Știam de ceva
vreme că e faină cursa de la Băneasa, de când participam la 11k. Prin urmare,
părea firească decizia de a încerca aici și 21k cândva. Nu mai știu exact cum
am luat decizia dar, într-o zi în care îmi planificam calendarul de alergare
2026, am zis că a venit vremea și pentru semimaratonul de trail. Între timp,
m-am mai înscris la 3 (Sinaia, Azuga și Sărata Monteoru) așa că 2026, cu mici
excepții, a devenit anul semimaratoanelor, atât de trail cât și de șosea. În
2027 aș mai avea de bifat un semimaraton pe nisip, după ce am terminat cu
succes 10k-ul de la Constanța, anul trecut.
În săptămâna de
dinaintea BFR ajunsesem să iau în calcul să particip și sâmbătă, pe 4 aprilie,
la un cros în Agronomie. Totuși, până m-am trezit eu să mă uit pe site,
perioada declarată pentru înscrieri se terminase. A fost bine așa, pentru că
sâmbătă am avut alte treburi până la urmă, dar țin minte și crosul din
Agronomie pentru altă dată.
Vineri seară am
pornit de la muncă direct spre Kaufland Văcărescu, am ajuns la timp să îmi iau
kitul apoi m-am oprit să mănânc. Înainte să mă retrag din zona de kituri, unul
dintre fotografii cursei mi-a propus poza de dinainte. La predecentele
participări la BFR refuzam dar de data asta am fost de acord, chiar dacă i-am
spus omului că, de obicei, sunt superstițios și nu fac poze înainte de cursă. Oricum,
la cât de plăcut se interacționează cu cei care organizează curse, ajungi să te
simți bine în preajma lor și să te bucuri din mai multe puncte de vedere de
alergări. Spune chestia asta un tip care nu prea e pasionat de oameni deci e cu
atât mai clară calitatea celor din lumea alergării.
Sâmbătă mai nimic
din ce am făcut nu a avut treabă cu alergarea, doar seara târziu mi-am pregătit
bagajul, ca să fiu cât mai relaxat dimneață.
Duminică m-am
trezit cu noaptea în creieri pentru că aveam drum lung până la start și nu
doream să fiu presat de timp. S-au așezat suficient de bine lucrurile încât să am
timp și de pauza de covrigi și să ajung la start cam cu o oră înainte de
începerea cursei. După ce m-am reacomodat cu atmosfera de acolo mi-am luat o
cafea apoi am început ușurel să mă încălzesc, să bag izotonic în mine, poate și
ronțăiam câte ceva (pentru că punctul de alimentare de la start / sosire era
deja deschis când am ajuns) dacă nu m-aș fi temut de probleme cu stomacul.
Oricum, deja anticipam că, după terminarea cursei, o să mă tenteze napolitanele,
glucoza, cașcavalul, iaurtul proteic.
Mă tot gândeam
dacă las rucsacul la garderobă sau dacă alerg cu el și până la urmă am zis să
am tot la mine, în caz că apare cine știe ce situație nedorită. Ar mai fi și
ideea fragmentării bagajului în două, o parte la garderobă și o parte în cursă
dar parcă erau mai multe lucruri pe care mă simțeam mai relaxat să le am la
mine decât cele care știam sigur că îmi vor folosi doar după cursă sau deloc.
În jurul orei 09:00
merg în sectorul de start alocat,
ultimul, dată fiind viteza mea de melc, comparativ cu supersonicii din frunte.
Mai fac mici mișcări de încălzire, pregătesc aplicațiile cu care să îmi
documentez plimbarea, iau startul. Plec aproape ultimul dar curând încep să
depășesc și să tot depășesc. Părea nepotrivit elanul meu, fiind abia la început
de cursă, dar pur și simplu mă simțeam bine și eram încântat că am îndrăznit să
mă înscriu aici, la 21k. Ca niciodată, porneam și cu dorința de a realiza un
anume timp, 02:30:00, care părea
ok după calculele făcute în urma 16k- ului de la Festivalul Sporturilor.
Când am ieșit de
pe asfalt deja mă poziționasem între un grup mai rapid și un grup mai lent deci
îmi cam puteam face cursa în ritmul meu. Fusesem preveniți că o să alergăm prin
noroi, chiar se glumea că vom face balet ocolind sau sărind peste bălți vreo 2 –
3 km apoi vom începe să ne mocirlim fără regrete. Într-un fel, chiar așa a
fost. Eu am abordat tehnica intermediară, nu țineam neapărat să intru în toată
mocirla dar nici nu mă feream de ea când era musai. Aveam o mică jenă legată de
aderența încălțărilor alese dar s-a dovedit că au făcut față cu bine pantofii
mei Salomon din cine știe ce colecție mai veche, gândiți pentru trecerea de la
asfalt către trail.
Au fost multe
zone în care, fix în mijlocul drumului, era o ditamai balta așa că alergătorii
alegeau să ocolească atât pe stânga cât și pe dreapta. Am văzut totuși și unul,
probabil dintre cei care urmau să ocupe un loc în clasament în prima sută de
concurenți, care a luat-o fix prin mijlocul unei bălți imense, cu niște pași de
uriaș. Având în vedere că nu știi ce accidente de teren poate ascunde balta, mi
s-a părut riscantă abordarea lui dar... cine știe să alerge mai bine ca mine, presupun
că știe ce face.
Știind că domnul
Adiță, un om fain cu care s-a nimerit recent să umblu prin pădure pe la
Brănești, este undeva în mijlocul pădurii voluntar la dirijare, am fost cât de
cât atent la voluntarii pe lângă care treceam. Prin urmare, era greu să îmi
scape prima figură cunoscută, Hiroko Ogawa, o femeie atât de pasionată de
România încât ai jura că e născută și crescută pe aici. Revenind la Adiță, m-a
cerut în lista de Facebook acum multă vreme dar, până în decembrie anul trecut,
nu ne cunoscusem personal. Probabil observase că alerg, umblu pe munte, ies în
natură și m-a adăugat doar pentru asta. În decembrie mi-am dat seama că omul e
fost coleg de muncă cu fratele meu apoi, câteva luni mai târziu, m-a recunoscut
în timp ce îmi făceam probabil ultimul antrenament de alergare în Pădurea
Cernica (pentru că am observat un aspect care se poate transforma ușor în
situație de risc pentru alergător iar eu încă țin la ciolanele mele) apoi,
parcă pentru a-mi oferi o soluție pentru impasul în care mă băgase acel aspect,
mi-a dat ocazia să îl însoțesc pe alte cărări prin păduri rezultând o plimbare
frumoasă care chiar m-a bucurat.
Într-adevăr în
mijlocul pădurii, puțin înainte de km 6, l-am remarcat pe Adiță și am apucat să
ne salutăm. Chiar mi-a dat o stare bună să știu că un om cunoscut e pe acolo și
ajută la bunul mers al concursului. După momentul ăsta a urmat km 7, practic
treimea cursei și, dat fiind timpul limită de 3 ore, m-am speriat un pic având
impresia că am alergat deja o oră până aici. Uitasem o clipă că de fapt aveam
doar 45 minute de alergare, în condițiile startului de la 09:15.
Când cursa se
muta din potecile mocirloase pe un scurt segment de drum circulabil mi se părea
cumva că sunt favorizat și încercam să mențin un ritm decent, ca să compensez
oarecum viteza redusă din cele mai grele porțiuni din pădure, unde cam toată
lumea din preajma mea alerga încet. Pe sectoarele astea extrem de mocirloase
alergătorii s-au purtat admirabil. Cei mai lenți încercau să nu blocheze
trecerea, cei rapizi depășeau și prin zone mai grele ca să nu îi incomodeze pe
ceilalți, când se nimerea să mai fi lovit ușor de vreo tulpină agățată de
alergătorul din față celălalt își cerea scuze, când cineva aluneca și cădea în
noroi cei din apropiere se asigurau că nu e lovit și că poate continua, pe
sectoarele prea înguste pentru depășiri așteptau liniștiți ocazia potrivită
pentru a trece înaintea celuilalt, fără să îl determine pe celălalt să se bage mai
mult în noroi. Practic fiecare se putea bucura de cursă în ritmul său, navigând
în stil propriu pe terenul umed și alunecos, având parte de înțelegere din
partea celorlalți.
Cursa de
semimaraton a constat în parcurgerea de două ori a unei bucle de 10 km. Prin
urmare, spre finalul primei ture, am avut din nou acea teamă că nu aș fi
alergat suficient de tare încât să mă încadrez în timp, teamă că aș putea din
cauza asta să am cursa întrerupă de oficialii concursului. N-a fost cazul. Nu numai
că nu a avut nimeni motiv să îmi întrerupă cursa dar, aveam să observ studiind
clasamentul, organizatorii au făcut cumva să includă în clasament și pe cei
care au terminat cu vreo 30 - 40 de minute mai târziu față de timpul limită. Nu știu
cum au făcut să meargă OK și cursa următoare, cea de 11k, dar să le permită și
celor mai lenți semimaratoniști să termine, dar mi se pare o atitudine
încurajatoare pentru alergători să fie lăsați să termine chiar dacă regulamentar
puteau fi opriți.
Aproape de
finalul primei ture revăd vechiul prieten, copacul prăbușit peste potecă. Țin
minte că în cursele trecute eram foarte atent la el și îl depășeam pășind
cuminte. De data asta, motivat și de fotograful care stătea la pândă dincolo,
simțindu-mă încă energic, l-am sărit reducând doar un pic viteza. N-am picat în
nas deci aș zice că am procedam bine.
Ca abordare a
pasajelor alunecoase, eu am încercat să îmi mențin viteza de alergare când
estimam că o cădere nu poate avea urmări grave, reduceam spre mers atent pe
trecerile înguste cu bălți lângă, deveneam mai atent dacă observam alunecarea
altor concurenți. Alții, pe pasajele ciudate, probabil pentru a-și păstra mai
ușor echilibrul, alergau cu brațele întinse în lateral.
Tura a doua s-a
desfășurat cumva între trei repere: Hiroko, Adiță și copacul prăbușit. M-am simțit mai liniștit depășind fiecare
reper cu atât mai mult cu cât Adiță a apucat să îmi strige că am timp bun. La o
curbă, dinspre oficialii care ne încurajau de parcă eram cel puțin campioni ai
galaxiei, s-a auzit un “nu e nimeni mai tare ca… dumneavoastră”. Probabil, spontan, ar fi ieșit “nu
e nimeni mai tare ca voi” dar omul a preferat o adresare cât mai politicoasă,
un semn în plus că toți cei implicați în organizarea cursei aveau dorința să
plecăm cu amintiri frumoase de acolo.
Tot în tura a doua am observat pahare aruncate dincolo de
limita coșurilor care urmau după punctele de alimentare și o alergătoare care,
după ce a golit bidonul de 0,25, l-a aruncat în lateralul potecii. Astfel de
situații trebuie evitate în primul rând din respect pentru natură dar și pentru
că te poți alege cu descalificare dacă un oficial observă că ai aruncat unde nu
trebuie. Eu unul încerc să îi înțeleg pe cei cu mai puțină cultură ecologică
sau a competiției, neavând vreodată de gând să anunț organizatorii că am văzut
așa ceva. Gesturile alergătorilor care procedează așa sunt totuși regretabile,
la fel cum sunt regretabile vreo două lucruri observate în timpul Legal Half Marathon când un alergător a ales să schimbe sensul înainte de vreme pentru a însoți
un prieten care era mai în față și altul a schimbat sensul de alergare
trecând pe sub banda dintre sensuri în timp ce parcă se scuza spunând “bănuiesc că am voie”. La mine tot
timpul a existat această teamă, că aș putea face ceva, total neintenționat,
contrar regulamentului. Cumva e trist că alții fac diverse fără să se aleagă cu
dsq dar nu au nici organizatorii cum să le observe pe toate iar concurenții
sunt prea preocupați cu propria cursă ca să aibă timp să documenteze situațiile
în care cineva încalcă regulamentul. Sigur, marea majoritate se comportă regulamentar
și așa e normal, să fie simple excepții cei care greșesc cumva.
La km 14 m-am
uitat iar la ceas și trecuseră cam o oră și trei sferturi de la start, devenea
clar că mă încadrez în timpul regulamentar, rămânea de văzut totuși dacă îmi
voi atinge și ținta de timp. N-am făcut imediat calcule, doar am dat înainte
alergând cât mai mult și făcând pauze de mers când era musai. Între timp, de-a
lungul cursei, făcusem și câteva pauze de stat, fie la punctele de hidratare
admirabil organizate, cu voluntari care făceau eforturi să îți aducă lichidul
fix la nas, să pierzi cât mai puțin timp, fie când s-a revoltat stomacul și
dădea să îmi fugă spre gât, motiv pentru care m-am oprit să iau o pastilă, fie
când a trebui să merg la toaleta din pădure unde aveau casă trei pitici.
În zona km 18, mă
nimeresc în preajma unui cuplu de alergători. El îi spune ei: "Mai avem 3 km. Mai putem sau ne întoarcem?" Glume de alergători! Cum să te întorci 7 km și să renunți când până la final
mai ai doar 3?
Cam tot pe aici, într-o perioadă în care mergeam, am
încercat să las zona alergabilă liberă și, probabil, m-am băgat mai mult în
noroi. Prin urmare, nu știu cum am alunecat și m-am trezit pe jos, cu mâna
proptită într-un copac de care m-am sprijinit oarecum. Nu m-am lovit, rănit,
accidentat, doar mă adunam tacticos de pe jos aproape indiferent la noroiul pe
care îl intuiam pe nădragi când un concurent s-a oferit să mă ajute să mă
ridic. Îi spun că sunt bine, n-am nevoie de ajutor și că trebuia s-o pățesc și
eu, la câți căzuți în noroi văzusem deja (bine, văzusem doar vreo 3). I-am
mulțumit pentru grijă, mi-a confirmat că e foarte alunecos, parcă încercând să
îmi mențină autostima sus apoi ne-am văzut fiecare de cursă.
Ajuns la copac, nu l-am mai sărit la fel de elegant dar nici
nu l-am pășit ca în cursele de 11k. Cu pași mici care nu pot să ducă prea
departe, dar totuși cresc ca alergător sau măcar așa îmi place să cred.
La ultima intrare pe asfalt, foarte puțin înainte de linia
de sosire, cineva îmi strigă din dreapta “Felicitări, Adrian!”, apuc să mulțumesc în fugă
dar nu mă uit să îmi dau seama dacă mă felicita vreun cunoscut sau doar un oficial
atent la prenumele de pe numere. Oricum, îmi dă elan și omul acela așa că
mențin un ritm decent și pe ultimii metri, chiar reușesc să depășesc pe cineva
și îmi propun brusc să râmân definitiv înaintea celui depășit. Am reușit, am
trecut linia de sosire cu două secunde înaintea lui. Ultimele zeci de secunde
din cursă chiar eram fericit, îmi venea să râd și să plăng de fericire, simțeam
din nou cum rar am simțit alergând. Primesc medalia, mă străduiesc să îmi reglez
respirația care se cam accelerase apoi mă îndrept spre punctul de alimentare.
Înainte de asta, ca niciodată, poate și pentru că fusese traseul atât de
noroios, mă șterg cât de cât pe mâini apoi folosesc un gel dezinfectant. Bag în
gură, cumva ilogic, fix în ordinea asta, un pahar de isotonic, glucoză,
cașcaval, napolitane, după asta îmi iau iaurtul proteic pe care l-am împărțit
cu o gâză iar la final napolitana cu glazură și cremă de alune de la Bett`r care a fost
poate cea mai interesantă surpriză din produsele oferite alergătorilor la cursa
asta.
Ceva mai târziu mă uit pe clasament, cumva cu teamă, amintindu-mi
că se îndoise nu știu cum numărul când l-am adus vineri acasă și îmi era să nu
se fi avariat chipul de cronometrare, mă găsesc în clasament deci consider că
totul e OK.
Asist la starturile curselor de 11k și 6k, ceva mai târziu
aud că ar fi aproape cei mai rapizi din respectivele curse așa că o pornesc în
sens invers să îi întâmpin, încurajez, fotografiez, văd cum termină câteva nume
pe care le știam obișnuite cu podiumul după care îmi analizez noroiul de pe
pantaloni și mă gândesc cum aș putea să îl curăț cât de cât.
Observ că ambulanțele au ceva treabă dar sper că nu e vorba de nimic foarte grav.
De data asta, fiind de dimineață în zona evenimentului, nu
am mai avut răbdare să asist și la startul family run așa că o pornesc spre
zoo, mă opresc în părculețul de acolo, scot șervețelele umede și curăț cât de cât
nădragii, între timp pe șosea se aude o bubuitură și constat că s-a produs un
accident (fără victime, din fericire, doar tablă avariată), mă gândesc că ar
mai merge un pic de alergare dar nu prea vedeam trotuare bune pentru asta, merg
la stația de autobuz de la zoo, iau autobuzul până în Herăstrău, mal alerg și
în parcul aglomerat puțin peste 2 km, ocazie cu care mai observ oameni cu tricou
BFR alergând prin parc, mă gândesc să îmi iau de mâncare de la prăvăliile din
parc dar cozile imense mă descurajează, merg spre metrou, acasă mă opresc la Kauflandul
vecin și mănânc, mă apucase o poftă de mici de neoprit așa că m-am bucurat să
găsesc, în ciuda orei la care n-aș fi garantat că mai au, ajung acasă, mă curăț
vag de noroi apoi urc în pat și vreo 3 ore dorm fără vise.
Așa s-a terminat o zi superbă din punct de vedere
meteorologic, poate chiar prea caldă câteodată, în care am alergat aproape 24
de km în aproximativ 3 ore.
Cifre, clasament, una – alta:
Număr concurs – 3003
Timp oficial – 02:37:01
Chip time – 02:36:17
Locul 349 din 445 la general
Locul 278 din 337 la masculin
Locul 80 din 96 la categorie M40-49
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu