luni, 12 octombrie 2015

Obsesia muzicală a secolului





De vreo două săptămâni, încep din nou să se adune sentimente de "dragoste" la adresa şefilor, cu funcţii sau doar cu impresii de şefie. Parcă în fiecare zi mai apare o chestie în care aceşti bipezi exagerează cu pretenţiile.

În ciuda faptului că, la mine, regula este să fac lucrurile să meargă chiar dacă unele aspecte nu prea trebuie să le rezolv eu, în momentele în care şefii şi "şefii" îmi forţează limitele toleranţei (limite destul de largi, deşi poate nu era cazul să mă străduiesc să le lărgesc) sunt foarte tentat să fac ca catâru` şi să las treburile baltă.

Şi dacă las lucrurile baltă ce se poate întâmpla? În cel mai rău caz, un factor de decizie îşi exersează talentul la fotbal şi-mi dă un şut. Eu nu sunt adeptul teoriei cu şutul în cur care te propulsează. Eu merg pe altă teorie... Că care teorie spune că un şut în fund te duce mai aproape de chestia aia înaltă, metalică, cu capac care scoate un clinchet drăgălaş când este aşezat peste cenuşa ta proaspăt livrată de crematoriu.

Dar treaba e că mie moartea nu mi se pare mare pagubă. Eu nu-l am pe URMAŞ deci nu mă interesează ce şi dacă rămâne în urma mea. Eu mor şi atât. STOP JOC!

Tu, în schimb, s-ar putea să suferi când îţi vei da seama că, aşa retardat cum eram, îţi uşuram foarte mult viaţa...

Îmi vine să-l omor pe URMAŞ. Prea se fac mizerii multe în numele lui...