27 august 2016, Baiului cu Raluca
Cu contribuţia
generoasă a întâmplării, mă trezesc implicat într-o discuţie care, după câteva
zile, a dus la concluzia că am putea merge împreună pe munte. Vorbind pe
aceiaşi limbă a fost simplu să stabilim micile detalii aşa că, sâmbătă 27
august 2016, ne întâlnim în vagonul 2 al trenului Regio 3001 care, la 9:12, ne lăsa în Azuga.
Între timp, în drum spre gară, mă trezesc că mă salută
cineva în metrou. Chipul îmi era cunoscut dar nu mai ştiam ce nume se ascunde
în spatele lui. Cumva la ghici, îi spun că cel mai probabil ne ştim din tura în
Baiului a lui Bogdan P. Mă şi laud că, de obicei, reţin organizatorii dar mi-e
mai greu să reţin şi participanţii. Vorbim ce vorbim şi-mi aduc aminte că şi
Bogdan merge în tura în care mergea omul din metrou. Şi aici se produce
catastrofa. Îmi spune, cumva disperat: Eu sunt Bogdan! M-am făcut din nou de rahat, este a nu ştiu câta oară
când, în oraş, îl întâlnesc şi nu îmi amintesc cum îl cheamă. Hai că am început
bine ziua! :))
Ajunşi în
Azuga, abandonăm locurile relativ confortabile din tren şi ne îndreptăm spre DN
1. Nu ştiu de ce, mă simţeam oarecum debusolat. Ajunşi în DN casc ochii după o
trecere de pietoni. O vede Raluca, sub forma unei pasarele pe care am trecut
dincolo. Senzaţia de debusolare a persistat, răsucelile scărilor avariindu-mi
serios simţul orientării. Totuşi, cumva natural, fără să-mi exprim îndoielile
şi simţind că totul e în regulă, am păşit în direcţia în care păşea şi ea.
După vreo 3
km de mers pe şosea,perpendicular pe DN 1, ţinând permanent strada cea mai din
dreapta, ajungem la staţia de jos a telegondolei cu care stabilisem să ne
începem urcarea. În nici 5 minute luasem biletele şi ne instalasem într-o
telegondolă. Păţit fiind într-o tură de acum vreo 9 ani, de data asta nu mai
aştept să ia viteză cutiuţa, aşezându-mă rapid şi în siguranţă. Mă minunez de
locurile accidentate în care constructorii au plasat uneori stâlpii de
susţinere ai instalaţiei, privesc cu groază panta pe care cred că am coborât
acum vreo 20 de ani (într-o tură cu Ştefan şi încă un student la automatică,
tură în care am plecat din Sinaia şi am ajuns seara târziu la Susai, umblând pe
o bună parte a culmii principale a Baiului), pe când la Azuga funcţiona, doar
pe durata iernii, telescaunul. Îmi amintesc cum, în toamna 2007, am privit
elicopterul care se străduia să aşeze un element din acoperişul staţiei de
telegondolă. Ajungem destul de repede sus.
Facem o
mică pauză în care Raluca îmi prezintă instrumentele pe care le are pentru
orientare (două aplicaţii Android) după care pornim (ora 10:04) binedispuşi din
dreptul indicatorului Trăisteni 5 ore 1/2 pe drumul care trece pe sub
vârfurile Urechea şi Cazacu. Stabilim că nu e mare diferenţa de peisaj între
drum şi poteca peste vârfuri aşa că ne menţinem pe drum destul timp.
Parcă de
aici se vedea superb Valea Seacă a Caraimanului. Din Buşteni, VSC mi s-a părut
mereu imposibil de urcat, cu o pantă îngrijorătoare. Văzută din Baiului, VSC cu
şerpuirile ei pare mult mai rezonabilă şi aproape că mă mănâncă în dos să o
încerc cândva cu un alpinist răbdător care să mă scoată din rahat în caz că…
Curând
lăsăm în dreapta o turmă de oi. Raluca era convinsă că ciobanul o va recunoaşte
pentru că l-a mai văzut de două ori în ultima lună. N-o recunoaşte! Se pare că
era alt cioban. Eu, privind în faţă, nu ştiu de ce, stau cu senzaţia că
ramificaţia spre Orjogoaia este dincolo de Vf. Băiuţul. Ea mă lămureşte că
aşteptata intersecţie e mai aproape, observ şi eu drumul undeva în stânga şi mă
tentează să o iau de-a dreptul prin iarbă către el. Pentru economie de energie
şi pentru a ne proteja genunchii, mergem totuşi pe drum. Pe faţa sudică a Vf.
Cazacu identificăm izvoarele despre care îşi amintea ea că citise. Mie îmi par
cam imposibil de folosit aşa că nu m-aş baza pe ele. Totuşi, dacă ai răbdare să
iei apă cu dopul, s-ar putea să umpli un bidon de 0,5 l în vreo 30 de minute. :)
Curând ceva
începe să se zvârcolească în mine. Printre horcăieli anunţ că îmi e puţin rău
dar că-mi trece. Ştiind că de obicei de la efort mi se trage, Raluca propune să
mergem mai încet dar o asigur că nu e cazul.
În înşeuarea dinaintea Vf. Ceauşoaiei (şa din care, un pic
spre stânga, te tentează să porneşti pe drumul larg către stână) este montat un
indicator. În caz de ceaţă, indicatorul te lămureşte care e poteca marcată. A
fost plasat chiar strategic. Simţind noi că nu ne-au simţit câinii, facem popas
la vreo 20 de metri de indicator şi de o
imensă baltă care aproape că bloca tot drumul. Nu ştiu dacă balta este o
obişnuită a locului sau se datorează ploilor abundente din ultima perioadă. Ora 11:39.
Vf. Ceauşoaiei:
De acolo venim:
Vedere spre nord:
Scoatem beţele telescopice pentru că, de data
asta, decisesem să urcăm vârful. Băgăm în gură câte ceva, eliminăm surplusul de
lichide profitând de faptul că ciobani nu se văd spre sud, căscăm gura la harta Munţii Noştri de pe tableta ei (harta mea, pe hârtie, este încă rătăcită undeva
prin casă), tragem nişte poze apoi ne urnim mai departe. A fost una dintre
puţinele pauze mai lungi. Mai târziu aveam să ne contrazicem cu privire la
durata pauzei, ea credea că a fost de maxim 10 minute, eu sugeram că a durat
vreo 20 de minute, poate chiar puţin mai mult. Nu a cronometrat-o nimeni aşa că
adevărul e imposibil de stabilit. :)
De aici nu prea am mai nimerit pe drum, ţinându-ne în schimb
căt de cât aproape de culmea matematică. Dacă pe drum, din când în când, apărea
câte o cruce roşie nouă, trasată cel mai probabil în vara în care a apărut
indicatorul de Trăisteni la sud de gara Buşteni, pe potecuţa pe care ajunsesem
acum apărea din când în când o cruce roşie mai ştearsă, mai în vârstă, probabil
şi mai înţeleaptă. Despre chestia aia care semăna uneori cu o bandă galbenă nu
ştiu ce să spun. Mă intrigă totuşi că galbenul stătea frumos lângă marcajul
oficial... Situându-ne între două variante marcate ne simţeam în siguranţă.
Singurul stres (pentru mine) erau câinii care păzeau turmele care ne-au cam
stat constant în cale între Vf. Ceauşoaiei şi Vf. Orjogoaia. Raluca, o
veritabilă mamă a căţeilor, îi chema la iubit pe cei mai îndrăzneţi dar era
tratată mai mult sau mai puţin rapid cu refuz. Abia a reuşit să mângâie puţin
un botic de ciobănesc.
Deodată, o lăcustă îşi face de treabă pe piciorul meu. A
fost suficient de discretă, nu aş fi ştiut de ea dacă nu mi-ar fi arătat-o
Raluca. Ceva mai încolo, pe bucata aia de picior, mă cam apucase mâncărimea. Se
pare că m-a violat lăcusta. :)
În teritoriul ciobăneştilor, am încercat să stau constant în
apropierea ei. Ca să mă apere de căţei, desigur! :) Fie vorba între noi, nu eram cu
adevărat speriat, dat fiind că niciun câine nu s-a apropiat supărat, gălăgios,
insistent, agresiv de noi. Totuşi, cu atâţia ciobăneşti în jur mă simţeam mai
relaxat lângă un om care gestionează mult mai bine ca mine relaţia cu câinii.
După cum sugeram acum ceva timp, se pare că e scris în cromozomii mei să ajung din
când în când pe Orjogoaia în compania unei femei puternice.
Am căscat ochii atât de mult la culmile şi culmiţele care se
ramificau spre sud încât suntem destul de convinşi că am identificat corect
Culmea Prislop pe care, sper, o să coborâm cândva. Tot privind după Prislop ne
mai sărea în ochi şi Culmea Şteiasa Mare, altă culme coborâbilă (zic eu) spre
Trăisteni.
Prin câte un fund de vale, Raluca observa uneori un drum
forestier. Deşi eram pentru a nu ştiu câta oară pe acolo, constatam cât de
fragil e spiritul meu de observaţie dându-mi seama că e prima dată când, ghidat
de ea, observ acele detalii.
Spre nord în schimb, deşi aveam de mult timp impresia că am
identificat Vf. Unghia Mare, abia când l-am văzut dinspre SE şi am sesizat
silueta lui caracteristică m-am convins că el e. Acasă, uitându-mă pe hartă, am
constatat că e destul de abrupt versantul dinspre Valea Azugii al Vf. Unghia
Mare. Şi când te gândeşti că plănuiam odată o bălăureală pe acolo...
Aproape de Vf. Orjogoaia am luat-o pe o potecuţă, oarecum pe
curbă de nivel. Pe aici am avut de trecut câteva zone mai noroioase, zone pe
care, la început, am preferat să le ocolesc cât mai pe sus, pe la “rădăcina” lor dar apoi, simţind nevoia de apropierea ei
(pe motiv de ciobăneşti, în continuare), am traversat şi eu câteva limbi
noroioase. Un pic mai încolo a vrut să afle cât mai e până la baltă aşa că a
scos din nou la vedere aplicaţia Munţii Noştri. Mai aveam un pic… După cum
apreciam eu, urma să vedem lacul după ce treceam de o culme netedă (ca un fund de tigaie
sau ca gresia din baie, după cum sugerează Ada Milea în cântecul dedicat feţei
netede a lui Kovaliov care nu putea trăi fără nas) care se vedea nu departe.
În dreptul
lacului stăm cât trebuie pentru nişte poze (eu fiind leneş la capitolul acesta,
după pauza de sub Ceauşoaia nu am mai scos tableta din traistă) apoi mă
străduiesc să-mi amintesc cum am abordat cu Alina continuarea, în urmă cu 9
ani. Nelămurindu-mă exact, mă las din nou condus de Raluca. Ea apucă pe drumul
din stânga lacului (cumva drumul din mijloc, cel din extrema stângă începând să
urce spre Neamţului, o altă ţintă posibilă pentru viitoarele drumeţii) lăsând
în dreapta drumul care defilează pe malul lacului, trece pe lângă (sau chiar
prin) stână apoi se bagă în pădure. Cred că pe acest drum de pe malul bălţii
apucasem cu Alina, intrând în pădure pe o potecă oarecum paralelă cu actualul
marcaj, motiv pentru care a fost probabil logic să nimerim atunci în Valea
Frânca apoi în drumul forestier de pe Valea Orjogoaia.
Chiar dacă
iniţial mergeam spre pădure departe de stână, până la urmă am ajuns lângă
ţarcul oilor şi lângă cutiuţa de lemn unde noaptea stă de veghe un cioban.
Probabil că acelaşi cioban era acum acolo, adormit. M-am simţit un pic jenat de
ideea că popasul şi glasul nostru ar putea deranja ciobanul adormit. Oricum, cu
sau fără cioban în interior, acoperişul cutiuţei era populat cu un minipanou
solar la care, presupun, ciobanul urma să-şi încarce smartphone-ul.
Undeva pe
aici, Raluca îmi arată un cal frumos. Fugindu-mi gândul la altă formă de
frumos, sugerez că degeaba arată bine calul dacă nu are pe lângă el şi o
blondă. Extrem de pe fază, ea îmi arată şi blonda, câţiva metri mai încolo: o
zonă cu vegetaţie ierboasă, înaltă, uscată, galbenă.
-Şi acum eu
ce să fac? Să mă tăvălesc puţin cu blonda?
-Ştiu
eu ce fetişuri ai tu? Dacă
vrei, te aştept puţin mai încolo până termini cu blonda.
-Şi mă întorc la tine cu căcăreze în păr... Bine totuşi că
nu mai am păr prea mult :)
Curând
intrăm într-o pădure suficient de rară încât să fie luminoasă, mult mai
luminoasă decât mă aşteptam. Poteca lată cobora într-o pantă decentă,
întreruptă uneori de bălţi şi noroaie pe care ne-am străduit să le ocolim. Spre
surprinderea mea, au urmat câteva pauze de pădure, poteca traversând poieni
drăguţe care îmbiau la popas. Fiind totuşi traseu nou, cu fereastră de timp
rigidă, nu am propus pauze de leneveală. Deşi tare m-aş fi întins o
vreme la plajă...
Undeva pe aici, privind-o întâmplător în lumina şi unghiul
(ne)potrivite, observ că Raluca (pe care, de atent ce sunt, cred că am
botezat-o Ramona cel puţin odată) seamănă cu altă R care mi-a trecut prin
viaţă. Aproape fac atac de panică! :)) Uite aşa, după ce mă tot lăudasem că am puls, era să rămân
fără. Singura problemă e că aş fi obligat biata fată să mă târâie pe jos până
la şosea pentru că, după cum bine remarca, nu prea sunt biodegradabile
chestiile pe care le am în dotare. Ar mai exista o variantă dar, dacă nu am
luat-o în calcul în discuţiile de atunci, nici aici nu amintesc de ea. :)
Deodată, de
jos, se aud zgomote dubioase. Ne dăm seama că e o turmă de oi care părea să
aibă drum exact pe poteca marcată. Observând turma ne oprim la o distanţă
rezonabilă, astfel încât câinii să se prindă că nu poftim la carne de mioară. Poate
aş fi poftit totuşi eu la carne de Mioara dar... femeia e plecată de o
grămadă de vreme în Germania, dacă nu mă înşel. Pune-ţi pofta în cui, prin
urmare! Constatăm curând că
turma doar traversează poteca aşa că ne punem pe aşteptat până trece şi ultima
oaie rătăcită. Ne aşteptam ca odată cu ea să plece din potecă şi ultimii câini
dar nu avem noroc. Doi dulăi rămân tolăniţi pe pământ, punându-ne un pic pe
gânduri. Până la urmă Raluca propune să ocolim prin stânga câinii, oile fiind
aproape dispărute în dreapta. Trecem uşor, cu beţele la pândă şi cu ochii pe
puturoşi. Trecem cu bine şi de data asta.
Raluca
verifică din când în când altitudinea şi mă anunţă periodic cât am mai
coborât. Pe când ceva te făcea să crezi că nu mai e mult până în vale, mă
anunţă şi ea că mai avem puţin. Ea spunea că e o veste bună, eu nu eram convins
că vreau să se termine traseul atât de repede. Îmi plăcea vremea, traseul,
starea de relaxare care mă cuprinsese, prezenţa ei.
Drumul se crăcănează. Raluca o ia în dreapta, eu în stânga.
Îmi strigă că ajungem în acelaşi loc. În secunda următoare observ crucea roşie
chiar la reîntâlnirea variantelor de potecă. Panta mă inspiră să zburd aşa că
ajung la baza ei ceva mai repede decât Raluca. Încep să-mi dau seama cam ce
simt pasionaţii de trail running. Poate cândva voi face şi eu treaba asta.... Raluca
sugerează că m-ar ajuta muşchii picioarelor. Îmi amintesc de tanti Lupaş [una
dintre bătrânele colege de serviciu cu care am fost sil(u)it să colaborez] care-mi
admira muşchii picioarelor într-o poză de la mare. Perversa dreacu! :)) Nu discut cu Raluca despre ce-mi
aminteam, ar fi sunat teribil de horror. :D
Drumul devine şi mai clar, pe stânga apare o curte şi o
rulotă.
-Cum or fi urcat rulota până aici?
-Cu
răbdare... Sau poate au urcat-o pe braţe, cu nişte sclavi...
Încet dar sigur, ajungem în DJ 102 I unde vedem indicator 7 ore 1/2 Buşteni. Noi, de la telegondolă,
făcusem cam 5 ore 1/2, exact cum scria pe indicator. Ceva mai jos, înspre
dreapta, vedem şi forestierul de pe Valea Orjogoaia. Nu-mi mai amintesc deloc
clar dacă, acum 9 ani, maşina care ne-a
luat de pe forestier ne-a dus până la staţia autobuzului sau ne-a lăsat undeva
la mijlocul drumului. Fapt e că nu (mai) ştiam cât avem de mers până la staţia
autobuzului. Raluca aflase că ar mai fi 1,5 km. Nu am spus până acum că admir
modul în care s-a documentat ea pentru traseul ăsta. Practic, eu am făcut doar
act de prezenţă, ea s-a ocupat de detaliile transportului şi orientării.
Valea Doftanei pare o Vale a Cerbului ceva mai aerisită. Am
văzut în apropierea drumului destule maşini parcate, corturi, familii ieşite la
aer. Pentru firile mai sedentare sau pentru oamenii obosiţi pare superdrăguţ să
arunce în maşină de-ale gurii, un cort şi nişte pături şi să stea un week-end
pe aici... Există totuşi, zic eu, riscul să te viziteze ursul... Ceva mai
târziu, şoferul autobuzului cu care am ajuns în Câmpina avea să ne spună că
ursul coboară spre localitate toamna târziu, când coboară oile din munte şi se
coc prunele. Peste vară, teoretic, domnul Urs stă în partea de sus a pădurii.
Continuăm mersul printre pietrele şi praful drumului. Nu ne
mai plăcea ce simţeam sub tălpi. Nu ne plăcea nici că nu aveam o idee exactă
despre cât timp trebuia să mergem pe drumul ăla. Când din stânga s-a simţit
deodată un miros de hoit sau de gunoi în putrefacţie situaţia a devenit de-a
dreptul câh. Bine că nu a durat mult până a revenit la normal mirosul...
Apare asfaltul, apar semne de circulaţie, ea sugerează că nu
mai e mult... Ajungem la o bifurcaţie. Un indicator de lemn părea să sugereze
că e bine să mergem în dreapta. Eram gata să muşc momeala când ea a propus să
facem stânga, pe unde părea şoseaua mai bună. Parcă s-a uitat şi pe hartă dar
nu mi-e clar ce a văzut acolo. Peste câteva minute un nene care conducea un
vehicul interesant s-a oprit la semnul ei şi ne-a confirmat că e bine pe unde
mergem. Ceva din atitudinea lui a făcut-o pe Raluca să creadă că mai e mult de
mers. Şi a mai fost...
Pe când ne plictisisem de tot de şosea iar curba aia
esenţială insista să nu apară, Raluca mai întreabă un gospodar cât mai e până
la staţia autobuzului (dacă am observat eu corect după ce am revenit de pe
munte, este vorba de staţia Cap linie Bran care apare pe google maps la
N45,351332 E25,732508) şi află că mai e un pic. Pe la 16:40 eram deja în staţie, ea fiind
bucuroasă că a găsit aici şi un coş de gunoi în care a putut lăsa ambalajele pe
care le adunase de pe munte. După vreo două încercări mai mult sau mai puţin de
succes, eu m-am cam lăsat de sportul ăsta dar asta nu înseamnă că nu-i apreciez
în continuare pe cei care, la finalul traseului, au certitudinea că au lăsat
muntele puţin mai curat.
S-a dovedit că, din punctul în care s-a terminat marcajul
(foarte bun prin pădure, ceva mai rar dar suficient în zona de păşune, marcaj
mai mult decât mulţumitor pentru un om obişnuit să umble prin Baiului
orientându-se cu harta, busola, GPS-ul sau... Alina) am mai avut de mers pe
drumul judeţean vreo 4 km. De aici a rezultat că, de la staţia superioară a
telegondolei, am mers fix 6 ore şi 29 de minute (incluzând rarele şi destul de
scurtele pauze). S-au mai adăugat, mers, cei 2,2 km din Câmpina şi cei circa 3
km între gara şi telegondola din Azuga.
Autobuzul a fost punctual, şoferul s-a dovedit un om de
treabă, la 17:00 începeam
lungul drum către Câmpina, având vreo 34 km. Ocupând locuri în faţă, am avut
ocazia să admir zona parcursă pentru prima dată pe lumină (data trecută eram
aici pe întuneric, în spatele unei Dacii papuc care a avut bunăvoinţa să ne
pescuiască până la Câmpina). Şoseaua evoluează frumos, sunt sectoare cu
serpentine strânse care îţi cam pun la încercare echilibrul, îngustimea şoselei
îţi dă uneori emoţii în curbe (dar am observat că şoferii nu obişnuiesc să
forţeze, lăsând celuilalt conducător timp suficient pentru a se plasa cât mai
pe margine), văcuţele care se întorc de la păscut sunt tratate cu eleganţă de
şofer, pe malul lacului Paltinul (sau Păltinoasa, nu mi-e clar care e denumirea
corectă) observăm cum zona de plajă se învecinează cu pădurea (adică poţi să
bei o bere la umbră dacă te-a bătut prea mult soarele în cap; totuşi, nu am observat dacă ai de unde
să cumperi berea), pe stânga apar uneori formaţiuni stâncoase interesante, când
ajungi sub baraj te simţi copleşit de imensitatea acestuia (în cazul unui accident
cred că s-ar inunda şi Ploieştiul). Ştiu că toate elementele frumoase din jur
erau văzute astfel şi din cauza bucuriei datorate unei ture reuşite aşa că,
pentru o opinie mai obiectivă, mi-am propus să revin în zonă cândva.
Ajunşi în Câmpina, oraşul care pare imens văzut din autobuz,
şoferul ne permite să coborâm mai aproape de gară şi ne ajută să ne orientăm. Am
plecat pe jos cam de aici: N
45,132117 E 25,734947 şi am mai mers cale de 2,2 km până la gară (N 45,132248 E
25,711567). Pe drum, aşa cum îi stă bine unui om care s-a documentat măcar un
pic, am observat intrarea în Parcul Miţu- Chiţu şi ramificaţia spre muzeele
Nicolae Grigorescu şi B. P. Hasdeu. Imediat după cotitura de la stadion, pe
dreapta străzii mi s-a părut interesant că era destul spaţiu verde. Mai
devreme, parcă înainte de intersecţia Str. Nicolae Grigorescu/ Str. Plevnei
mi-a plăcut părculeţul de pe partea stângă (unde, se pare, Maricica sărbătorea
căsătoria cu Gogu) urmat de terenurile de tenis.
Ce să mai, Câmpina pare un oraş frumos! Singurul mic deranj
au fost doi biciclişti care mergeau pe trotuar şi răcneau să li se facă loc,
deşi locul lor era pe şosea, câţiva metri mai încolo. În comparaţie, pietonii
din Azuga care s-au nimerit în spatele nostru cât mergeam spre telegondolă
mulţumeau când le făceam loc, simţindu-i în spate.
Pe drum, ne imaginăm ce trasee am mai putea face, ţinând
cont de posibilităţile de ejectare. Ce aiurea e că sunt trasee drăguţe pe care
e mai complicat să le parcurgem tocmai pentru că nu prea avem cum să ne
ejectăm...
Odată ajunşi la gară, observ că e parcat un taxi în zonă.
Deci există speranţa că, dacă mai ajung pe aici, pot merge de la gară până
într-un punct sau altul din oraş cu un taxi, nefiind nevoit să merg pe jos până
la autogara de pe Str. Petroliştilor sau cine ştie până în ce alt punct. Ne
aranjăm biletele, mergem pe peronul de la linia 6 şi admirăm un maidanez drăguţ
până soseşte R 3010. Plecăm din Câmpina la 18:40, sosim în Bucureşti la 20:41.
Pe peron,
fără ca persoana văzută să semene prea mult cu ea, am senzaţia că o văd pe
Alina. Raluca îmi sugerează să-i trimit un mesaj…
-A trecut
mult timp, acum are familie, copil, puţin probabil să mă mai ţină minte…
-Oamenii cu
care mergi pe munte nu-i uiţi.
-S-ar putea
să ai dreptate, poate o să-i povestesc că am făcut din nou traseul ăsta. Şi,
dacă sunt norocos, s-ar putea să-mi
propună…
Nu scriu
aici ce mi-am imaginat că ar putea să-mi propună Alina dar, bazându-mă pe o
propunere din trecut (pe care am refuzat-o într-un stil cam măgăresc), nu ar fi
imposibil. Raluca ştie la ce m-am gândit şi cred că e suficient.
Ne despărţim
curând. Sper să ne revedem prin munţi, că prea a fost frumos...
DATE TEHNICE
Traseu: Staţia
Superioară a Telegondolei de la Azuga- Sub. Vf. Urechea- Sub Vf. Cazacu- Şaua
Cazacu- Vf. Ceauşoaiei- Sub Vf. lui Petru- Sub Vf. Orjogoaia- Lac Orjogoaia-
Plaiul Orjogoaia- Valea Doftanei- Trăisteni
Durata: 6
ore 1/2
Marcaj: cruce
roşie, suficient de bun dacă e vizibilitate OK şi lipseşte zăpada
Puls minim:
77 bpm
Puls mediu:
109 bpm
Puls maxim:
157 bpm
Calorii
consumate: 1853 kcal
Pagube estetice: a doua zi m-am trezit că, pe mâini, mi-au rămas urme de la
manşetă şi de la ceas, contrastând cu bronzul din zonele descoperite. Şi eu
care zâmbeam în sinea mea observând că s-a bronzat Raluca în conformitate cu
geometria tricoului. Uite că
la mine au ieşit mai “horror” dungile. :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu