Băneasa Forest Run 1 noiembrie 2026 – al doilea semimaraton al meu pe acest traseu

 

După experiența din 5 aprilie 2026, când am făcut pentru prima dată o astfel de distanță în pădure, înscrierea la semimaraton pentru ediția de toamnă a Băneasa Forest Run a fost un demers cât se poate de logic. Cumva, așteptările erau setate corect, pe bălți, noroaie, zone alunecoase, zone înguste dar ploile insistente din ultimele zile nu cred că le anticipasem. În sâmbăta de dinaintea cursei, făceam niște estimări catastrofice cu privire la cât de puțin alergabil o să fie prin pădure pe 1 noiembrie. Totuși, văzând un clip al lui Cosmin, în care pădurea nu arăta chiar atât de sinistru, am prins un pic de curaj.

Pe la 6:45, pe o vreme umedă și închisă, plecam de acasă nemulțumit de drumul lung pe care îl am până la start. Cu mici excepții, la cursele din provincie mă cazam suficient de aproape de zona de start cât să nu mă deranjeze drumul până acolo. În București și împrejurimi în schimb, trebuie să plec inuman de devreme de acasă ca să pot ajunge la timp la cursă.

Iau metroul până la Unirii, mă opresc la o patiserie unde n-am găsit chiar ce speram dar mi-am luat totuși să mânânc, continui cu metroul până la Aurel Vlaicu după care merg la 301 cu care ajung în apropierea startului un pic mai târziu decât doream, pe la 08:40. E destul de ciudat să îți ia aproape două ore un drum din estul orașului până în nordul lui.

Când am ajuns, deja era animată zona de start. Ștefan povestea despre cursă, observ că au mutat poziția scenei, de data asta fiind cu spatele spre stradă, nu spre pădure cum mă obișnuisem, mă opresc la o cafea ca să nu adorm printre veverițe, încep ușor să mă încălzesc în legea mea (de data asta am ignorat cu desăvârșire încălzirea oficială), înainte de a intra în sectorul de start rămân cam în ținuta în care am alergat și la Timișoara (pantalon lung, tricou, bluză de vânt), între timp mă văd iar cu amicul Viorel care îmi mai povestește despre maratoanele lui din străinătate. Cu câteva minute înainte de pornirea cursei ne despărțim, el mergând în sectorul de start 2, eu rămânând în sectorul 4. Mă uit în jurul meu și parcă nu văd niciun chip cunoscut printre alergătorii lenți. Mai devreme mă intersectasem și cu Mircea din Pitești, un alergător bun care prinde podiumul măcar la categoria de vârstă cam în toate cursele.

Cu vreo două minute înainte de start pornesc aplicațiile și pun la loc telefonul așa că, odată pornită cursa, alerg din prima dar ușor, atât din cauza propriilor limite câ și din cauza aglomerației. Ploua încet așa că nu îmi făceam mari griji dinspre partea asta. Curând cred că s-a și oprit ploaia, sau măcar nu am mai simțit-o. Picioarele mergeau destul de bine, respirația mergea ca de obicei, mai greu, de puls nu mai știu nimic de ceva ani, atmosfera era plăcută dar traseul parcă era mult prea aglomerat. Totuși, mă simțeam incredibil de bine și chiar mă bucuram că sunt acolo.

Cât am fost pe asfalt, fâcând imediat după start curba la stânga apoi, ceva mai încolo, curba la dreapta, traseul s-a menținut aglomerat dar, având lățime suficientă, era relativ ușor să depășesc. Plec eu din sectorul 4 dar nu vreau să par chiar cel mai puțin antrenat. Când planificam depășirea în zone aglomerate eram cu ochii lipiți de pantofii celor din față ca să îmi dau seama când și pe unde pot trece.

La intrarea pe forestier păreau să se fi rărit alergătorii sau măcar să caute zonele mai uscate ale potecii. Eu, știind deja din experiență că voi avea pantofii maxim de jegoși la finish, atâta timp cât mă simțeam în siguranță alergam prin bălți, prin noroi, prin frunze, prin orice, ținta principală fiind să avansez atât cât pot de repede. Un copac prăbușit peste traseu a îngustat, pentru câțiva metri, la un singur culoar zona de alergare. Lucrurile s-au complicat când am făcut stânga, din drumul forestier pe poteca destul de îngustă. În zona asta, pentru o vreme, a fost dificil să alerg pentru că în fața mea erau concurenți care se opreau brusc, care reduceau brusc viteza, care evoluau oricum numai fluent nu. Fie erau începători, fie aveau pantofii cu talpă nepotrivită cu terenul, fie se credeau pur și simplu singuri pe traseu și nu le păsa deloc de ceilalți. În condițiile astea a trebuit să am răbdare, să valorific orice ocazie de depășire când între alergătorii din față se crea suficientă distanță, să las începătorii cât puteam de în urmă.

Pe la km 3 cred că deja puteam să alerg fix cum simțeam. Terenul nu era excesiv de alunecos, cel mai deranjant mi s-a părut că pe unele porțiuni noroiul era foarte lipicios (cam cum întâlnisem la Măgurele), fiind necesară ceva forță ca să ridici picioarele din el. Deși nu era deloc cald, mă opream la punctele de hidratare pentru că de transpirat se transpira și am zis să nu rămân prea sec. Am alternat apa cu izotonicul, în funcție de cât de obosit mă simțeam și de părerea stomacului. A existat un punct în cursă în care stomacul s-a revoltat de la gustul dulce al izotonicului așa că o vreme am alternat alergarea cu mersul pentru că asta cerea stomacul. După ce am reușit să scap de disconfortul gastric, am încercat să beau mai mult apă dar mai strecuram și câte un pahar de izotonic.

Mai încolo, cu stomacul reglat, a început să își facă de cap intestinul. Nu știu ce îmi picase prost dar am fost deranjat mare parte din cursă pe tema asta. Din când în când, priveam în jur în căutarea unui tufiș după care să îmi fac toaletă ecologică dacă situația degenerează. Era totuși complicat să te ascunzi pentru că peste tot erau alergători, arbitri, voluntari care puteau să te observe în ipostaze delicate.

Pe la km 5 – 6, când am trecut pe lângă voluntari, gândul a fugit o clipă spre Adrian Cristea pe care, în aprilie, l-am întâlnit acolo. E ciudat că am ajuns să discut despre atâția oameni la trecut, despre puțini la prezent și de mai nimeni la viitor. Viața pare pur și simplu să se îndrepte către sfârșit cu o oarecare viteză, fără să mai lase loc de planuri de viitor, de vise, de speranțe. Cum ziceau bătrânii, mi-am trăit traiul, mi-am mâncat mălaiul... Și cui îi pasă dacă mie nu îmi place mămăliga?

Faptul că, la BFR, sunt marcați vizibil kilometrii pe care i-ai parcurs, îmi place și cumva mă ajută să mă setez pentru cât a mai rămas din cursă, iar km 17 pare să devină tradițional pentru un selfie în care sper să se vadă că încă mai am energie.

După ce închei prima buclă, îl observ pe Cosmin pe dreapta aleii, încurajând alergătorii. Nu e prima dată când mă mir văzând un alergător bun (prima dată l-am remarcat când l-am văzut pacer la maraton) care alege să facă voluntariat la o cursă. În locul lui, aproape sigur aș fi ales să alerg dar astfel de oameni par făcuți din alt aluat, un aluat care le scoate la suprafață dorința de a ajuta, de a dezvolta, de a încuraja comunitatea celor ce fug.

A doua buclă am fost singur pe mare parte din traseu. Pe ultimii vreo 3 km totuși, am reintrat în jocul depășirilor. Ba trăgeam să depășesc, ba încetineam și eram depășit. Acești ultimi km îi împărțeam cam cu aceiași oameni. Încercam să țin minte câți m-au depășit, cu intenția să îi depășesc pe final și să câștig astfel câteva locuri în clasament. Totuși, situația era extrem de dinamică, depindea de mai mulți factori deci aproape imposibil de controlat. La final, cursa mea a ținut în mult prea mică măsură de cursele altora. Între timp, observ în treacăt cum mă depășește un concurent care îmi părea cunoscut. La sosire l-am revăzut și m-am convins că fusesem depășit de colegul de serviciu care termină mai mereu cu vreo 10 minute înaintea mea. E și diferență de vârstă (are cel puțin 10 ani în minus) dar categoric e și mult mai disciplinat ca mine deci își merită rezultatul. Îmi sare în ochi după sosire și fostul coleg cu care m-am revăzut la Azuga Trail Race.

După sosire m-am hidratat și alimentat apoi, pentru că nu mă simțeam suficient de în formă ca să asist la startul curselor mai scurte, am pornit spre casă. În stația de autobuz îl revăd pe Viorel și stâm de vorbă până în Piața Romană de unde fiecare a apucat pe calea sa.

Ajuns acasă, nu prea am fost bun de nimic restul zilei. Ceva mă epuizase, n-aș putea spune ce. Nici acum, la mai bine de 24 de ore de la finish, nu mă simt tocmai energic dar sper să mă refac până vineri, când plec spre Sărata Monteoru.

La start, îi spuneam lui Viorel că voi termina cel mai probabil în 02:30. Nu am fost departe de realitate cu estimarea asta…

Cifre, clasament, una – alta…

Număr concurs – 3008

Timp oficial – 02:33:51

Chip time – 02:33:19

Locul 365 din 434 la general

Locul 46 din 50 la categorie (M50+)

Data trecută, pe 5 aprilie 2026, am făcut aceiași cursă cu:

Număr concurs – 3003

Timp oficial – 02:37:01

Chip time – 02:36:17

Locul 349 din 445 la general

Locul 80 din 96 la categorie (M40-49)

În condițiile în care, zic eu, terenul a arătat mai bine acum decât data trecută, aș spune că rezultatele sunt comparabile, nu mă simt nici mai bun nici mai slab decât în 5 aprilie 2026 deși cifrele spun că în noiembrie am fost un pic mai bun.