Om Bun 2011, seara a doua

INTRODUCERE

După ce, folosind pentru asta mai mult timp decât m-am aşteptat, am reuşit să finalizez cronica pentru prima seară Om Bun 2011, după nişte reproşuri aruncate la birou pe drept dar într-un limbaj şi pe un ton nepotrivit, am fugit din nou spre Nottara. Urma seara a doua, seara pe care, după cum mai scriam în cursul acestei luni, mi-am dorit-o cel mai mult.

Ajung la timp, îmi ocup locul şi aştept...

CONCURSUL

Prima prezenţă din a doua zi de concurs a reprezentat o foarte interesantă surpriză. Trupa Aud, un el şi o ea, el cu chitară şi voce, ea cu un instrument indian (Maria Gheorghiu, -da, tot ea a prezentat- spunea că această tânără este singura din România care cântă la acel instrument) şi voce. Prima piesă, Musca, a fost numai bună ca deschidere pentru o seară de folk amuzant. A doua piesă din concurs, Când tac.

La o rapidă căutare pe youtube nu dau de ei dar poate se găseşte şi de data asta un binevoitor care să posteze un link la comentarii, în cazul în care a reuşit să-i găsească. Oricum, instrumentul ei, care sună cumva asemănător cu vioara, sună tare fain. Prin urmare, dacă auziţi pe undeva de un recital Aud, merită să mergeţi!

Cu numărul doi în concurs, prezentat într-un mod promiţător de Maria Gheorghiu, micuţul Vladimir Chiurlea. Prima piesă din concurs, Bivolul, s-a menţinut în zona amuzantă, textul fiind tocmai bun pentru un copil. A doua piesă, mai complicată atât ca text cât şi pe chitară, Mi-e dor.

Plăcută evoluţia lui Vladimir.



Numărul trei, din nou o trupă, Dac`art. O persoană din trupă (Valentina Stafie) are un nume care, pentru o clipă, mi-a sunat cunoscut. Încurcate-s căile folkului... Cei trei oameni cântau la chitară (el), chitară, voce şi fluier (prima ea), vioară şi voce (a doua ea). Am fost atenţionaţi că muzica lor are un aer arhaic iar versurile folosesc româna veche. Prima lor piesă din concurs a fost Spirit iar a doua a fost o piesă căreia nu i-am înţeles titlul. Am reţinut în schimb că, undeva în mijlocul ei, doi oameni din trupă au schimbat instrumentele (el dând o chitară pe altă chitară şi prima ea dând chitara pe fluier). Cred că aceşti oameni ar avea succes într-un festival de muzică medievală.



Cu numărul patru în concurs, o doamnă profesoară aflată, după părerea prezentatoarei, în plină maturitate artistică: Felicia Popescu. După mici probleme tehnice (reglaje pe chitară) am avut parte de Palide umbre (pe versurile lui Macedonski) şi de o piesă pe versurile lui Nichita Stănescu. Despre vocea ei aş spune că este sfredelitoare.



Cu numărul cinci în a doua seară de concurs, o reprezentantă a foarte tinerei generaţii: Ştefania Iacob, 13 ani. A fost prezentată ca având vocea cumva legată de a Tatianei Stepa. Auzind-o pe Ştefania, am fost de acord cu comparaţia făcută de Maria Gheorghiu. Prima piesă, Când ninge, beneficiază de versurile lui Sorin Poclitaru (amintit şi cu o seară în urmă). Piesa a doua: Doamne, dacă-mi eşti prieten.



Dacă e să folosesc stilul în care Dan Loghin comentează pe alpinet aş putea spune doar atât: DA!

Numărul şase, o participantă de 16 ani care m-a pus în faţa propriilor prejudecăţi, în faţa propriei tendinţe spre etichetare. Dacă arăţi aşa şi cânţi aşa atunci eşti... Este dificil uneori să uiţi experienţele care au creat idei fixe... Cu versuri şi muzică proprii (probabil şi la ea făcea referire mai târziu Adrian Ivaniţchi când comenta despre tinerii care au talent la muzică dar cântă pe versuri proprii, destul de banale), Maria Zgârcitu (dacă am înţeles corect numele; la început ar mai putea fi Sc sau Sg; dacă cineva ştie varianta corectă îl rog să mă corecteze) ne-a cântat Familiar şi Despre război.

În sfârşit, cu numărul şapte în concurs, îi vine rândul lui Ştefan Tivodar. Un nume destul de des întâlnit în postările mele, nu-i aşa? :) O cunoştinţă veche, mi-l aminteam destul de vag de la cenaclul 3 Ceasuri bune care se ţinea cu câţiva ani în urmă în Preoteasa. Am avut plăcerea să interacţionez mai mult cu el de când l-am auzit în Iron City, de când ne-am descoperit cunoştinţe comune, de când l-am auzit preluând multe piese care, în anumite compartimente de timp (noţiune împrumutată de la Carnegie, desigur), m-au marcat profund.

M-am bucurat când amicul Facebook mi-a spus că Tivodar participă în concurs la Om Bun. I-am urmarit participarea cât am putut de atent. Sunt de părere că a ieşit bine. A cântat Aievea şi Lumina.

În legătură cu Tivodar am constatat nu odată o chestie cumva paradoxală. Deşi sunt atâţia ani de când îl ascult (nu foarte des, nu în porţii mari dar, din când în când, profit de ocaziile în care pot să-l aud), am doar o extrem de vagă idee despre textele pe care cântă. Ca să zic aşa, îmi place ce şi cum cântă dar sunt foarte departe de acea extremă la modă în adolescenţa mea, acea clasică "poveste de dragoste" dintre Michael Jackson şi mulţimea de puştoaice isterizate. Ciudată comparaţia, ştiu... Doar că nu am găsit o formă mai potrivită pentru a descrie felul în care-l percep eu pe Tivodar.



Fără legătură cu concursul Om Bun, doar pentru că am întâlnit de curând pe un blog o referire la piesă, varianta Tivodar pentru Iluzia unei insule:



Sunt de părere că oamenii care au participat la a doua seară de concurs sunt vizibil mai buni în comparaţie cu cei ascultaţi luni (cel puţin ca medie, extremele pozitive le-am menţionat explicit). În aceste condiţii, mi-e greu să spun cine ar merita premii... Spun doar că două nume mi se par mai puţin premiabile, fata care mi-a stârnit prejudecăţi (da, strict din cauza prejudecăţilor, ca evoluţie muzicală a fost cât se poate de OK) şi Dac` art (pentru că îmi este greu să trasez bariera dintre muzica medievală şi folk-ul comun).

RECITALURI

Porţia de recitaluri a început cu un mai vechi premiat la Om Bun (îmi aduc aminte ediţia în care am auzit pentru prima dată Cântec pentru tine, fără ca în acel moment să ştiu de Eugen Avram), Cristi Dumitraşcu, venit să-şi aniverseze mai vechea victorie şi să-şi promoveze proaspăt lansatul album Goală prin casă.

A fost un prim recital plăcut dar scurt. Am rememorat Cântec pentru tine, am auzit piesa care dă titlul albumului lansat, s-a mai auzit încâ un cântec şi... gata! Cristi cu chitara alături de un tip care scotea sunete interesante din contrabas (m-am tot întrebat dacă nu se foloseşte şi la contrabas un arcuş, omul s-a folosit doar de degete) s-au retras în aplauzele publicului. Faţă de prima seară, în a doua seară mi-a plăcut recitalul surpriză (în sensul că nu era trecut pe afiş, în schimb Maria Gheorghiu îl anunţase deja la finalul primei seri).

Recitalul doi a fost al ciudăţeniei de pe afiş: New Horizons Family. Nu ştiam prea exact la ce să mă aştept dar la final i-am descris într-un stil aparent ilogic: sunt penibili, ştiu să-şi promoveze iniţiativa (umanitară, dacă mai e ceva non- profit pe lumea asta...), bătrânul de la saxofon e simpatic, a recitat interesant din Coşbuc, foloseşte o ro-ngleză haioasă, ştiu să acceseze sufletul, au zâmbete plăcute, româna prinsă de 3 oameni din grup este mai degrabă neacademică.

După colindătorii de la NHF ne întoarcem la folk prin Adrian Ivaniţchi care a început comentând despre stilul în care prezenta în acei ani în care a avut şi acest rol. Cred că a făcut asta şi ca răspuns la părerile destul de proaste legate de prestaţia sa ca prezentator la ediţia 20. Nu am fost acolo deci prefer să nu comentez.

Despre Ivaniţchi n-o să scriu prea mult. I-am dedicat deja două cronici pe care le puteţi citi aici şi aici. Spun doar că a fost un recital fără Scrumbia afumată şi Făt Frumos în meniu. În schimb, noutate pentru mine, am auzit o piesă pe textul lui Brumaru. Textul mi s-a părut destul de interesant, contrazicând-o parcă pe Satanic Vals care, cândva, după o lansare de carte, era foarte acidă la adresa lui Brumaru.

M-am bucurat să-l revăd pe Ivaniţchi!

După el, în formula om+ chitară+ suport pentru textele pe care le încurcă chiar şi când vine cu ele scrise (cel puţin aşa a avut grijă să se prezinte)........

Alexnadru Andrieş (intenţionat scris aşa, imitând felul în care a ales să-i fie scris numele, pe proprie răspundere şi cu semnătură la tipografie, pe afişul de la concertul Incorekt) care a încercat să înceapă cu Un om fericit dar... după cum ar spune Ada Milea, împăratul furios i-a dat textele pe jos. :)) A fost bine primită faza. Cred că a fost momentul în care s-a râs cel mai intens... Numai Andrieş putea să provoace aşa ceva! :)

Textele sunt puse la locul lor, strânse bine, apoi Un om fericit este reluată. Pentru prima dată am fost atent la text şi am prins substratul... Să călătoreşti doar pentru a cânta nu pare o treabă foarte veselă...

Mai departe, deja pornită de o parte a publicului (totuşi, sunt nevoit să constat că, în general, publicul nu prea s-a auzit la Om Bun), Dimineaţa devreme.



Mai departe, nimic anormal... Mie mi-a reţinut atenţia La Rovine, piesă pe care n-o prea conştientizasem până acum.



Ceva mai târziu, o piesă pe care nu am mai auzit-o până acum în concertele Andrieş, Pofta vine mâncând, o piesă de pe primul album Andrieş cu care am luat eu contact. Un bătrân vinil din anii `90, din vremea în care Holografii nu deveniseră prea siropoşi şi scoseseră Banii vorbesc (în memoria mea cele două albume sunt conectate datorită faptului că le-am cumpărat din Muzica în aceiaşi perioadă). Mi-a plăcut că am avut ocazia să-mi reamintesc acel album pe care... acum nu mai am pe ce să-l ascult.

Azi a fost un fel de zi... continuată cu Ada Milea şi Bobo Burlăcianu.

Prima parte a recitalului, o parte din Insula, un proiect care descrie în stilul Ada Milea insula lui Robinson Crusoe. Aici nu este vorba de prea multă muzică. În schimb, calităţile de actor ale lui Bobo Burlăcianu sunt serios puse la încercare. La ce am văzut aseară, nu mă mai miră să aud că acest spectacol are mare succes inclusiv în străinătate, cu varianta în engleză. Deşi îmi era dor şi de alte haioşenii marca Ada Milea nu m-aş fi supărat dacă tot recitalul s-ar fi bazat pe Insula, la fel cum, cu ani în urmă, cred că se întâmplase cu Nasul lui Gogol, tot într-un recital de la Om Bun.

Una dintre cele mai faine faze s-a petrecut pe Rodica... Un om din sală era întâmplător în picioare şi Ada Milea, pe fază, l-a "penalizat" Rodica e-n picioare... S-o jupuim şi s-o facem drapel! Omul, la rândul lui pe fază, s-a ascuns după un scaun. Şi nu l-am mai jupuit. :)) Ceva mai târziu, deşi cânta cu totul altceva, văzând o tânără în picioare, o auzim pe Ada din nou: Rodica e-n picioare şi o vedem arătând cu degetul spre spectatoare... Întorc capul şi o văd pe "Rodica" continuându-şi drumul nepăsătoare. Dacă el a intrat în joc şi s-a crezut pentru o clipă Rodica, ea era 100 % convinsă că se numeşte, să zicem, Marcela. Sunt şi oameni cu simţul umorului mai puţin dezvoltat... :)



Ceva mai devreme, după aplauze pe Ceauşescu n-a murit, Ada Milea se "miră" de reacţia publicului şi strigă încet: Elena! Era interesant să răspundă o reală sau ipotetică Elenă din sală...



Ada a fost obligată să revină pe scenă pentru un bis. Cineva din sală a cerut-o pe Andreea... Şi a primit-o! :)



Pe la 22:00 s-a terminat şi a doua seară de Om Bun pentru că, nu-i aşa? Suntem prea puţini aici să ne-omoare mina...



La final... o scurtă menţiune despre o puştoaică din public, delicioasă prin agitaţia care o caracteriza uneori (ajungând la un moment dat s-o ridice şi pe mami de pe scaun pentru a urmări împreună spectacolul de pe margine). Probabil că, peste 10- 15 ani, va merge singură la folk... Că doar n-o zăpăceşte degeaba acum pe mami. :D Copilul acesta a apărut parcă special pentru a mă împiedica să spun că, în comparaţie cu prima seară, am avut în jurul meu oameni mai puţin frumoşi.

Peste două ore începe ultima seară Om Bun 2011... După care, dacă mă voi simţi cât de cât odihnit (după două nopţi la rând în care am dormit doar câte 6 ore din porţia mea obişnuită de aproximativ 8), este posibil să cobor în Iron City unde, dincolo de obişnuita seară Folk frate, urmează premiera videoclipului la Catrene.