De la alergare montană la căluți și ora exactă sau recunoaștere și antrenament pe traseul M21 al Azuga Trail Race

 

Pentru că am fost din timp anunțat că pică planul de a mă vedea cu cineva în week-end, am luat în calcul să plec la munte o zi iar cealaltă să văd ce se nimerește să fac. Și s-a nimerit bine. Joi îmi luam bilete până la Azuga și înapoi pentru sâmbătă iar vineri îmi cumpăram bilet dus – întors de Ploiești Vest pentru duminică în urma unei discuții cu un om de munte care e pasionat și de altceva.

Sâmbătă 3 octombrie 2026 la 6:35 eram deja urcat în trenul Astra Trans Carpatic dar… am nimerit prost și de data asta pentru că a fost nu știu ce tren blocat pe un macaz și s-a blocat circulația în Gara de Nord. Am plecat în realitate un pic după 7:44, ora la care trebuia să plece următorul tren ATC care, până atunci, nici nu reușise să intre în gară. Una peste alta, am coborât în Azuga pe la 09:30, cu o oră și un sfert mai târziu decât speram.

În Azuga, așa cum știam, era frig dar vreme bună, senin, fără cine știe ce vânt, doar temperaturi scăzute. Am pornit imediat la drum spre DN 1 după care Independenței – Str. Valea Azugii – Str. Sorica – Str. Ritivoiu, las în stânga punctul albastru care era planificat pentru întoarcere și treptat ajung la Păstrăvărie. Ezitasem un minut mai devreme să o iau pe Limbășel la stânga dar când am văzut păstrăvăria m-am lămurit că pe acolo e drumul meu. Am urcat un pic pe forestier și curând o săgeată m-a trimis în dreapta, printr-un loc în care valea Limbășelului putea fi trecută în condiții destul de bune.

Foto 1 - Traversarea Limbășelului

După traversare, marcajul a luat-o cumva în lungul văii spre înapoi deși eu îmi aminteam că pe aici deja se începe urcarea abruptă spre Clăbucetul Azugii. S-a întors poteca fix până la gardul din spate al păstrăvăriei, rupt, lângă care aștepta minim un câine, întors cu coada la mine. Am trecut în liniște sperând că nu mă simte câinele dar, după ce începusem în sfârșit urcarea abruptă, m-am trezit că javra începe să latre și să se deplaseze spre mine. I-am strigat niște vorbe de bine și am continuat prudent urcarea. Până la urmă a renunțat la urcare și s-a potolit jigodia. Sper să îl țină în frâu proprietarii păstrăvăriei când o să fie cursa.

Era cam 10:20 când părăseam drumul forestier Limbășel și intram pe potecă. 20 de minute mai târziu începusem urcarea abruptă spre vârf, urcare care rar se domolește cât să te lase să respiri un pic. Pornisem vitejește, urcam oarecum rapid dar gâfâiam de mama focului. Am făcut un popas și am scos bețele, că era dificil altfel.

Foto 2 - Urcare spre Vf. Clăbucetul Azugii

La 11:40 ieșeam în poiană și aruncam un ochi spre Bucegii care se văd superb de aici. Mai aveam cam 150 m diferență de nivel și 600 m distanță până pe vârf.

Foto 3 - Poiană sub Clăbucetul Azugii

La 12:00 încă nu atinsesem vârful dar măcar era mișto peisajul, văzându-se de data asta fain culmile din Baiului, de la Neamțului – Orjogoaia până la Sorica.

Un sfert de oră mai târziu, la 12:15, făceam popas pe Vf. Clăbucetul Azugii. Mai devreme auzisem voci de jos și salutasem un drumeț. Până la urmă s-a dovedit că sunt doi drumeți, tată și fiu, George și Andrei, niște oameni mișto cu care a fost plăcut să mă însoțesc la drum și cu care o să mă revăd (dacă reușim, în mulțimea care o să fie) la cursă. George va alerga 11k iar Andrei 30k.

Foto 4 - Vedere de pe Vf. Clăbucetul Azugii

Ne salutăm, aflu că și ei tot în recunoaștere pentru semimaratonul de la Azuga Trail Race sunt pe acolo și pornim în 3 mai departe. Andrei o lua câteodată tare la coborâri dar apoi ne aștepta, eu cu George aveam o grămadă de subiecte de discutat, amândoi fiind cumva pasionați de munte și alergare așa că am evoluat mai lent. Intrarea în pădure, de după stâna în ruină unde vom avea punct de control și hidratare la cursă, a descoperit-o Andrei fie cu simțul lui de orientare, fie cu ajutorul tehnologiei. A fost cumva relaxant să rezolve altcineva orientarea pe sectorul ăla.

Nici nu am băgat de seamă când am intersectat poteca dinspre cabana lui Ceaușescu și am continuat o vreme pe aleea tovarășului. Tot discutând, timpul trecea altfel. Un pic mai încolo, la fel de surprinzător, am ieșit la Susai unde George a propus pauză. Ne-am oprit o vreme pentru alimentare și joacă cu un cățel care a venit așa calm și blând spre mine încât m-a stârnit să îl mângâi, în condițiile în care mie chiar nu îmi sunt dragi câinii. Nu mai mângâiasem un câine nu mai știu de când. La Susai, zarvă mare. Andrei sugerează că e vreun concurs (de biciclete, poate) pentru că a observat ceva care semăna foarte bine cu o poartă de start. Când ne apropiem realizăm că de fapt acolo e o petrecere pretențioasă, vreo nuntă sau altă cumetrie. Noi intrasem în curtea cabanei printr-o breșă incomodă dintr-o poartă, fiind nevoiți să ne aplecăm smeriți ca să trecem pe dedesubt. Cât am stat noi pe acolo, de nicăieri a apărut alt alergător care a pornit mai departe în jos cu elan. Am observat pe unde a luat-o așa că, după ce ne-am terminat pauza, am pornit pe urmele lui și am trecut peste o bucată de gard prăbușit. Bucata imediat sub Susai știam că nu prea e alergabilă, de când am făcut 24k- ul de la Predeal Forest Run. Am coborât cu grijă zona aia de pietriș și curând ne-am mutat pe crucea albastră. Pe aici la fel, eu cu George la taifas, Andrei alergând de multe ori în fața noastră, dând dovadă de o energie de invidiat care îl va ajuta cu siguranță să termine cu bine cursa de 30k. Nici în pârtia Cocoșul nu băgasem de seamă că deja am ajuns, până și urcarea pe pârtie spre Clăbucet Plecare a decurs plăcut. Nu era atmosfera la fel de fierbinte ca în curse dar era plăcut să merg alături de niște oameni cu care aveam un limbaj comun.

Mie începuseră să îmi facă dificultăți intestinele așa că le-am spus oamenilor că o pot lua liniștiți înainte, că repornesc și eu după pauza de evacuare și ajung oricum bine jos. I-am observat când au trecut prin dreptul meu și un pic mai târziu am repornit și eu. Pentru că știam zona ca fiind alergabilă, am alternat mersul cu alergarea până în dreptul Cabanei Gârbova unde era zarvă mare, mulți clienți, cabana deschisă deși câteva zile în urmă cineva postase pe un grup de munte că a găsit cabana închisă.

Deși, după cum spuneam, mai și alergam, n-am mai dat de George și Andrei. Când am ajuns la cabană am avut senzația că îi văd deja pe urcarea spre Clăbucetul Taurului dar când am ajuns în dreptul acelor oameni am constatat că nu sunt ei. Nu îmi făceam griji, puteau fi mult înainte că nu era o problemă să rămân singur pe potecă. Nici despre ei nu mă îngrijoram, știind că sunt oameni de munte care e extrem de puțin probabil să pățească ceva pe traseul ăsta. Mă intriga totuși că au luat-o atât de tare inclusiv pe urcarea spre vârf. Am început deci singur urcarea spre vârf. Un cal își făcea de treabă fix în mijlocul potecii un pic mai sus de locul în care marcajul triunghi albastru fuge pe curbă de nivel în dreapta. Ca să nu deranjez calul și să mă trezesc cu vreo copită în cap am luat-o prin iarba crescută în dezordine și am intersectat poteca de vârf un pic deasupra animalului. În urcare am lăsat-o ușor, deja lămurit că nu îi voi ajunge pe cei care îmi fuseseră alături de vreo 3 ore. Pe vârf erau staționate două grupuri de necunoscuți. Ajungeam pe Vf. Clăbucetul Taurului la 6 ore de la plecarea din gara Azuga, pe la 15:30.

Foto 5 - Vf. Clăbucetul Taurului

Stau pe vârf doar preț de o poză apoi mă las dus de potecă până încep niște curbe. Aici mă uit pe hartă pentru că nu îmi aminteam cum se face ca să prind punctul albastru pe Drumul Tunului. Câteva minute stau mai mult cu nasul în telefon apoi prind marcajul și îi dau ușurel la vale. Nu mă simțeam deloc presat de timp. După atâta efort începu și stomacul să se revolte mai serios așa că reușesc în sfârșit să vomit. Aveam senzații ciudate cam de pe la Susai așa că mă chinuisem destul. Și căile respiratorii erau destul de în suferință așa că făceam mici popasuri și pentru optimizarea acestora. Deja nu mă mai preocupa nimic altceva în afara coborârii înapoi în Azuga pentru care nu trebuia decât să țin marcajul, eventual să mă mai uit de câteva ori pe track-ul de concurs. Surprinzător, pe când eram destul de aproape de Azuga, George și Andrei mă ajung din urmă alergând. Am aflat că nu am mai dat de ei pentru că intraseră un pic în cabană la Gârbova. Să mă uit dacă nu sunt cumva în cabană pentru încă un mic popas chiar nu îmi trecuse prin cap. Cumva m-a bucurat revederea dar am și aflat cu ocazia asta că au avut un incident neplăcut pentru care, din fericire, au avut rezolvare. Ei au continuat în alergare, am reînceput și eu să alerg (după ce rezolvasem senzația de vomă deja mă simțeam mult mai bine) și așa am ținut-o până în drumul forestier de păstrăvărie, cu mici erori de orientare în partea de jos a traseului. Odată ajunși în forestier, Andrei a mai urcat un pic spre păstrăvărie sperând să rezolve incidentul, eu cu George am coborât în oraș, am mers spre gară, ne-am reunit cu restul familiei lui (toți oameni plăcuți) apoi împreună am pornit înapoi spre păstrăvărie, ei urmând să se reunească și cu Andrei. La terminarea asfaltului, cam la 1 km de păstrăvărie, eu m-am întors spre oraș ca să ajung fără probleme la gară până la 19:18, când ar fi trebuit să îmi plece ATC-ul de întoarcere. Nu luasem asta în calcul dar... a avut întârziere și de data asta. A fost totuși bine, că a plecat pe la 20:00, ceva mai devreme decât cele 70 de minute întârziere estimate de afișajul gării.

Foto 6 - 8 - Gara Azuga

Până să ajung înapoi la gară, după ce George se conversase cu inteligența artificială pe tema asta, am reușit să mă prind unde e sala de sport de unde voi ridica kitul de cursă pe 16 octombrie. Nu eram eu foarte convins că aia e sală de sport (avea un aspect care putea sugera orice altceva) dar m-a lămurit un A4 prins pe un stâlp cu sigla ATR. Acum știu că sala de sport e un pic mai la deal de fabrica de apă.

Ajung deci sâmbătă seară acasă și trec la somn repede pentru că a doua zi aveam alt drum planificat.

Duminică 4 octombrie 2026, la 7:18 porneam spre Ploiești Vest. Aproape de 8:00 ajungeam și mă mutam în stația de autobuz de unde am “agățat” un 2 care m-a dus în Ploiești Sud, de unde îmi spusese Mihai cum să merg mai departe.

Foto 9 - Monument în fața gării Ploiești Sud

De fapt, din 2 m-am dat jos la capăt, la Prahova Value Centre, am găsit o cafea la o patiserie din mărețul mall apoi am luat-o pe jos înapoi spre Ploiești Sud iar din fața gării l-am luat pe 30 care m-a lăsat fix în fața hipodromului. Pentru a scăpa de grija biletelor de autobuz, îmi luasem cu 24pay un abonament de o zi, care a costat 10 lei. Fiind 2,5 lei biletul, până la urmă am ieșit fix la același preț pe călătorie cu abonamentul, dar măcar am umblat fără grija de a lua bilet pentru fiecare călătorie.

Cursele de căluți începeau la 10:00 așa că am avut aproape o oră timp să mă acomodez cu zona hipodromului. Observând atent locurile, până la urmă m-am prins până unde ai acces ca trecător oarecare și de unde începe zona în care intri doar cu bilet, care bilet e penibil de ieftin, 5 lei. Ca să compensezi, poți să îți iei de-ale gurii care au prețuri de eveniment dar cel puțin au atitudine destul de profesionistă vânzătorii.

Sunt totuși ciudate evenimentele astea de hipism. Practic, toată reuniunea a ținut cam 2 ore și un sfert dar cursele propriu- zise au durat poate mai puțin de 20 de minute. Au mai umplut ei timpul cu niște demonstrații de karate dar parcă tot a fost plictisitor. În plus, cursele de trap nu par spectaculoase, poate cele de galop să fie mai interesante.

Pe partea cealaltă, hipismul pare un sport de fițe, pentru pricopsiți, solicitând spectatorului, în principiu, o ținută scorțoasă, ceva gen costum de înmormântare. Bine totuși că realitatea ține cont de tendințele prezentului și nu te aleargă caii dacă n-ai cravată. Una peste alta, aș zice că doar efortul cailor merită respectat, în rest e o simplă regie semnată de niște oameni nu foarte inspirați. Dacă mai pui la socoteală și sonorizarea absolut mizerabilă de pe hipodrom...

Foto 10 - Unul dintre căluții câștigători pe hipodromul Ploiești

Eu unul, fiind pentru prima dată la hipodrom, aproape că am fost mai interesat să trag cu urechea la discuțiile celor care cunosc acest sport, ca să pricep cât de cât despre ce e vorba în propoziție. De văzut nu vezi mare lucru pentru că tribunele acoperă cel mult o treime de circuit, cea mai mare parte a cursei o vezi de foarte departe și nu prea te lămurești ce și cum se întâmplă acolo. Cel mai de aproape vezi abia când se retrag caii la grajduri. Practic, mai mult vezi că nu-i mai vezi decât să îi vezi cât să poți înțelege ceva.

Odată terminată reuniunea hipică am pornit ușor spre șosea, ocazie cu care am descoperit și aici că mulți spectatori sunt veniți cu mașina, de parcă autobuzul sau pe josul ar fi cele mai degradante forme de deplasare. S-a urcat totuși lume și în 30, autobuz al cărui număr să zicem că l-am ghicit, că afișat nu era pe nicăieri. Negăsind bilete la tren mai devreme, îmi rămăseseră vreo 4 ore de plimbare prin Ploiești așa că nu m-am dat jos din 30 la Ploiești Sud, am mai mers până am simțit că mă atrage peisajul urban central. Am coborât la stația Palatul Culturii apoi am pornit înapoi pe linia de parcuri IonLu Cacaragiale, Gheorghe Duca, Nichita Stănescu.

Foto 11 - Nichita Stănescu

M-am învârtit pe alei până am amețit apoi am zis să văd unde e Muzeul Județean de Științe ale Naturii, l-am descoperit la grămadă cu Biblioteca Iorga și Centrul Județean de Cultură, m-a nedumerit ideea de acces comun la cele 3 instituții așa că am renunțat să-l vizitez deși era în plan s-o fac.

Până la urmă am trecut strada după ce am căscat ochii și în parcul Toma Socolescu și m-am dus la KFC penru că mi se făcuse ceva fomică. Că doar alergasem și eu cu căluții, nu-i așa? Apucasem să îmi iau niște gogoși în Gara de Nord (m-am nimerit și eu, în sfârșit, când aveau cu brânză sărată) dar astea între timp se și doreau eliminate.

După KFC am pornit spre Muzeul Ceasului. Îl vizitasem odată cu tata și Daniel acum mulți ani, vreo 30 – 35 de ani în urmă probabil, dar am zis că pot trece pe acolo și ca adult. Mi-a căzut un sfert de plombă când am văzut că intrarea costă 50 de lei, cât plătisem la începutul lunii trecute și în Sighișoara, la Turnul cu Ceas, dar am intrat. Dacă mi-am propus să vizitez un muzeu după hipodrom, păi să vizitez! În vreo 30 de minute terminasem vizita. Când eram mic, țin minte că era expus la Muzeul Ceasului un ceas al lui Cuza. Fie am eu memoria alterată, fie l-au eliminat dintre exponate, că de data asta eu nu l-am mai văzut. În schimb erau expuse niște ceasuri de buzunar ale lu’ nenea regele dar cele mai interesante mi s-au părut ceasurile mari, opere de artă atrăgător sculptate, tablourile cu ceas și exponatele din ceea ce aș numi secțiunea nouă a muzeului, dedicată istoriei mijloacelor de redare a muzicii. Muzeul a căpătat și un aer de modern prin proiectorul folosit pentru redarea atmosferei de la 1900 și prin monitorul plimbător care îți cântă în fața unor gramofoane, patefoane, cutiuțe muzicale, tonomate, una, alta. Traseul de vizitare pleacă din sala din stânga dând treptat roată clădirii. La ieșire sunt fotografii cu alte muzee din Ploiești și împrejurimi, ca să mai capeți idei.

Foto 12 - Muzeul Ceasului

Odată ieșit din Muzeul Ceasului am luat-o pe jos spre Ploiești Sud, pe Bulevardul Castanilor. 

Foto 13 - Bulevardul Castanilor

Printre castani dibuiesc și o toaletă așa că îmi continui plimbarea un pic mai ușor. La Ploiești Sud am așteptat (cam mult) un autobuz 2 cu care m-am întors de unde plecasem dimineață, adică în Ploiești Vest. Aici trenul meu a ajuns cu câteva minute mai devreme aspect care m-a debusolat. Noroc totuși că am citit pe un vagon numărul trenului și am fugit spre vagonul meu, că altfel trebuia să o iau pe jos până acasă, că bilete disponibile la alt tren nu mai erau, sau cel puțin așa se plângea lumea care spera să aibă loc în trenurile private la care erau obișnuiți să își ia bilete de la controlor.

Între timp, citisem că Ștafeta Invictus sosise la 16:00 în Ploiești Sud deci aș fi avut șanse să văd sosirea alergătorilor dacă luam bilet la un tren mai târziu. Știam că se aleargă zilele astea dar nu mi-am dat seama să citesc mai atent despre traseu și program.

Mai departe, Gara de Nord, metrou, acasă și picat în nas de somn după două nopți în care nu prea apucasem să dorm pe săturate. Apoi luni, serVICIU și viața merge mai departe, cât de departe?, atât de departe, până-n pod de departe.

Urmarea în episodul următor.

#Azuga #AzugaTrailRace #M21 #semimaraton #Baiului #Gârbova #HipodromulPloiești #MuzeulCeasului #Ploiești #TurismÎnJudețulPrahova