miercuri, 22 mai 2013

:( :( :(

A doua zi, după o lungă perioadă în care nu mai experimentasem aşa ceva (cel puţin 6 luni, poate mai mult, spre 3- 4 ani), în care mă simt deprimat.

Nu vorbesc încă despre depresie pentru că mai am mult de coborât până acolo. Nu-i musai să cobor dar nu-i nici exclus. Practic sunt jumătate şanse să revin în câteva zile în acea zonă psihică în care viaţa e suportabilă şi jumătate să cobor în următoarele zile, săptămâni, luni până la, chiar sub, nivelul depresiei trăite în acea oribilă perioadă 2006- 2007.

Despre întâmplările care m-au repus pe drumul aprofundării tristeţii, întâmplări petrecute aproximativ în ultimele 30 zile, rând pe rând, mai mult sau mai puţin aducătoare de disconfort şi pesimism, nu am de gând să vorbesc. E suficient că le ştiu eu... Nu mai cred de mult în capacitatea şi dorinţa celor din jur de a face acele gesturi mai mici sau mai mari care să mă reechilibreze psihic. De-o fi să am forţa suficientă, voi face singur necesarele gesturi. De nu...

Voi spune în schimb că, doar ieri, au existat două intervale în care, în ciuda stării generale proaste, am reuşit să zâmbesc. Primul a fost acela în care am citit un jurnal scris într-un stil extrem de amuzant (îl poţi citi şi tu aici). Al doilea a fost când, privind un documentar pe Nat Geo Wild, m-a amuzat diversitatea gesturilor prin care un urs tânăr încerca să prindă somoni. Cu capul în apă, căutându-i cu labele sau sărind cu burta pe ei...

Punct...

joi, 9 mai 2013

Onorabilă domnişoară!

Prin prezenta ţin să vă comunic faptul că, în ciuda consecvenţei cu care îmi declar dezaprobarea în legătură cu unele elemente care vă sunt caracteristice, nu am suficient timp liber pentru a mă face de râs (e de râs faptul că mă ocup uneori de "micuţisme", vorba Aurorei Liiceanu) şi a vă face de râs de fiecare dată când aş avea ocazia.

Prin urmare, deşi mă onorează vizita dumneavoastra, ţin să vă anunţ că nu o să vă descriu prea des.

Cât despre ameninţările pe care aţi binevoit să mi le transmiteţi printr-o cunoştinţă comună... puţin probabil să ţin seama de ele sau să mă înfricoşeze...

Să vă dea viaţa ce meritaţi!

vineri, 3 mai 2013

Nu dau doi bani pe Paşte...

Mi-am amintit că, aproximativ anul trecut pe vremea aceasta, explicam de ce mi se pare absurdă religia. Pentru că nu am acum chef să scotocesc după argumente, încerc doar să vă atrag atenţia către postarea de aici. Majoritatea poate aţi citit-o dar, într-o astfel de problemă, poate că se recomandă recitirea exact în acele perioade clasificate drept sfinte.

Bucuraţi-vă de zilele libere dar lăsaţi dracu mieii, ouăle colorate, bisericile şi absurdele forme de salut pascale, postpascale şi postînălţare. Vă garantez că nu o se dărâme nicio biserică în capul vostru din cauza asta.

În altă perioadă a vieţii mai puneam un oarecare preţ pe Paşte, de exemplu în 2005 (vezi aici) sau în 2009 (vezi aici) sau încă nişte ani mai devreme, când cu tura la Văleni de Munte cu bicicletele. Acum, trec printr-o nouă perioadă în care la putere e tristeţea aşa că nu vă aşteptaţi la vreun zâmbet din partea mea până după şirul acesta de zile de care mi-e cam silă.