vineri, 17 iunie 2011

Ce ai?

Ieri...

-A fost eclipsă...
-...


Despre tăcere...

Ce sens are să discuţi o temă care ţi-a reţinut doar în mică măsură atenţia? Cui îi pasă dacă am aflat sau nu de eclipsă, dacă am urmărit-o pe internet, dacă m-am dat pe Wikipedia pentru a afla când este următoarea eclipsă de lună (apropo, este în decembrie 2011 dar nu am reţinut dacă este vizibilă şi din România), dacă am avut vedere spre lună din balcon sau dacă au fost nori care mă-mpiedicau oricum să văd eclipsa?

Azi...

-Ce ai, Adi?
-Nimic.
-Te-am salutat când am intrat. N-ai răspuns. Ce ţi s-a întâmplat?
-Nimic.
-Aseară erai bine. Sau tu te schimbi după o zi pe alta?


Despre inutilitatea conversaţiei cu o persoană cu care te învecinezi contextual dar cu care nu mai ai de mult ceva important de discutat. Despre inutilitatea conversaţiei în general. Despre inutilitate...

Despre indiferenţă. Îmi este indiferent dacă persoana era cu adevărat interesată de starea mea sau dacă îşi ambalase într-un mod oarecum empatic supărarea faţă de faptul că, teoretic, nu-i răspunsesem la salut. Îmi este la fel de indiferent dacă într-adevăr nu am răspuns la salut sau dacă persoana s-a întâmplat să nu audă.

Îmi este indiferent dacă am rănit vreo sensibilitate. În definitiv, nici celorlalţi nu le stă în fire să ţină cont de sensibilităţile mele. Excepţiile, contextuale, nu fac decât să confirme regula. Nu mi se cuvine ca ceilalţi să-mi poarte de grijă, celorlalţi nu li se cuvine să le port de grijă.

Totuşi, de la un număr foarte mic de oameni consider că aş merita puţină grijă, oameni de care, la rândul meu, încerc să am o oarecare grijă. Ironic este că oamenii aceştia nu prea reuşesc să-şi poarte singuri de grijă situaţie în care-mi dau seama cât de nerealist este să-mi imaginez că cineva ţine cont de sensibilităţile, nevoile, dorinţele mele.

Afirmam cândva (prin 2004) că sunt parte a echipei perfecte: eu şi cu mine. Acum ştiu că nu a fost niciodată cu adevărat o echipă perfectă. A fost tot timpul o echipă subminată de sensibilităţi, neştiinţă, neputinţă. Totuşi, se pare că este singura echipă la care e realist să visez. În rest, sunt singur cu toată singurătatea...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu