cocoașe drăguțe și ceva stânci pe fața nordică. Pe vârf cam scădea temperatura așa că am scurtat pauza și am luat-o în jos, exact către est. Culmea se dovedește extrem de plăcută, cu minivârfuri și traseu sinuos. Apar și stâncile de pe fața nordică, ea mă lasă în față aproape tot parcursul culmii. 

Fotografiem, mai discutăm din când în când, mie îmi fuge gândul la piesa lui Dan Vană care mă obseda de dimineață. 

Îmi mai vine în gând refrenul de la Catrene 

și o parte din Mandolinate (piesa lui Doru Stănculescu).

Pe măsură ce ne apropiam de pădure ni se oferă privirii o grămadă de flori. Eu rețin ghioceii și brândușele pe care le fotografiez cu pasiune, amintindu-mi de Roxana care, acum vreo 15 ani, mă întreba într-un moment de „sensibilitate”: Auzi? Tu te mai apleci mult să fotografiezi toate bălăriile? :) De data asta sunt cu o femeie sensibilă care pune chiar mai multă pasiune decât mine în fotografierea floricelelor. 

 

Încep să urc pe FB fotografii dar, până la urmă, semnalul dispare, ultimele floricele urmând să fie încărcate abia a doua zi, când avea să revină semnalul, destul de jos.

Într-o astfel de pauză de fotografiat flori îmi spune că îmi transmite salutări o cunoștință comună pe care eu n-am mai văzut-o de mult timp, de la acea noapte folk din Preoteasa. Îmi aduc aminte imediat de Dorel cumva bucuros că și el își amintește de mine și că ea are noutăți despre el. În toți acești ani, mi-a mai fugit din când în când gândul spre Dorel, întrebându-mă cum i-o mai merge, dacă e sănătos sau dacă mai ține legătura cu ea. Auzind câteva vorbe despre felul în care a trăit până acum și a rezistat, chiar a crescut, aproape că mi s-a făcut rușine pentru felul în care mă plâng uneori de viața mea. Simt că povestea lui Dorel ar trebui să ajungă și la urechile unor domnișoare care, deși nu au avut cele mai bune condiții de viață (resursele fiind limitate din motive independente de voința celor implicate), au fost totuși iubite și îngrijite dar, cu toate astea, ele sunt nemulțumite de ceea ce au avut, au și probabil vor avea. Aș vrea ca cele două domnișoare să aibă forța necesară pentru a crește măcar atât cât a crescut Dorel. Deși, având o situație mult mai favorabilă, eu le prevăd o viață de succes cu condiția să fie muncitoare, perseverente, eficiente precum mama lor. Succes, fetelor! Eu o să mă bucur pentru fiecare succes pe care îl veți avea!

Timpul trece, culmea nu se mai termină, stâna parcă a intrat în pământ, cea de pe Șteiasa insistă să nu ni se arate. Mergem mai departe cumva dezamăgiți că distanța reală e mai mare decât cea intuită de noi. Dar nu-i nimic! Stâna apare până la urmă. Înainte să coborâm spre ea intuim o potecuță pe care ne putem da jos de acolo, dacă nu apare o idee mai bună.

Ajunși la stână, ea mă lasă să o inspectez primul. Mă bucură asta așa că trec la treabă. Deschid portița, deschid o ușă, mai deschid o ușă, sugerez că ne vom instala într-o cameră micuță, ceva mai bine izolată decât cea mare. Ea observă că nu e loc de foc înăuntru. Ne desfacem bagajele, ea mai cu elan, eu mai împiedicat. Se simte că nu mai dormisem la stână de vreo 13 ani, nu mai știu să mă organizez.

Odată cu întunericul a apărut focul făcut de ea. Ca și în Retezat, în septembrie, am lângă mine o "piromană" pasionată. :) A fost plăcut să stăm la povești câteva ore... Am cam terorizat-o eu tot povestindu-i cum simt viaţa lângă cineva dar a rezistat cu multă bunăvoinţă asaltului meu. Concluzia ei: Poate te alegi şi tu cu trei fete, ca Stoenică.

Până la urmă, pe la 10 noaptea, ne retragem în stână și continuăm discuția din sacii de dormit până când eu o las să vorbească singură, adormind. Căscam eu și la foc așa că, odată băgat în sac, somnul m-a furat destul de repede. Înainte să adormim, mă trezesc că îmi face cadou o carte. Cu ce ocazie? Fără vreo ocazie... Citesc titlul și mi se pare interesant. Am convingerea că, atunci când mă voi apuca s-o citesc, voi ajunge la concluzia că este o carte folositoare. Mulțumesc!

Ziua 2

Pe la 6:00 ne trezește alarma telefonului. Nu-mi vine să ies din sacul de dormit. N-am dormit prea bine, cel mai probabil de lene. Am simțit rece în sacul de dormit cam toată noaptea, în special la picioare. Mai aveam haine să pun pe mine (tot timpul iau haine multe de frică să nu mor de frig) dar n-aveam niciun chef să scotocesc în rucsac la lumina frontalei. Am dormit cu nasul băgat în sacul de dormit, pe o parte (așa mi-a spus cineva că e bine să dorm ca să nu sforăi). Vremea a fost rezonabilă dar au existat totuşi câteva rafale de vânt care au zburătăcit un pic foliile de plastic fixate de ciobani.

Cobor cu greu din pat pe la 6:30. Ea este mult mai energică. Este mult mai obișnuită cu dormitul în stâne... Cât se apucă ea de foc și de alte treburi, eu abia mă mișc. Nici poftă de mâncare n-am. E clar că nu sunt în cea mai bună formă dar ea se străduiește să fie totul în regulă. Îndes până la urmă totul în rucsac și sunt gata de plecare.

Pornim pe poteca lată pe care urcă oile la stână. Zăpadă nu prea e. Mergem pe urme de urs, lup și cerb. 

Peisajul începe să se închidă așa că traseul începe să se reducă la o plimbare prin pădure. 

Sus, în culmea principală a Baiului, pare să fie vânt și ceață. Noi coborâm. Și partea asta de culme are cocoașe așa că ba coborâm abrupt, ba mergem aproape pe plat. Pe jos e un amestec de noroi, piatră și frunze. Coborând pe așa teren o pantă un pic mai abruptă, îmi alunecă un picior și mă tăvălesc un pic. Ea sare să mă ajute dar aproape că mă ridic singur. Totul pare în regulă. Începe să mă doară un pic un genunchi de la coborârile cam prea abrupte dar nu-mi fac griji. În cel mai rău caz, intenţionam să scot genunchierele din rucsac. N-a fost nevoie. În schimb, observ la un moment dat că îmi sângerează o mână. Mă uit atent şi observ o urmă mai serioasă de sânge pe un deget. Lasă! Până mă însor, va trece...

În dreapta potecii apare un petic de iarbă numai bun pentru popas. Stăm o vreme să ne odihnim. Îmi dau cu gel antibacterian pe mâna lovită. Ea îmi oferă pansament dar nu simt nevoia. Acum, la câteva zile după tură, încă simt un disconfort la degetul rănit dar nu-mi fac griji. Se pare că, după fiecare tură cu ea (s-a întâmplat aşa şi în toamnă) trebuie să am o amintire care să doară un pic pentru o vreme. Data trecută m-a durut fundul vreo două săptămâni după tură. :)

Coborâm agale până în drumul forestier de pe Valea Prislopului. Ultima pantă este cam abruptă dar supravieţuim. Sosim în apropierea confluenţei Prislopului cu Baiu Mare, în plină exploatare forestieră. 

De aici ne mai aşteaptă nişte km de drum forestier banal (pentru mine) şi pe alocuri atrăgător pentru ea. Fel de fel de muguraşi şi floricele îi reţin din când în când atenţia. Dacă aveam atenţia trează, primeam o adevărată lecţie de botanică de la ea. Mi-a arătat, printre altele, spânz şi aluni înfloriţi. O vreme drumul merge oarecum paralel cu Valea Prislopului şi oferă locuri care par în regulă pentru plajă. În alt anotimp, desigur... Acum ar trebui să purtăm costume de baie de lână. Mai încolo drumul se depărtează de vale iar ea îmi descrie cum vom merge în zona confluenţei cu Portăreasa (pe hartă apare Porcăreaţa, înţeleg că sunt dubii legate de toponimul ăsta). M-a speriat cu mers pe dig, cu traversat curţile oamenilor cu câinii după noi dar până la urmă drumul a fost civilizat şi ne-a scos la şosea fără să fie nevoie de mari eforturi.

Ajungem în staţia autobuzului pe la 14:45, ea sună unul dintre şoferii autobuzelor care ne dă vestea proastă că, la 15:00, nu e plecare spre Câmpina. Ne rămân două soluţii, încercăm să prindem ocazie sau aşteptăm cuminţi autobuzul de la 16:45. Dăm din mâini o vreme dar nu opreşte nimeni care să ne poată debarca în Câmpina. Toţi treceau pe lângă noi speriaţi, de parcă ar fi scris Covid 19 pe frunţile noastre. Opresc totuşi doi oameni tineri, un domn şi o doamnă, care nu ne puteau duce decât până în apropiere. De aici a apărut întrebarea: Arătăm noi ca unii care nu pot merge pe jos până în centru?

Se face târziu, o eventuală ocazie nu ne mai poate ajuta să prindem un tren mai devreme aşa că ne resemnăm şi aşteptăm. Se lasă rece. Ea e încă energică şi, printre altele, îmi arată ce poze faine mi-a făcut. Sugerează că pot folosi una ca să-mi schimb poza de profil de pe FB dar ripostez, sugerând că poza aia din Valea Albă e poză de agăţat. :)

Ne dăm seama cam târziu că puteam merge la căldură la cârciuma pe lângă care trecusem. Dar ne expuneam la CoronaBere dacă rămâneam acolo aşa că fu mai bine să tremurăm în staţia autobuzului.

Într-un târziu vine autobuzul, eu aproape adorm în timpul călătoriei, sosim în Câmpina, ea merge cu pas sigur către o staţie de taxi, luăm un taxi până la gară apoi aşteptăm trenul. Am timp să sorb o cafea aşa că, pe tren, s-a putut cât de cât discuta cu mine. Ajunşi în Bucureşti mergem o vreme împreună cu metroul, am zâmbetul până la urechi când ne despărţim. Ea are grijă să-mi spună de pe peron că mă aflu în metroul numit Crăiţa.

Cam asta a fost o minune de tură propusă de o minune de om de care, din cauza unor stări psihice nu tocmai confortabile, am stat departe o grămadă de ani. Aveam să ne regăsim tot în contextul unor stări psihice ciudate, când am apelat la ea pentru o vorbă bună de care eram convins că e capabilă. Nu m-am înşelat... Iar lungile discuţii din tura de acum, despre frământările mele, au demonstrat că este, dacă nu o bună sfătuitoare (de fapt nici nu cred că mi-ar putea da cineva sfaturi când simt ce simt), cel puţin o ascultătoare răbdătoare.

Am tras concluzia că regăsirea noastră se datorează cuiva şi aproape că i-am mulţumit în cor acelei fiinţe (pe care o iubesc şi în relaţie cu care trăiesc pe zi ce trece mai multă bucurie). Abia aştept să se ivească ocazia pentru o tură în 3...

CRONOLOGIE

14 MARTIE 2020

6:12- plecare din Bucureşti Nord

9:02- sosire în Azuga

10:15- staţia superioară a telegondolei

10:30- pornim

12:05- bifurcaţie Zamora

14:00- deja coborâm pe Culmea Baiul, după ce părăsim Vf. Baiul Mic

14:20- pauză de brânduşe

15:30- altă pauză de brânduşe şi ghiocei

16:10- deasupra stânei

16:35- sunt la un pas să-mi bag nasul de explorator în stână

16:50- opresc înregistrarea track-ului

19:00- focul e deja pornit

15 MARTIE 2020

6:00- ne trezim

8:40- am rucsacul făcut

10:00- pornim

10:15- vedem urme de urs

12:00- sosim în Valea Prislopului

14:46- opresc înregistrarea track-ului

15:40- suntem de mult timp în şoseaua mare, în staţia autobuzului

TIMP DE MERS CONFORM APLICAŢIEI

ZIUA 1- 6 ore 20 minute

ZIUA 2- 4 ore 50 minute

DISTANŢA PARCURSĂ CONFORM APLICAŢIEI

ZIUA 1- 8,6 km

ZIUA 2- 11,4 km

Singur în Baiul sudic, 7 decembrie 2017

Joi 7 decembrie 2017, în a doua zi a miniconcediului luat în special din greaţă faţă de moş Nici O Laie, cobor din pat pe la 3:30, după aproximativ 4 ore de somn. Târziu, foarte târziu (la 05:07) pornesc spre gară dar, spre norocul meu, ajung mai repede decât credeam (în vreo 50 de minute ajungeam la gară, trenul meu, la care aveam deja bilet luat, urma să plece la 6:23). Nu eram tocmai optimist din două motive: urma să mă plimb printr-o zonă necunoscută pe o prognoză relativ pesimistă de vânt puternic (fusese, poate încă era în vigoare, atenţionare de vânt până la 100 km/h în munţii din Prahova, la peste 1700 m altitudine).

Pornesc deci cu trenul, singur în nişa mea de 4 locuri. În apropiere, un grup de liceeni care mergeau cu şcoala la Buşteni. Nici gălăgioşi, nici prea cuminţi, copii păreau destul de normali. Pe la Breaza Nord am senzaţia că sunt deja la Comarnic deci casc bine ochii pentru că urmau, teoretic, Posada şi Valea Largă. În realitate, am mai avut ceva de aşteptat până la Comarnic. Pe tren am timp să mănânc, să studiez descrieri de trasee de pe munţii noştri şi carpaţi.org, să-mi întind beţele telescopice, să casc ochii pe geam la o chestie (rachetă?) care se înălţa în văzduh prelungind în sus culorile răsăritului.

Când dau să-mi pun parazăpezile (nişte vechituri pe care nu ne-am îndurat să le aruncăm, deşi avem parazăpezi noi în casă) constat că uneia îi lipseşte chinga care trece pe sub bocanc. Îmi spun că o pun aşa, mai mult de formă dar îmi amintesc imediat că am sfoară la mine. Din două table care erau la îndemână în tren cu una am reuşit să tai sfoara. Am improvizat o legătură care, mai târziu, avea să-şi demonstreze un singur punct slab: se lipea zăpada de sfoara aia ceva de speriat! Din când în când trebuia să dau din picior încercând s-o dezlipesc.

În sfârşit, la ora 08:46 cobor în Valea Largă pe ultima uşă a ultimului vagon, motiv pentru care am ratat peronul, sărind pe pietrişul ăla neplăcut. Câţiva metri mai încolo mă caţăr pe peron, trec pe lângă clădirea gării, sunt atent la cei trei căţeluşi care mişunau pe acolo nu ştiu cu ce intenţii (nu păreau duşmănoşi dar nici eu nu păream lipsit de apărare cu beţele întinse), între timp, pe o clădire de peste şine, remarc triunghiul roşu care pleacă de aici spre Cota 1000 (şoseaua Sinaia- Târgovişte).

Pe lungul pod peste Prahova, pe la mijloc, simt un balans ciudat şi-mi cam tremură inima de emoţie. Mă uit mai atent şi constat că podul este cumva atârnat de cabluri, nefiind tocmai stabil din cauza asta. E clar că nu aş vrea să-l traversez pe vânt puternic... Nu mai fusem pe podul ăsta de vreo 25 de ani, de când fusesem cu Daniel şi cu tata campat la Izvorul Rece. Tot de atunci aveam şi vagi amintiri despre drumul forestier care pleca din spatele motelului şi şerpuia prin pădurea tânără de conifere.

Gâfâi pe scările care mă scot aproape de şosea. Sunt cam la pământ cu antrenamentul anul acesta... Ies sus şi caut DN-ul. Ia-l de unde nu-i! Prind la ghici direcţia spre o staţie de electricitate (de aici se pare că pleacă linia electrică în lungul căreia evoluează mai încolo triunghiul roşu, în Bucegii sudici), observ o potecuţă exact când decisesem să mă întorc pentru a încerca prin altă parte. Merg paralel cu gardul staţiei de electricitate şi, în sfârşit, ies în DN 1, peste drum de Izvorul Rece. Căţeii de dincolo de gard au stat cuminţi.

În următorii 200 m trebuia să traversez şoseaua într-o zonă pe unde, în condiţii normale, nu traversează nici dracul, motiv pentru care nu există nici cea mai vagă urmă de trecere de pietoni. O iau deci spre sud, pe dreapta drumului, căutând momentul potrivit pentru traversare. Exact la ramificaţia drumului forestier (vechi, zice documentaţia) Valea lui Bogdan am noroc să pot traversa după ce urmăresc un minut tablele pe roţi care aveau prioritate. Nici nu trec bine şoseaua că observ în faţa curţii amplasate strategic exact la ramificaţia forestierului un dulău măricel, liber. Mă pregătesc să trec, cu grijă la mişcările uriaşului lătrător. Din fericire, nu se apropie prea mult, mulţumit probabil că am ocolit cât de pe departe se putea curtea pe care o păzea. Mai era pe acolo o pocitanie mică lătrătoare dar pe aia aproape că nu am băgat-o în seamă.

Pe culmea (Culmea Gagul Mare, conform hărţilor) care începea să se ridice în stânga forestierului observ o potecă. Îmi spun că aş putea merge şi eu pe poteca aia dar, după ce citisem despre Valea lui Bogdan, eram totuşi mai tentat de drumul larg, cu atât mai mult cu cât mă aflam la prima vizită în zonă. Intru deci pe drum, depăşind pe stânga bariera care-l închide circulaţiei auto. Puţin mai sus, nişte afişe cu interdicţii anunţă o amenajare hidrotehnică. O depăşesc mulţumit că nu se mai agită câinii de jos. Curând drumul începe să urce mai abrupt, reduc ritmul (şi aşa lejer), casc ochii la pragurile construite în lungul Văii lui Bogdan, mă uit întrebător la urmele pe care le observ pe jos, vorbesc singur din când în când pentru a alunga astfel posibilele fiare ale pădurii care ar fi dorit să mă aibă pe post de masă de prânz, îmi amintesc un cântec şi... tot mai rece şi singur cărarea mă suie. Bine, nu era tocmai rece, poate puţin sub 0 grade. Mâinile nu simţeau nevoia de mănuşi şi eram tare mulţumit din cauza asta, având posibilitatea să consult GPS-ul (care, din nou, refuză să mai comunice complet cu calculatorul; boala asta pare pentru el la fel de obişnuită ca o răceală în cazul oamenilor, cauza fiind posibil comună: temperatură scăzută şi umiditate mare). Bine că am putut să-l încarc cu harta şi unele puncte mai mult sau mai puţin aproximate de diverse surse (de exemplu, preluate de pe opentopomap).

Urc, observ bornele de distanţă, îmi dau seama că cei vreo 5 km de drum nu sunt tocmai o exagerare. La borna de 2 km (cu 2-ul înscris într-un pătrat- dreptunghi) încep să mă gândesc că în cerc sunt înscrise cifrele legate de sute de metri iar în pătrat sunt cele legate de kilometri, fiind simplu să-ţi dai seama cam cât ai mers cu condiţia să remarci cifrele înscrise în patrulater.

Vine şi momentul în care observ pe jos şi urme de om. Părea să fie un drumeţ singur care cobora nu ştiu de unde. Undeva pe la jumătatea drumului urmele de om m-au părăsit făcând stânga şi nu au mai revenit. Poate aş fi luat-o şi eu după urme (că or fi ducând undeva) dar insist totuşi să mă ţin de drum ca beţivul de gard. Tot sperând la poienile din descriere, mă trezesc ieşit în singura poiană de până aici, cea în mijlocul căreia tronează o construcţie care are în dreapta (cum o priveşti venind de jos) o terasă de lemn izolată de exterior cu folie de LDPE. Nu observ nicio mişcare în zonă aşa că-mi imaginez că nu-s acasă silvicii. Poate m-aş fi adăpostit un pic pe terasa aia (nu că aş fi avut reală nevoie, bine îmbrăcat şi pe o temperatură plăcută, alăturată unui fantastic cer senin) dar, aflându-mă în dreptul ei, aud lătrat mai jos. Mă întorc şi observ doi dulăi care lătrau în direcţia din care venisem eu. Mi-am imaginat că latră după cine ştie ce lighioană şi aproape că le eram recunoscător că o alungă. Îi întreb dacă au văzut ursul de parcă m-ar înţelege. Unul dintre câini vine spre mine aparent prietenos (dădea din coadă) dar totuşi lătrând. Am grijă să pun un băţ între mine şi el. Un pic enervat de senzaţia de oarecare ameninţare, încep să-i vorbesc iar: Mai bine mi-ai spune în ce direcţie continuă drumul!

Relativ liniştit, continui uşor prin dreapta clădirii (între ea şi plantaţia tânără de conifere), cânii mă lasă în pace, mai sus dau din nou în ditamai drumul, văd un tractor cu lanţuri pe roţi (probabil el făcuse urmele pe care le remarcasem mai jos), îmi dau cu presupusul că sunt pe noul drum din stânga (geografic) Văii lui Bogdan, un pic debusolat îmi pun problema să cobor în dreapta pe acesta dar în acelaşi timp observ nişte urme care fug undeva în stânga drumului. După ce casc un pic gura pe acolo o iau pe acele urme, urc un pic relativ abrupt şi, puţin mai încolo, intersectez un nou drum, lat, frumos, uşor de urmărit. Îmi pun pentru o clipă problema că am scurtat o serpentină a drumului de jos şi că, la o posibilă întoarcere pe aici, aş putea să fiu debusolat de serpentinele astea, urmand să-mi fie greu să prind direcţia corectă pe noul drum forestier de pe Valea lui Bogdan. Aveam totuşi soluţia întoarcerii pe propriile urme (fizice, lăsate în zăpada în strat subţire pe care am călcat aproape de la începutul urcării pe drum dar şi electronice, lăsate de trackul GPS pe care e posibil să nu reuşesc niciodată să-l descarc în calculator) aşa că nu eram cu adevărat îngrijorat.

În noul drum descoperit fac stânga şi, ceva mai încolo, în dreptul unei platforme mai largi pe care îmi imaginez că întorc utilajele, mă blochez câteva clipe neintuind o posibilă continuare. Un pic mai jos, tot pe acest drum nou, mă intersectez cu un nene care conducea doi cai. Undeva între acest nene şi platformă observ, despărţite de maxim 50 m, două lucruri interesante: un indicator rutier pentru succesiune de curbe din care prima la stânga şi o potecă relativ abruptă pe care continuau urmele de potcoave, undeva în dreapta, pornind în unghi de 30 de grade din drum. Ora 10:30.

Imediat după indicator drumul trece spre stânga, pe un pod.

În jos, pe direcţia din care veneam, drumul arăta aşa:

Spiritul de aventură părea să mi se atrofiat. Puteam să continui pe poteca aia dar am preferat din nou drumul. Care până la urmă m-a trădat lăsându-mă pradă unei poteci largi, plăcute, mergând cam pe curbă de nivel. Pentru că era încă devreme nu-mi făceam griji pentru direcţia în care merge această largă potecă. Bag totuşi ochiul în GPS şi constat că merge oarecum spre Vf. Gagul Mare. Nu-mi făceam griji pentru direcţie dar vântul puternic care se auzea deasupra copacilor începea să mă neliniştească. Nu ştiam dacă s-a prelungit avertizarea de vânt puternic, ştiam că meteoblue dă vânt spre 60 km/h pe Baiului aşa că se impunea ceva atenţie acordată acestui aspect. Presat de o necesitate, marchez teritoriul îngălbenind zăpada. Profit de pauză şi iau o pătrăţică de glucoză. Mă nemulţumeşte felul în care se aude vântul dar merg înainte. Las totuşi, pe acest traseu pe curbă de nivel, o indicaţie de direcţie. Trag cu bocancul o săgeată în dreptul căreia scriu VL în ideea de a mă orienta după ea în caz că mă întorc pe aici. 

Din poteca asta lată se vedea uneori interesant.

Puţin mai încolo, pădurea pare să se termine. Aproape de ieşire, zăpada cuminte de până aici se transformă în valuri troienite, piciorul afundându-se mai mult pe aceşti ultimi metri. Trag şi aici o săgeată utilă pentru întoarcere (dacă nu o acoperă zăpada transportată de vânt între timp) apoi ies într-o pajişte pe care bate vântul destul de turbat. Cât stau să fac poze şi să consult GPS-ul (se părea că nu sunt tocmai pe Gagul Mare dar în acelaşi timp în dreapta părea să se vadă culmea principală a Baiului) îmi cam îngheaţă mâinile aşa că scot nişte mănuşi puse încă din tren în buzunar, la îndemână. Căciula o pusesem mai jos, observând că adierea vântului se simte neplăcut la urechi. Aş fi pus cagula (ca să protejez mai bine gâtul) dar mi se părea că e destul de penibil să port cagulă în condiţii meteo totuşi prietenoase. Ora 11:25. 

Pe tren, la întoarcere, încercând să mă prind pe unde mă aflam când am ieşit din pădure, am tras concluzia (nu ştiu cât de corectă) că ajunsesem în punctul cu 1492 m altitudine marcat pe harta Munţii Noştri undeva la sud de Vf. Gagul Mare. Deci ceea ce consideram eu în teren ca fiind culmea principală a Baiului era de fapt doar zona Vf. Gagul Mare iar stâna pe care o observam era cel mai probabil stâna de la vest de Vf. Gagul Mare, pe Piciorul Gagului. 

Revin în punctul în care am ieşit din pădure. După pauză îmi spun că nu aş lua-o în dreapta, în sus, la vântul care se anunţa. Nu părea musai nici să mă întorc pe unde venisem. Mai exista a treia cale, în stânga, în jos, pe marginea pădurii. Printre urme de animale, pe direcţia asta păreau să se vadă uneori şi urme de om, încurajatoare. Decid pentru stânga-jos. Zăpada arăta diferit pe sectorul acesta. Oscilau acumulările în care bocancul intra aproape tot cu porţiunile cu zăpadă tare, tasată de vânt, pe care aproape că erau necesari colţarii. M-am descurcat călcând cu grijă şi ajutându-mă de beţe. Am mers cu spor, împins şi de vânt, până când culmea pe care coboram (vă spuneam mai devreme de Culmea Gagul Mare? ei bine, pe ea ajunsesem) a intrat în pădure. 

Se intuia o oarecare potecă dar tot mai era din când în când necesar câte un slalom pentru a ocoli porţiunile cu vegetaţie mai deasă. Încă mă deplasam repede. Uneori te întâmpina o poartă (ora 11:47).

Totuşi, ceva mai jos începea micul coşmar. Vegetaţia era din ce în ce mai deasă, variante de ocolire nu se vedeau, singura şansă era imitaţia de potecă care, uneori, trecea de-a dreptul printr-o tufă de măceş (sau ce-or fi fost chestiile alea cu ghimpi care mi-au pus la încercare atât îmbrăcămintea cât şi rucsacul, fiind chiar la un pas să-mi fure căciula care mi-a rămas atârnată într-un spin) sau la limită printre crengi de conifere care abia aşteptau să-mi intre în ochi. Panta creştea, terenul devenea alunecos (resturi de zăpadă peste noroi) aşa că au fost inevitabile vreo trei căzături în urma cărora, din fericire, nu m-am ales decât cu orgoliul vag şifonat. Nu ştiu de ce, în desişurile alea eram mai atent la potecă şi la distanţa pe care o mai aveam de parcurs până în drumul forestier decât la faptul că aş fi putut întâlni vreun urs. Prin urmare, am coborât destul de tăcut, pomenind totuşi foarte rar elefantul roz care se dă cu ruj. Deşi părea că nu a mai trecut nimeni de secole pe aici, din loc în loc mai întâlneam câte-un gunoi, semn că cineva, cu un nivel înalt de educaţie, trecuse totuşi pe aici cu mai mult sau mai puţin timp în urmă. Un loc mai plat şi mai larg apărut până la urmă pe această înghesuită potecă a fost tocmai bun pentru un mic popas de golit şi umplut. Era cam rece pentru unele părţi ale corpului aşa că am rezolvat cât se putea de repede.

Repornit la drum, dau în câteva minute de drumul forestier marcat aici cu borna 8 de distanţă. Ora 13:07. 

Înseamnă că puteau fi reale vocile de oameni pe care le auzeam în timpul popasului... Bine că nu i-a trecut nimănui prin cap să intre pe potecuţă şi să mă surprindă cu pantalonii off.

După boschetăreala asta am tras concluzia că nu orice potecă trasată pe o hartă chiar este o rută practicabilă în condiţii decente.

Dacă tot era devreme şi ajunsesem la drumul ăsta care, după ştiinţa mea, dacă era urmat la dreapta, îţi lăsa cel puţin o posibilitate de coborâre în Sinaia, l-am urmat la dreapta. Dacă vedeai cu câtă pasiune observam fiecare intrând de potecă spre dreapta, fiecare marcaj de distanţă, fiecare culme secundară marcată cu benzi roşii silvice ai fi putut crede că nu am mai văzut în viaţa mea munte, păduri sau drumuri forestiere. Am mai văzut, să ştii! Dar acum, băgat un pic în ceaţă de bibliografie, încercam să văd cu ochii mei cum stau lucrurile pentru a plănui şi alte plimbări. Şi am văzut câteva variante pe care, teoretic, s-ar putea urca spre Culmea Gagul Mare sau Piciorul Gagului, am văzut şi o variantă posibilă de coborâre spre Sinaia (citisem că ar fi două), situată în continuarea uneia dintre potecile de pe Piciorul Gagului (ora 14:40), am văzut că drumul forestier merge fără întrerupere până în Valea Câinelui şi că, după traversarea văii, o ia în susul ei, după cum citisem.

Prima potecă interesantă care pleacă spre dreapta din drum am observat-o la 13:35. Am urcat un pic pe ea cumva temându-mă că ea doar taie o serpentină a drumului. Este promiţătoare.

La 13:43 traversez pârâul Gagu. Drumul trece aici de-a dreptul prin apă. Din fericire nu am luat apă la bocanci.

Posibilă urcare în dreapta:

 
Bucegii şi oraşul Sinaia se văd uneori interesant de pe drum.

Pe drum, în afară de zonele noroioase sau cu pojghiţă de gheaţă (am alunecat de vreo două ori dar m-am redresat în beţe) nu m-au mai deranjat decât cele câteva maşini şi utilaje cărora le făceam loc să treacă staţionând cât mai în afara drumului. De câteva ori am observat afişe despre zonele de exploatare a lemnului, cu J, RO, nume firmă, tipul şi durata exploatării. Aşa transparente or fi peste tot exploatările? Dintr-o maşină, un nene m-a ţinut de vorbă câteva minute. Nefiind presat de timp, nu m-a deranjat (cu atât mai mult cu cât omul părea să cunoască locurile pentru că administrează un funicular undeva în Valea Câinelui). Am aflat de la omul ăsta că în pădurea dintre Valea lui Bogdan şi Valea Câinelui mişună un grup de 4 câini care obişnuieşte să alerge căprioarele. Nu-mi dau seama în ce măsură ar reprezenta un risc pentru mine dacă aş întâlni aceşti “vânători” de căprioare dar mă simt mai liniştit dacă nu-i întâlnesc.

Spre surprinderea mea, am observat într-un loc de pe dreapta drumului un izvor cu debit puternic care curgea printr-un lemn scobit. Nu eram însetat, nu am avut motiv să-mi pun problema potabilităţii apei, nu am gustat-o. Ora 14:16.

Cinci minute mai devreme observasem o culme cu marcaj forestier care părea urcabilă. Şi pe firicelul de apă de la izvor părea urcabil.

  
Legat de temperaturi, am dedus că nopţile sunt acum teribil de friguroase în Sinaia după faptul că, în şanţul de pe marginea forestierului, apa îngheţase. Am dat cu băţul în gheaţă, am spart-o şi am constatat că avea minim 1 cm grosime.

Ultima intersecţie de dinaintea traversării Văii Câinelui a fost asta:

După traversarea Văii Câinelui (pe care, cândva, era amenajat un izvor cu apă minerală) la ora 14:51 mi se face un pic greaţă văzând cât de noroioasă este varianta spre Sinaia. 

Teoretic, aveam timp să mă întorc pe drum până în Valea Largă până la RE 3010 la care aveam bilet dar am ales să înfrunt noroiul şi să continui spre Sinaia. Puţin mai încolo, intersectez un tractor care târa o bucată de copac. Mă plasez în stânga pentru a-i face loc dar tractoristul mă claxonează şi-mi face semn să mă urc în dreapta. Fac cum spune apoi urmăresc cum evoluează lucrurile. A ştiut omul ceva… Buşteanul avea tendinţa să se rostogolească în direcţia în care mă aşezasem eu iniţial, existând riscul să fiu călcat, lovit, strivit, agăţat. Continui prin noroi... 

Chiar la intrarea în oraş apare o problemă destul de mare. Traseul drumului, mai vag conturat aici, trece exact pe lângă o casă neîmprejmuită cu gard. Observasem din timp un câine liber dar, din stânga, apare alt câine în lanţ şi încă unul liber. Se apropie doi dulăi ameninţători, lătrând. Păreau decişi să muşte din beţe. Mă opresc să-i ţin de vorbă, încercând să nu mă surprindă cu beţele îndreptate în altă parte decât spre ei. Din casă, o tanti pare să încerce să-i potolească dar n-are prea mult spor. Cu paşi mici, reuşesc să trec de cei doi uriaşi, salut femeia şi aproape că-mi văd de drum ignorând o piticanie lătrătoare care mă luase în primire spre finalul incidentului. Mă văd pe aleea pietruită de la marginea oraşului. Mai trec oameni. Deci nu e chiar junglă aici... Totuşi, să treci cu drumul prin ceea ce ar putea fi curtea omului nu mi se pare deloc o idee inspirată. Oare era o variantă de ocolire pe care să nu o fi observat eu? Alta decât poteca spre Piscul Câinelui care ar da în culme în dreptul unei curbe la dreapta pe care o face punctul albastru în coborâre...

Continui pe aleea îngustă, trec două poduri (peste Prahova şi peste calea ferată), trec un mic pasaj subteran (nu m-am prins pe sub ce e făcut) apoi, printre două garduri, ajung în DN 1, la intersecţia acestuia cu ceea ce oficialii din Sinaia numesc Str. Clăbucet. Mie numai a stradă nu-mi seamănă chestia aia cu scări, poduri şi pasaje întortocheat plasate. Vestea bună e că, de acum ştiu să prind drumul de pe Valea Câinelui. Vestea proastă e că nu prea mai am curaj să trec pe lângă dulăii ăia. S-ar putea să caut totuşi cândva o variantă prin care din drumul forestier pe care am venit să mă conectez cu marcajul de pe Piscul Câinelui. O exista o zonă în care urcarea spre culme să fie rezonabil de abruptă...

De aici, pentru o vreme, eram pe teren cunoscut. Ştiam că mă aflu undeva la sud de gara Sinaia Sud aşa că, ieşit din Str. Clăbucet, fac dreapta. Acum gândindu-mă un pic mai mult, aş spune că eram mai inspirat dacă aş fi făcut stânga spre Izvorul Rece. Aş fi avut şanse să observ pe unde coboară poteca aia dinspre Picorul Gagului...

Merg pe partea dinspre râu a şoselei până la Sinaia Sud. Aici traversez pasarela şi mă mut pe partea stângă. Continui pe ea până la ramificaţia de gară unde ezit o clipă. Mă uit la ceas şi decid că am timp suficient pentru a ocoli prin centrul oraşului. Prin urmare, tot pe stânga, fac stânga. Pe la 15:30 fac ultima fotografie, lângă o biserică din Sinaia.

În apropierea Primăriei traversez spre dreapta sperând că voi găsi o patiserie care să vândă ceva care să mă atragă. Nu că aş fi fost flămând şi cu hrana din rucsac terminată (al patrulea sandwich oricum urma să-l mănânc acasă, a doua zi), doar aşa, de poftă. Totuşi, nu am găsit nimic interesant aşa că am trecut prin Sinaia fără să cheltui un leu. De fapt, de când am plecat de acasă şi până m-am întors nici nu am pus mâna pe bani. Chiar a fost o tură economică, cu Regio şi fără chestii care să stârnească pofta pe drum.

Cobor în gară, curăţ beţele telescopice de noroi, mănânc un sandwich, beau nişte zeamă de la Isostar, trag de timp cum pot şi, după vreo 2 ore, îmi vine personalul la care luasem bilet.

Pe tren cam dorm pe mine, acasă abia reuşesc să-mi desfac oarecum bagajul apoi trag un somn sănătos până a doua zi, tot liberă, cu somn pe săturate.

Cam asta a fost povestea învârtitului meu în jurul cozii în apropierea Vârfului Gagul Mare (1594 m altitudine).

CRONOLOGIE (conform GPS; orele din text sunt conform aparat foto)

09:04- sunt pe varianta veche a DF Valea lui Bogdan

10:11- ies din DF preţ de o posibilă serpentină

10:24- indicatorul rutier cu succesiune de curbe

10:40- sunt pe poteca lată pe curbă de nivel şi constat că e vânt puternic sus

10:55- pauză de îngălbenit zăpada

11:13- ies din pădure

11:27- bornă silvică 87

11:35- reintru în pădure

12:35- 12:53- popas deasupra DF

12:58- DF borna 8

13:26- bifurcaţie la dreapta la borna 18

13:35- traversez pârâul Gagu

13:41- bifurcaţie culme cu bandă roşie forestieră

13:43- borna 23

13:46- posibilă potecă spre dreapta

13:52- bifurcaţie spre dreapta

14:04- bandă roşie forestieră spre dreapta; teoretic aici ar trebui să continue poteca şi către stânga

14:08- izvor

14:32- potecă destul de clară atât în sus cât şi în jos

14:38- borna 45

15:09- DN 1

15:19- Gara Sinaia Sud

15:55- Gara Sinaia

Acum, la vreo 2 săptămâni înainte de Crăciun, simt că postarea asta s-ar fi putut numi şi altfel:

Cucurigu Gagu, suge p*** magu`!