Dilema săptămânii...

A pleca sau a nu pleca la munte duminică 3 iulie 2011???

Deşi mi se părea dezamăgitor, penibil, jenant, ruşinos, mi s-a părut corect să-i scriu vineri lui Cornel că:

"Zilele trecute am incercat sa-mi dau seama in ce masura ma poate incurca intr-o tura de o zi problema pe care am sesizat-o la un deget de la piciorul stang cand m-am intors din Piatra Mare. Fiind eu mai pesimist de felul meu, ma astept la o unghie incarnata sau ceva asemanator, situatie in care, daca as merge acum s-o tratez, m-as alege cu un pansament incomod care sigur m-ar impiedica sa merg pe munte o vreme. In situatia asta mi-am propus sa risc un pic, sa facem tura din 3 iulie si apoi, in functie de ce va spune degetul la finalul turei, sa-l tratez sau sa constat ca m-am alarmat degeaba."

Între timp lucrurile par să se agraveze, ajungând uneori să şchiopătez, zona devenind uneori descurajant de dureroasă. În situaţia asta, deşi mi se pare în egală măsură de jenant, i-am scris azi omului:

"Totuşi, te anunţ că degetul de care-ţi povesteam săptămâna trecută mă deranjează ceva mai tare motiv pentru care s-ar putea ca duminică să nu fiu întrutotul apt de tură. N-aş vrea să-ţi încurc socotelile situaţie în care, dată fiind preferinţa ta deja exprimată în legătură cu plecarea sâmbătă, nu mă supăr dacă alegi să te înscrii la tura postată de Ştefan Drăgoi:
http://www.carpati.org/planificator_ture/predeal_-_susai_-_clabucetul_azuga_-_azuga_02.07/1776/ , tură care m-ar fi tentat şi pe mine dat fiind că nu am urcat niciodată Clăbucetul Azugii. Gândeşte-te şi încearcă să iei decizia care te avantajează cel mai mult."

Dincolo de acest dialog care a rezolvat într-o oarecare măsură ceea ce în altă perioadă a vieţii mele s-ar fi putut transforma într-o foarte dificilă problemă de comunicare, rămâne problema mea, pe care o percep drept destul de complicată. După prima zi de mers în Piatra Mare (vezi una dintre postările precedente) descalţ bocancii, schimb ciorapii şi-mi atrage atenţia o secreţie deja uscată, transparentă, pe partea stângă a unghiei de la degetul mare de la piciorul stâng. Dacă-mi amintesc corect, încă nu era nimic dureros dar ceva părea defect totuşi. Ajung acasă, aproape uit de deget dar peste câteva zile zona devine un pic dureroasă şi, uneori, sângerează (ciorapul lipindu-se de rană cu astfel de ocazii), carnea de lângă unghie umflându-se şi părând mai vascularizată decât de obicei. Îmi dau seama că trebuie să acord atenţie problemei şi îmi pun ceva speranţe în ideea că locul, dezinfectat şi pansat, se va vindeca. Am sperat degeaba pentru că, în ciuda micilor autoîngrijiri pe care mi le-am acordat, carnea a rămas umflată iar degetul pare să doară din ce în ce mai des şi mai tare.

Sâmbăta trecută, deşi îmi era teribil de frică să încerc asta, mi-am luat inima-n dinţi, am pus mâna pe foarfecă şi am ajustat un pic vârful unghiei din zona afectată. Am dezinfectat şi pansat după care am sperat că astfel o să se retragă umflătura. Din nou am sperat degeaba, încercarea mea părând mai degrabă că mi-a înrăutăţit situaţia.

Ieri, după câteva ore de stat pe scaun la birou, m-am ridicat şi am făcut primii paşi şchiopătând. În acel moment a revenit frica de cel mai complicat diagnostic pe care mi-l imaginez: unghie încarnată care cere neapărat intervenţie medicală. Iar de aici lucrurile s-au complicat îngrijorător de mult.

Au ajuns să se combine:

-teama de intervenţii medicale în general,

-teama de o tăietură profesionistă făcută de un chirurg (tăietură pe care mi-o imaginez ca fiind foarte dureroasă, suficient de dureroasă încât să nu pot păstra nemişcat piciorul, situaţie în care simt că mi-aş complica situaţia indiferent de cât de mică ar fi mişcarea mea),

-teama legată de faptul că nu ştiu unde şi în ce condiţii aş putea solicita intervenţia (acte, costuri, programări...),

-teama de acel pansament imens cu care presupun că m-aş alege după intervenţie, pansament care aproape m-ar imobiliza pentru câteva zile sau chiar mai mult,

-teama că în lipsa intervenţiei medicale situaţia mea s-ar putea agrava, devenind de-a dreptul periculoasă,

-constatarea că nu reuşesc să gestionez singur şi eficient situaţia,

-amintirile legate de un membru al familiei care, cu ani în urmă, a avut aceiaşi problemă

Teoretic aş putea profita de acest precedent şi aş putea pune întrebări legate de felul în care s-ar putea rezolva problema mea. Practic nu mă tentează să discut de chestia asta în familie pentru că încă-i percep pe ai mei ca nişte furnizori de critici şi descurajări în timp ce eu am nevoie în această neplăcută situaţie doar de furnizori de informaţii, încurajări, suport.

Mă stresează destul de tare situaţia asta care, ţinând cont de faptul că evenimentele medicale au fost mai degrabă absente din viaţa mea, mă surprinde total nepregătit. Resimt, contextual, o frică aproape paralizantă.

Este genul de situaţie în care consider că este necesară o reacţie rapidă şi corectă de care eu nu mă simt în stare.

Nu am nici cea mai vagă idee despre felul în care voi proceda...

LATER EDIT: A doua zi după ce scriam acest text aud în faţa mea un nene povestind că a fost la doctor pentru o problemă asemănătoare cu a mea, că intervenţia nu a fost dureroasă (bine aici este vorba de capacitatea fiecăruia de a suporta durerea) dar că nu este sigur că-şi va putea îngriji unghia singur, aşa cum era obişnuit, dat fiind că i se recomandase să o taie în viitor într-un anume fel pe care nu l-a mai descris. Deci am auzit şi de bine, şi posibil de rău în acest context.

UPDATE 7 iulie 2011: Problemă în continuare nerezolvată. Nu ştiu dacă este vorba doar de percepţiile mele aiurea sau de o reacţie firească a sistemului muscular dar, de câteva zile, simt ceva tensiune în muşchii piciorului stâng, probabil din cauza poziţiei ciudate în care merg pentru a proteja degetul vătămat.