Bucharest Marathon – cursa mea de semi – 11 octombrie 2026

 

Ca și cursa de la Sinaia, din vară, semimaratonul din București m-a prins într-o dispoziție foarte proastă care e posibil să nu se mai îmbunătățească nicicând, pentru că semne nașpa se arată. Stau și mă întreb, dacă orice aș face, cât m-aș strădui să fie bine, lucrurile evoluează până la urmă tot prost, ce sens mai are să încerc să fiu bun? Că doar mi-a demonstrat viața deja de nenumărate ori că, dacă ești bun, ești prost...

Am dat fuga să îmi ridic kit-ul de start încă de joi seară, să nu fiu presat pe ultima clipă.

Sâmbătă aș fi dorit să asist la cursa de 10 km, probabil ultima la care a participat George Baltă, dar pur și simplu n-am putut să mă trezesc la timp. Până am reușit să cobor din pat nici să asist la Family Run nu mai reușeam să ajung așa că am frecat-o pe lângă casă iar seara, exact când mă gândeam să trec la somn, mi-am dat seama că nu îmi pregătisem mai nimic pentru cursă. Am pregătit în fugă și cu mare aproximație ce era de pregătit apoi m-am trântit în pat.

Duminică, planul era să mă trezesc la 5:00, pe la 7 să plec de acasă iar între timp să duș, crăpelniță, pregătit vesta de alergare. Pe la 2 m-a pocnit o insomnie cu gânduri negre de nu m-am văzut așa că la 5 am oprit pur și simplu alarma telefonului și am mai stat un pic în pat. Când m-am trezit, era deja trecut de 6 așa că spre cursă am plecat abia pe la 7:30, nemâncat, aproape nebăut și sigur ne###ut.

Ajuns la Izvor, constat că 90 % dintre cei coborâți din metrou erau alergători. Atmosfera era OK dar eu eram poate în cea mai jalnică stare psihică de când alerg. Izotonicul cu care plecasem de acasă îl terminasem așa că m-am oprit la patiseria de lângă metrou, mi-am luat doi covrigi și o apă plată apoi, chiar la intrarea în parc, am trecut cât am putut de repede și de departe de un retardat și jegos om al străzii.

În drum spre Casa Poporului l-am observat de vreo 2 ori pe Viorel, amicul de la PFR 2025 – 2026, dar nu am avut niciun chef de discuții așa că mi-am ferit privirea de a lui. Cât am terminat covrigii și apa am încercat să mă mișc un pic, cică să fac încălzirea... Plecasem de acasă fără vestă pentru că se anunța cald și uscat așa că era tocmai bine în pantaloni scurți și tricou, cu minimul necesar strecurat în borsetă.

Am pornit din sectorul de start de 2:15 – 2:30. Mă tot întrebam ce dracu caut acolo, având în vedere că oricum plănuiam să abandonez. După start, parcă a durat o veșnicie până am ajuns și eu pe covorul de cronometrare. După ce am trecut de poartă am luat-o la fugă ușurel, în apropierea pacerilor de 4:45. S-au dus naibii visele mele de record personal.

Primii vreo 3 km, traseul era destul de aglomerat dar cu toate astea depășeam destul de des. Când eram totuși prea prins în mulțime, eram cu ochii în pantofii persoanei din față, pentru a observa la timp orice încetinire care m-ar putea face să mă ciocnesc cu ființa respectivă. După mai puțin de 5 km deja puteam alerga liniștit în ritmul meu fără să încurc și fără să mă încurc de nimeni. Pe Bd. Unirii mațele cam începuseră să facă scandal așa că mă tot uitam pe margine după o toaletă care să fie eventual și liberă.

Traseul a fost cumva mai ciudat ca altă data. Odată ajunși în Cheiul Gârlei am făcut dreapta și ne-am tot dus până am traversat nu știu cum Piața Unirii, pe marginea șantierului de la vestita placă de beton de deasupra Dâmboviței. Am intrat apoi pe Bd. Unirii și ne-am tot dus pe Decebal până am întors înainte de Piața Muncii. După întoarcere, la mica distanță, am avut punct de hidratare, poate cel mai prost organizat punct de hidratare din câte am întâlnit până acum. Fie erau voluntari puțini, fie eram noi prea mulți, fapt e că pe masa erau mai mult pahare goale pe care voluntarii se străduiau să le umple măcar după ce le lua câte un alergător în mână. Dacă aș fi fost în zi cu mare chef de alergat, probabil n-aș mai fi oprit la hidratare dar așa, cât de greoi s-ar fi mișcat lucrurile, pentru mine oricum nu prea conta timpul pierdut. Știam din start că o să fac o cursă jalnică.

Nici un km mai încolo, parcă știind că primul punct a fost mai ciudat, cei de la N-avem sânge?! amenajaseră și ei un punct de hidratare micuț dar parcă mai eficient sau mai puțin aglomerat. De când m-am înscris la cursa de la Dejani, cei de la N-avem sânge?! mi-au devenit și mai simpatici. Oricum apreciam ce fac ei, că încurajează donarea de sânge organizând până și o cursă de alergare cu acest mesaj, dar la anul, dacă lucrurile vor merge nu foarte rău, inclusiv datorită ajutorului pe care mi l-a oferit Andrei pentru transport, voi interacționa mai mult cu echipa lor. Sunt fricos, probabil nu voi dona sânge niciodată, dar știu cât de important e ca spitalele să aibă sânge suficient când e nevoie, deci apreciez acțiunile pro-donare.

Pe întoarcerea spre Piața Unirii, un alergător din Slănic (unde s-a amânat o cursă care trebuia să se desfășoare cu o zi înaintea maratonului) s-a urcat pe un podium pentru a da un mic interviu animatorului de acolo. La intrarea pe Calea Victoriei m-am oprit la toaletă, că nu se mai putea. Nu știu de unde se adunase atâta discomfort, fapt e că după ce am ieșit de la toaletă tot nerezolvat mi s-a părut că sunt, nu mai zic că se încinsese nenorocita aia de cabină de plastic de mă luaseră toate transpirațiile. Am luat-o totuși în sus cât am putut de cu elan și am fost un pic debusolat când, la CCA, traseul a luat-o în stânga. Dintr-o portavoce s-a auzit că aici începe coborârea așa că am încercat să recuperez din timpul pierdut la toaletă și am dat drumul la picioare. Curând am priceput cât de cât traseul dar, după ce m-am oprit la punctul de hidratare din apropierea Pieței Kogălniceanu m-am debusolat iar. După ce am băut, am avut impresia că m-am înscris greșit pe traseu și că am scurtat pornind direct spre Cișmigiu. Până la urmă, cel mai probabil, continuasem bine pentru că am dat de punctul de întoarcere, am trecut din nou prin Piața Kogălniceanu apoi m-am apropiat de Cișmigiu. La intrarea pe trotuarul de dinaintea parcului cineva avea grijă să ne atenționeze că “Step! Be careful!” așa că am trecut fără să mă împiedic sau ceva de genul. În parc parcă se cam aglomerase traseul dar oricum n-aveam energie să trag tare așa că am continuat ușurel, am întors, am reajuns în bulevard apoi înapoi la intersecția cu Calea Victoriei pe care m-am înscris în stânga. Pe aici alerg o vreme în preajma unui concurent cu boxa în spate, boxă din care se auzea hitul verii 1976, ăla cu “La mare, la soare, fetițele sunt...” sau nu mai sunt, pentru că au cam cucerit băiețeii plajele… Spre Piața Victoriei a mai fost ceva urcare după care, suspect, am avut senzația unei ușoare coborâri. Iar am avut impresia că am greșit traseul dar deja mă împăcasem cu ideea că aș putea fi descalificat așa că am continuat fie și de dragul unui simplu antrenament cu public. Chiar în Piața Victoriei văd toalete pe stânga și îmi propun să mă opresc la întoarcere, să nu mă debusolez iar din cauza direcției de alergare. După întoarcerea de la Arcul de Triumf alerg o vreme în apropiere de Hiroko. Observasem mai devreme că are număr de ștafetă deci m-am cam mirat că e în cursă și după km 10. Se vede treaba că femeia asta este foarte apreciată, probabil pentru modul în care s-a integrat în societatea românească și pentru modul în care se implică în fenomenul alergării. Mi-am dat seama că este încă în cursă auzind alergătorii din jur strigând “Hai, Hiroko! Te iubim!”. Cam pe aici am lăsat-o și mai moale pentru că începuse și stomacul să facă scandal, de parcă nu îmi erau suficiente problemele cu mațele. Trag pe dreapta să scot pe gură ce era de scos, un alergător îmi aruncă o privire de parcă ar fi evaluat dacă am sau nu nevoie de ajutor, continui până în Piața Victoriei, trag la toaletă pentu a doua oară, scot și pe la mijloc ce era de scos, îmi dă senzația că dau și de niște sânge pe acolo, probabil m-oi fi iritat de la căldură, transpirație, frecare, ies din cuptorul de plastic cât pot de repede pentru că mă topeam plus că aveau și alți alergători nevoie. Îmi continui cursa cât pot de în viteză, cumva intrigat că picioarele mergeau perfect dar tot restul, intestine, stomac, creier îmi tot puneau bețe în roate, intru pe Buzești unde observ polițiștii cum se străduiesc ca, printre grupurile de alergători, să mai permită și câte unei mașini să traverseze culoarul de concurs. Deja devin enervanți șoferii care nu sunt în stare să își lase conservele în parcare nici măcar o zi pe an. După părerea mea, singura mașină care era absolut normal să își facă cumva drum printre alergători era o ambulanță dar culmea, șoferul acesteia era cel mai înțelegător și aștepta răbdător ca polițiștii să îi facă loc.

Începeam să observ mai cu atenție alergătorii din jurul meu, încercând să nu fiu depășit de prea mulți, nici să trag prea tare de mine nu mai puteam dar țineam un ritm decent, m-am mai oprit odată scurt la hidratare, am făcut dreapta și am ajuns de unde plecasem, printre gardurile care delimitau sectoarele de start. La finish observ cronometrul și îmi spun că nu e nimic anormal să am iar un timp jalnic, având în vedere cât de ciudat mă simțisem în ultimele zile. Îmi capăt medalia, iau o sticlă de apă și un pahar de izo, că de alimentat nu e nimic pe gustul meu la marile curse din București, trag la o cafea, observ cum Constantin Neacșu, omul în vârstă (65+ parcă) pe care îl reținusem de la Chindia City Race și care înțeleg că a participat la toate cursele din București, an de an, de 20 de ani, termină prima jumătate de maraton în 3:10 și mă îngrijorez un pic că își va termina maratonul în mai mult de 6 ore, mă las câteva minute purtat pe ritmuri de tobe apoi mă retrag în zona finish-ului să aplaud fără niciun fel de discriminare maratoniștii care soseau. Printre ei, o concurentă care s-a apropiat de linia de sosire cu un carton pe care scrisese “La mulți ani, mama!”. Genul ăla de situație în care îți amintești ce nu mai ai sau poate ce nici n-ai avut vreodată…

Când am văzut că termină în 05:52:50 Constantin Neacșu m-am bucurat pentru el apoi am avut răbdare încă mai bine de 30 de minute să sosească și ultimii zeci de concurenți. Între timp, în zona finish-ului, un semimaratonist, Mihnea, rămăsese pe culoar după ce își terminase cursa, ca să încurajeze pe ultima sută de metri alergătorii care soseau, făcând alături de aceștia un spectacol frumos, sosirea ultimului maratonist, un tătic care, pe finalul cursei, a ales să împingă și căruciorul copilului, terminând cursa împreună, a fost de asemenea spectaculoasă.

Una peste alta, deși au existat imperfecțiuni la punctele de hidratare și în organizarea traficului pe Buzești iar traseul a părut cam prea încurcat, deși eu am fost poate în cea mai proastă stare de când merg la curse, a fost un eveniment frumos, bine primit de bucureștenii și turiștii care au ieșit în număr mare în stradă să asiste la cursă, cu o prezență internațională serioasă din care au sărit în ochi slovenii și nemții, cu prezentatori care au făcut și ei partea lor de spectacol, cu ceva incidente medicale, nu foarte grave, sper.

La anul, în mai, nu voi ajunge la semimaratonul din București pentru că planul e să alerg la Cocorăștii Mislii în sâmbăta dinaintea lui dar, probabil, voi mai alerga semimaraton în București în primăvară, la Legal Half Marathon și în toamnă, printre maratoniști. Cel puțin la Legal sper să scot un timp asemănător cu cel de anul acesta când am fost oarecum aproape de un record personal.

Mai departe, am ajuns acasă să-mi odihnesc oscioarele apoi am încercat să mă pregătesc sufletește de o nouă săptămână de coșmar la serVICIU.

Semimaratonul în cifre:

Număr concurs – 3764

Timp final net – 02:21:46

Timp final brut – 02:25:57

Timp km 20.6 net – 02:18:25

Timp km 20.6 brut – 02:22:36

Timp km 20 net – 02:14:04

Timp km 20 brut – 02:18:16

Timp km 15.9 net – 01:45:40

Timp km 15.9 brut – 01:49:51

Timp km 9.9 net – 01:06:49

Timp km 9.9 brut – 01:11:00

Timp km 4.8 net – 00:29:31

Timp km 4.8 brut – 00:33:42

Timp start net – 00:00:00

Timp start brut – 00:04:12

Locul 1896 din 2455 la general

Locul 328 din 380 la categoria de vârstă M45-54

Locul 1424 din 1688 la masculin

Comparația cu celelalte semimaratoane de șosea făcute de mine nu mai am timp s-o pun la punct așa că... asta rămâne pe altă dată.