duminică, 25 decembrie 2016
joi, 8 decembrie 2016
Eşti un prost!
Azi dimineaţă, în drum spre serVICIU, mă trezesc lângă mine cu un nene care dorea să ajungă la Antena 3. Nu eram deloc în starea potrivită pentru a-l băga în seamă dar, pe jumătate de ureche, auzisem ce întreba. Furios, mă întorc spre boşorogul ăla spurcat şi sunt foarte aproape să-i lipesc o palmă. Mă mulţumesc totuşi să-i spun că e un prost apoi îmi văd de drumul meu fără să-l fi pocnit.
Parcă nu-mi ajungeau cei din jur, suficient de cretini sau de oportunişti (realist vorbind, oportunismul pare varianta corectă, aceştia nepărând retardaţi, de obicei) încât să se uite în gura celor de la Latrina 3, trebuia să-mi mai iasă în cale şi moşul ăsta...
Din întâmplarea asta rezultă totuşi ceva important pentru mine. Sunt pe zi ce trece mai dese semnele că am ajuns aproape de limita rezistenţei, limita aia în care îţi spui că ori îi tai gâtul împuţitului care-ţi crează disconfort sub o formă sau alta, ori tocmeşti un metrou să te calce...
N-am fost niciodată un individ sociabil dar de la o vreme am ajuns să urăsc oamenii mai mult decât înainte...
Şi nu am de gând să mai fac nici cel mai mic efort pentru a mă înţelege cu bipezii din jur.
miercuri, 7 decembrie 2016
Valea Unghia Mare (27 noiembrie 2016) sau Cum m-am speriat de o labă
Pregătiri, ochi aruncaţi prin hărţi, vreo 4,5 ore de somn,
fuga cu al doilea metrou spre gară (nu am mai fost harnic, ca săptămâna
trecută, să-l prind tot pe primul), lălăială pe tren de era să uit să cobor în
Azuga, vizibilitate bună de când pun piciorul pe peron.
Vizibilitate rezonabila spre Bucegi |
Nici spre Valea Azugii nu-i tocmai intunecat |
Bucegii vazuti de la intrarea pe DF Valea Azugii |
Mă mişc cu puţine şi
scurte pauze pe drumul de duminica trecută, până la ramificarea drumului
forestier Unghia Mare.
Când bag ochii înapoi văd colţuri de Bucegi, cu mici
pălării de nori. Pe drum întâlnesc un cuplu în vârstă care bagă eterna
întrebare cu frica de urşi. Parcă au avut gura spurcată! 😄 În dreptul păstrăvăriei mă latră de
dincolo de gard un dulău şi o potaie. Potaia urma s-o revăd la întoarcere când
am găsit-o la fel de zgomotoasă, dispusă să adulmece băţul telescopic pe care-l
târam special pentru ea.
Ca noutăţi, am observat pe stânga două posibile intrări spre
Vf. Clăbucetul Azugii. Prima potecă, mai clară, pornea din dreptul locului de
popas improvizat un pic mai la est de exploatarea forestieră (hm 35, parcă) iar
a doua, e cam mult spus potecă, pornea în lungul unei văi, aproape de
confluenţa Unghia Mare/ Azuga.
Poteca spre Clabucetul Azugii |
În plus, după ce observasem pe hartă poteca în lungul culmii
Ceauşoaia (cea care ajunge dinspre nord la stâna Ceauşoaia, situată în
apropierea marcajului cruce roşie de pe Petru- Orjogoaia), îmi propusesem să
caut o posibilitate de a trece râul şi un cât de firav început de potecă. Ei
bine, intrat pe nişte urme de maşină spre dreapta, am surpriza să văd un pod
peste Azuga continuat pe partea cealaltă cu o potecă lată, înclinată la vreo 45
de grade. Podul este relativ fragil, din doi copaci solidarizaţi cu scânduri
transversale. Trece la aproximativ 1 m deasupra luciului apei, nu are
balustrade şi, probabil, este alunecos dacă e puţină zăpadă pe el (cum s-a
întâmplat acum) sau dacă e fleoşcăială afară. Prin urmare, nu am fost suficient
de curios încât să-l încerc şi să aflu pe propria-mi piele dacă te aruncă sau
nu în râu dacă vrei să-l treci. L-a încercat în schimb unul dintre cei doi
căţei care s-au apucat să mă latre aici, când mă întorceam. Cât am avut eu
tendinţa să-l urmăresc ajunsese cu bine cam la jumătatea podului. Dat fiind că
nu a lătrat insistent pe urmele mele, nici un fleoşc în Azuga n-am auzit, presupun
că s-a întors în pădurea lui în siguranţă.
Pod peste Azuga si presupusa poteca spre Ceausoaia
Intrarea pe DF Unghia Mare |
DF Valea Azugii vazut dinspre DF Unghia Mare |
Nu fac bine doi paşi că observ pe stânga un soi de
observator de vânătoare părăginit. Ceva mai sus văd o căsuţă drăguţă, cocoţată
pe piloni, cu acces dinspre versant, pe nişte scări.
Observator paraginit la intrarea pe DF Unghia Mare |
Casuta suspendata pe DF Unghia Mare |
Pe dreapta, peste râu, se
zăreşte cantonul silvic pe care-l observasem pe ROAD. Teoretic, este posibil
accesul auto până în faţa cantonului dar, pentru cei care ar reuşi să treacă de
barieră, s-a montat un indicator de acces interzis la câţiva metri de canton.
Cât am căscat eu ochii pe acolo, nu am observat nicio mişcare. Dată fiind panta
rezonabilă de dincolo de râu (privit spre vest) aproape că aş fi luat în calcul
urcarea pe culmea Ceauşoaia după trecerea răului Unghia Mare pe pod.
Mai merg ce mai merg, observând urme de oameni, până dau de
un copac prăbuşit peste drum. Ceva mai încolo, încă un copac prăbuşit. Cel mai
complicat de depăşit a fost un conifer prăbuşit din versant aproape până în
râu. Pentru că nu doream să risc o baie la picioare (că au şi bocancii mei o
vechime şi nu garantez că mai ţin la apă ca în tura aia prin Şaua Grecului)
m-am băgat de-a dreptul printre crengi. Alt pom l-am depăşit pe dedesubt,
parcă. Oricum, m-a intrigat faptul că toţi aceşti copaci sunt lăsaţi să
blocheze liniştiţi drumul, de parcă absolut nimeni nu ar merge pe el.
Pare sa fie o poteca pe aici |
Între timp, lângă un micuţ curs de apă, am senzaţia că
observ o potecă. Fac popas pentru a mă uşura de una- alta, mai beau puţin ceiuţ
(este prima tură în care merg cu termos şi am constatat deja nişte chestii: la o temperatură medie de circa 10
grade, ceaiul mi-a rămas cel puţin cald aproape 20 de ore; nu sunt
tocmai mulţumit de faptul că, după ce bei ceai cu cana din dotarea termosului,
urmele de lichid din aceasta se preling pe peretele exterior, ajungând să-l
mânjească; 0,75 l de
ceai reprezintă o cantitate enormă pentru o zi, dacă este băută doar de un om
-aproape am ajuns să regret că nu am căutat un termos de 0,5l-). Dorind să-mi
dau seama dacă pe aici îmi propusesem de acasă să atac urcarea către stâna şi
vârful Unghia Mare, bag ochiul în GPS. Nu ăsta era locul... mai aveam de mers
cam 500 m pe drum. Merită amintit şi că, datorită temperaturilor nocturne
extrem de negative, erau porţiuni mari de drum pe care patinai, uneori fiind şi
destul de greu să găseşti rute alternative, cu pământ sau zăpadă pe care să
poţi merge liniştit.
După popas mai merg puţin, ajungând la hm 15 de pe
DF Unghia Mare. Aici mă pune naiba să privesc urmele de pe jos şi să constat că
cele de om se opresc (de ce oare?),
în continuare, pe banda dinspre râu a drumului, făcându-şi apariţia urme de urs. Casc ochii mai bine, fără cine ştie ce sentimente. Îmi dau seama rapid că
urmele sunt de două dimensiuni, unele mai mari şi lungi, altele mai mici şi
pătrăţoase. Mi-am dat seama că am dat de urme de ursoaică însoţită de pui.
Bazându-mă pe prognozele citite, conform cărora pe la 8 dimineaţa a nins un pic
în zonă, am tras concluzia că urmele sunt proaspete. Şi după concluzia asta
aproape m-am topit… Am făcut totuşi nişte poze pentru a arăta posterităţii de
ce labe m-am speriat. În secundele următoare am încercat să-mi dau seama
încotro a continuat familia de urşi şi, nereuşind să capăt o informaţie certă
(să se fi întors pe drum nu părea, să-l fi traversat nu părea pentru că nu am
identificat urmele spre versant, să fi continuat spre râu nu credeam pentru că
ar fi trebuit să sară un parapet de un metru şi ceva), am decis să mă întorc
pentru că spre înapoi nu erau urme de urs, eu eram singur şi deloc tentat să
caut stâna trecând printr-o pădure prin care patrula mama- urs. Deci, cu puţin
înaintea potecii pe care o intuisem pe hărţi, m-am întors din drum, pentru a
doua oară învins de zona asta.
Dacă până
aici am fost relativ sigur pe mine, chiar crezând că eventualul urs din zonă
m-ar simţi şi s-ar îndepărta fără să apuc eu să-l văd, din acest moment am
început să visez numai ursoaice brune prin păduri, având impresia că de pe
versantul orientat spre vest mă pândesc ochi negri, ochi de ursoaică. Mă opream
din când în când, ciulind urechile după un mic zgomot potenţial suspect, priveam
atent versantul dar, din fericire, se pare că ursoaica rămăsese pe acolo doar
în imaginaţia mea.
Puţin
după ce revin în DF Valea Azugii, mă trezesc lătrat din stânga. Arunc un ochi
peste râu şi dau de doi căţei imenşi (intrau lejer într-un rucsac de 40 l,
păreau mai mari doar după ce i-am tras în poză cu zoom).
Nu mă simţeam nicicum
în pericol dinspre partea lor. Chiar nu-i vedeam dispuşi să facă o băiţă în apa
pe care o bănuiam extrem de rece. Totuşi, ajunsese să mă irite insistenţa lor,
demnă de o cauză mai bună. O clipă m-am gândit chiar că în realitate nici nu mă
latră pe mine, moment în care am căscat ochii spre nord căutând din nou cu
privirea ursul. Nu l-am văzut. Deci la mine lătrau până la urmă. În dreptul
podului de scândură, după cum notasem mai sus, unul dintre căţei a găsit de
cuviinţă să se gândească la traversarea râului, moment în care m-am gândit şi
eu că i-ar sta bine cu un băţ peste bot, în caz că se apropie. Până să mă
înfurii pe el, căţeluşul cred că a făcut cale întoarsă.
De aici, plimbarea nu prea mai are istoric. Am mers repejor
până în dreptul păstrăvăriei, aici m-am conversat cu potaia aia care trecuse pe
sub gard, am intenţionat să pozez preţurile la păstrăv şi programul de lucru cu
publicul dar tovarăşul căţelescu mi-a tăiat elanul. Prin urmare, am ratat
ocazia de a oferi o informaţie sedentarilor care îşi duc maşinile până-n
păstrăvărie ca să mănânce şi gura lor un peşte proaspăt. Legat de maşini, am
avut şi de data asta parte de conversaţie cu un şofer. Mă întreba omul dacă e bun
drumul până la păstrăvărie. N-am fost inspirat aşa că i-am spus că poate merge
liniştit cu maşina până acolo. Era mai interesant dacă-i sugeram să lase maşina
la ieşirea din oraş pentru că drumul forestier ar fi de-a dreptul
impracticabil. :)
Relief degradat pe stanga (sens geografic) Azugii |
Faţă
de duminica trecută, de data asta nu prea se circula pe Valea Azugii. Am
întâlnit puţine maşini, puţini pietoni ieşiţi la plimbare, maşina jandarmeriei
a absentat şi ea. Se pare că jandarmeria patrulează pe acolo doar când sunt
şmecheri la Ştevia sau Trifoiul, cu planuri de vânătoare probabil.
Era cam devreme să mă întorc la gară dar cam târziu pentru a
intra pe cine ştie ce traseu. Prin urmare, mă opresc la indicatorul cu punct
albastru, urc până la captarea de apă pe drumul clar apoi apuc intuitiv spre
pădure.
Linia telegondolei si partia Sorica vazute de deasupra indicatorului cu punct albastru |
Dacă tot s-a marcat, poate că nu stricau doi stâlpi de marcaj care
să-ţi arate abordarea cea mai comodă. Ajung la pădure, văd pe un copac un
marcaj oribil, făcut de cineva care, după ce a trasat o imitaţie de cerc alb, a
aruncat în interiorul acestuia cu o găleată de vopsea albastră. Frate, dacă tot
te apuci să faci marcaje turistice, fă-le cu şablonul, să se potrivească cu
cele oficiale... Cândva, într-o revistă România Pitorească, fusese publicată o pagină
în care erau descrise marcajele oficiale, cu formă, culori şi dimensiuni. Oare
câţi marcatori din ziua de azi ştiu că există un model de marcaj??? Oare câţi drumeţi din
prezent ştiu cum arată şi cum se numesc marcajele? Oare câţi îşi mai planifică drumeţia căscând
ochii pe hărţi? Oare câţi
au o cât de vagă idee despre puncte cardinale, busolă, coordonate geografice,
curbe de nivel sau alte noţiuni pe care unii, stupizi de felul lor, le-au
studiat cu ceva atenţie?
Mi-e greaţă
de cei mulţi, pseudodrumeţi, care aleg să meargă cu ghid pe trasee banale pe
care, cu puţină documentare prealabilă, le-ar face şi singuri. Mi-e greaţă de
abonaţii şcolilor de munte care merg cu hoarda pe poteci. Mi-e greaţă de cei
care cer şosele până-n vârful munţilor (o să vă miraţi dacă vă spun că şi printre membrii carpaţi.org sunt şoselişti?). De prea multă greaţă am început să caut poteci puţin
frecventate de oameni, de prea multă greaţă am ajuns să merg singur pe munte...
Ajung deci la paleaşca aia albastră, văd că în pădure este
potecă largă, mă declar mulţumit de mica recunoaştere şi pun traseul pe lista
celor pe care le voi face, cândva. Mă întorc pe pajiştea mult prea noroioasă de
la marginea pădurii, îmi găsesc cu greu un loc curăţel şi uscat, dau jos
rucsacul şi mă aşez. Atmosfera era plăcută, niciun om nu trecea prin imediata
apropiere, era călduţ (spun asta ţinând cont că era final de noiembrie),
termometrul arătând vreo 7 grade.
Stau cât stau, bag câte ceva în gură, mă las
pradă lipsei de inspiraţie şi mă pregătesc apoi de plecare. Nu mă tenta să tai
iar Azuga în două aşa că am încercat s-o iau mai pe la margine. Intru pe strada
de sub captarea de apă, mă trezesc că se înfundă. Intru pe altă stradă, mai
jos, constat că se blochează într-o curte. În sfârşit, la a treia încercare,
prind o stradă cu continuitate care mă scoate aproape de fabrica de apă. De
aici, pe drumul cunoscut, ajung la gară.
Ochesc un tren al CFR-ului, îmi iau
bilet de la tonomat, soseşte trenul, prind loc într-o zonă care s-a dovedit
tare aiurea (aproape de WC-urile care emanau un miros drăgălaş de fiecare dată când
un nefericit deschidea uşa care dă spre ele). Dormitez până la Bucureşti,
obosit şi înghesuit.
Când ajung acasă constat că Daniel e plecat cu curca la
dentist. Când soseşte îi povestesc despre urmele de urs iar el începe să facă
mişto. Printre glume se strecoară şi o sugestie serioasă: să car după mine, când circul în zone
potenţial frecventate de urşi, un ceva care să cânte constant, cât sunt pe
drum. Pare de luat în seamă ideea (cu atât mai mult cu cât el i-a testat deja
eficienţa umblând noaptea, singur, pe potecile Bucegilor) dar eu mă împac greu
cu gândul de a face gălăgie mai multă decât ar fi musai necesar. Totuşi, fricos
fiind, e posibil să aplic cândva sugestia lui. Parcă e mai bine să generez un
pic de zgomot decât să văd (urme de) labă de urs.
TRASEUL
DISTANŢĂ PARCURSĂ: APROXIMATIV 21 Km
CRONOLOGIE
9:16- am traversat DN 1
9:50- am depăşit ramificaţia
punctului albastru de Gârbova
10:00- ramificaţie Limbăşel
(banda albastră de Clăbucetul Azugii)
10:18- confluenţă Cazacu/
Azuga
10:34- ramificaţie DF
Frumoasa
10:51- pod de lemn peste
Azuga
10:55- intru pe DF Unghia
Mare
11:35- 11:40- pauză la
urmele de ursuleţ cu ursoaică
12:12- am ajuns înapoi pe DF
Valea Azugii
12:15- pod de lemn peste
Azuga
12:31- ramificaţie DF
Frumoasa
13:12- ramificaţie
Limbăşel
13:18- pod DF Cazacu
13:30- intru pe punct
albastru spre Gârbova
13:41- captare apă
13:44- paleaşcă pe post de
punct albastru
13:48- 14:23- popas
14:33- după ceva bâjbâială pornesc pe o stradă care coboară spre str. Ritivoiu
14:44- revin pe directa de păstrăvărie
15:07- traversez DN 1
15:12- ajung la gară
vineri, 4 noiembrie 2016
Lacul Vulturilor, sâmbătă 29 octombrie 2016
-Tu nu simţi niciodată nevoia să păcătuieşti?
-Nu. Vreau să ajung în rai.
-Aici e raiul. Să înţeleg că nu te întorci cu
noi acasă?
:) :) :)
Vineri seară,
nici nu plec bine de la birou când îmi sună telefonul. În secunda următoare mă
gândesc că e ceva legat de o tură la munte şi că, probabil, mă sună Raluca.
Sunt pe jumătate dezamăgit când constat că e Daniel care-mi propune o tură în
Siriu, la Lacul Vulturilor. Se aranjează lucrurile până ajung acasă. Mergem la
cumpărături cu viteza luminii stinse, după asta mă apuc de bagaj apoi încep să
adun date GPS pentru zonă. Uite aşa m-a prins ora 2 noaptea treaz! :) Dar pentru cea mai spontană
tură la care am participat aş zice că a meritat efortul.
Dorm mai
puţin de două ore, mă trezesc nu tocmai plin de elan (ştiind să că prognoza
promite ceva vânt şi ger, cu resimţita pe la -6 grade) dar treptat capăt un
oarecare entuziasm (asta deşi, tocmai la ora aia, în casă se petrecea o chestie
la care nu trebuia să asist) şi reuşim să plecăm la timp pentru a ajunge la
6:00 la Obor, unde aveam stabilită întâlnirea cu şoferul, amic al lui
Daniel. Odată cu îmbarcarea noastră echipa s-a întregit: Horia, Dana, Radu, Daniel şi, prin
voia sorţii (alt invitat în tură nu a putut merge), eu.
Peste vreo 4 ore în care Radu a condus pe traseul Bucureşti-
Ploieşti- Vălenii de Munte- Pătârlagele- Siriu- Crasna, ajungem la km 5 al
drumului forestier, punctul limită la care, pe traseul nostru (marcat cu
triunghi albastru) puteai urca cu maşina.
Între timp, luasem câteva pauze, vreo două în Vălenii de
Munte pentru aprovizionare (de prima am fost surprins pentru că şoferul a
întors puţin după gară, cam în momentul în care văzusem şi eu că am depăşit
gara, urmărind decorul şi harta de pe tabletă, senzaţia iniţială fiind că a
întors special ca să văd eu gara :) ) şi câteva de-a lungul Lacului Siriu, pentru obişnuit cu
temperatura şi vântul (bătea atât de tare că-mi tremura tableta în mână) şi
pentru admirat culorile toamnei.
Toamna in Siriu (vedere din zona Lacului Siriu) |
Horia, un copil de 6- 7 ani isteţ şi frumos educat, a fost
până la urmă plictisit de lungimea drumului şi a tot sperat că următoarea
oprire va fi cea după care vom porni în sfârşit drumeţia. Mai existau nişte
variante de traseu spre Lacul Vulturilor care ne-ar fi scutit de drumul până în
Crasna dar documentarea rapidă de seară nu ne-a lăsat timp suficient pentru a
imagina alt traseu. Prin urmare, am abordat tura aşa cum e descris aici. Mulţumesc pentru desriere, Ioana! :)
O hartă
a Siriului, nu extraordinară dar în regulă pentru familiarizarea cu zona, o
găsiţi aici. N-aş fi căutat harta pe site-ul jandarmeriei dacă nu aş fi văzut panourile
informative de la ieşirea din pădure, pe care se menţiona că Jandarmeria Buzău
poate fi consultată pentru informaţii despre turismul în munţii din judeţ.
Intrarea in traseu (varianta mi-e lene sau nu am timp sa merg 5 km pe forestier) |
Ajungem deci în jurul orei 10:00 la confluenţa Crasnei cu Urlătoarea.
Coborâm din maşinuţa vitează care ne dusese până acolo şi, destul de curând,
pornim pe jos pe drumul forestier din lungul Urlătorii. Încet dar sigur mi-am
dat seama că fiecare merge în legea lui deci la rândul meu pot să-mi aleg
ritmul, având ca singură grijă să nu rămân prea departe de ceilalţi. Valea din
stânga, cu repezişuri drăguţe, oferea imagini faine. Rar mi-a fost dat până
acum să admir un curs de apă... A existat un moment în care, râmânând în
apropierea Danei, aflu că Radu merge în legea lui deci nu e cazul să mă
îngrijorez că a rămas în urmă. Mai încolo, absolut surprinzător, mă trezesc cu
Radu în faţa noastră pe drum. Cum ajunsese în faţă, dacă eu îl ştiam în spate? Se teleportase! :) Urma să
ne mai facă supriza asta de câteva ori... Dat fiind că nu cred în teleportare, sunt
de părere că Radu are nas fin şi miroase scurtăturile.
Horia s-a menţinut în faţă o mare parte a traseului, până
dincolo de locul în care drumul forestier se transformă în drum de tractor şi
părăseşte valea în dreapta. Nu numai că s-a menţinut în faţă dar s-a şi
orientat frumos. Când a părăsit drumul forestier s-a întors către noi şi ne-a
arătat triunghiul albastru şi săgeata de orientare. Eu văzând că Horia e mult
în faţă, m-am străduit o vreme să îl am relativ constant în câmpul vizual. Radu
nu părea să-şi facă probleme atâta timp cât traseul nu are ramificaţii. La
ramificaţii îmi spunea că uneori Horia alege varianta nepotrivită şi e obligat
să alerge după el ca să-l readucă pe traseul planificat.
O bucată de drum reuşesc să merg în paralel cu Horia, semn
că nu sunt chiar atât de bătrân deşi am trecut de jumătatea vieţii. A fost
plăcut să observ stilul independent, curajos dar în acelaşi timp sigur în care
evoluează. Pe bucata asta îmi face o mică demonstraţie de urcat în copaci, după
ce mă asigură că are grijă să nu se lovească. Îmi povesteşte câte ceva, timpul
trece, facem echipă bună, mă simt de parcă l-aş fi cunoscut de o veşnicie.
Tot în echipa Horia şi cu mine mă las ghidat de el la
traversarea unui drum larg. Deşi părea logic să facem dreapta pe drum, el a
ales să îl traversăm şi să ne înscriem pe o potecă. S-a dovedit că marcajul nu
era pe acolo dar poteca ne-a readus în drum după o mică buclă. Simţeam nevoia
să-i fac un mic reproş pentru ocol dar am considerat până la urmă că nu e o
eroare fatală deci pot accepta devierea.
Ceva mai sus, când poteca părea să continue vag spre stânga,
nasul lui Horia i-a dictat să facem dreapta. La o mică răspântie, 50 de m mai
încolo, dăm de Radu care mai mirosise o scurtătură (care, de data asta,
consider că s-a transformat în ocolire, având în vedere că, pentru mult timp,
nu i-am mai ajuns din urmă pe Dana şi pe Daniel). Deşi marcajul nu mai apărea
iar ceilalţi apucaseră să ne strige că la ei este marcaj, Horia continuă pe
poteca intuită de Radu. Rămân cu ei în ideea de a nu rămâne singur într-o zonă
pe care o parcurg prima dată, străduindu-mă să îi păstrez în câmpul vizual pe
Radu şi Horia, deja atent şi la ceaţa care ne cuprinsese. Horia reduce viteza
după ce i-a sugerat Radu că, pe ceaţă, e bine să rămână mai aproape de noi. Şi
eu intenţionam să-i spun asta dar nu prinsesem momentul. Mergem pe o potecă
plină de bălării pe care se vedea că nu s-a mai circulat de mult. Surprinzător
totuşi, observ pe copaci câteva triunghiuri roşii vechi despre care observasem
pe o hartă că ar defini la rândul lor un traseu. Dar noi mergeam pe triunghiul
albastru deci eram încă în eroare. Reuşim până la urmă să închidem bucla şi
ajungem înapoi pe albastru.
Deja eram vag îngrijorat. Acum mă stresa ideea că nu sunt
sigur dacă Dana cu Daniel sunt înaintea sau în urma noastră. Până la urmă, după
un schimb de strigăte (nu-mi place că am ajuns să zbierăm prin pădure dar odată
rupt grupul nu prea mai aveam încotro), devine destul de clar că ceilalţi sunt
mai sus.
Horia începe să dea mici semne de slăbiciune pentru că “nu ne-am oprit deloc până
acum” (şi avea dreptate) aşa
că Radu decide să luăm o pauză. Se ocupă să alimenteze copilul (mă îmbie şi pe
mine cu nu mai ştiu ce dar îl anunţ că sunt foarte mofturos; nu am găsit
o variantă mai scurtă prin care să-i spun cam care e relaţia mea cu mâncarea),
timp în care mă duc şi eu trei pomi mai încolo ca să elimin nişte lichid.
Destul de repede, se pune de acord cu Horia că e momentul să continuăm traseul
aşa că pornim în urmărirea echipei D+ D.
Pe măsură ce câştigam altitudine, pământul de sub noi
îngheţa, ţinând captive conuri de brad, pietre, alte elemente de mici
dimensiuni. Micile bălţi formate în şleaurile de pe drum le găsim îngheţate.
Horia se joacă spărgând gheaţa de la suprafaţa lor. Şi unele erau îngheţate serios,
semn că noaptea fusese ger teribil pe acolo. Îşi face timp să-mi mai
povestească câte ceva despre cele 10 case ale lui, despre ziua în care a urcat
Piatra Craiului (cred că la Piatra Craiului se referea când spunea Piatra
Craniului :) ), despre
prietenul lui, Dragoş, cu care
a aruncat într-un lac de munte un bolovan mare pe care abia l-au ridicat de
jos.
Relativ
aproape de ieşirea din pădure trecem pe lângă o armată de cai. Horia îşi
găseşte o nouă distracţie, să mărească viteza pentru a nu fi ajuns din urmă de
cai. “Dar de ce vin caii după noi?”. După lupte seculare ajungem din urmă echipa D+ D. Daniel îmi
spune că nu-şi făcea griji că m-aş fi putut rătăci pentru că aveam GPS-ul la
mine (ăsta s-a dovedit până la urmă doar un argument parţial corect, dat fiind
că GPS-ul a binevoit să se oprească într-un moment oarecare iar bateriile de
rezervă erau la el) şi pentru că mă bănuia rămas în grup cu Radu şi Horia. Cu
argumentul apartenenţei la grup mi-am stăpânit şi eu îngrijorarea legată de
Dana, imaginându-mi că e cu Daniel (şi aşa a fost). Practic, mă îngrijoram
pentru copil (elementul mai puţin experimentat, datorită vârstei) şi pentru
Dana care, după echipament, nu părea tocmai familiarizată cu mersul pe munte
deşi ritmul de mers o recomandă ca fiind potrivită pentru drumeţii.
Ne regrupăm toţi 5 în zona ieşirii din pădure dar curând D+
D ne depăşesc din nou. O vreme îi observăm în faţă, evoluând pe marcajul
transformat în bandă roşie. La trecerea prin Poarta Vânturilor (marcată cu o
cruce imensă, de neam prost, ridicată de jandarmerie; cândva am înţeles că era
acolo o troiţă modestă) speram să se deschidă perspectiva şi să vedem deja
Lacul Vulturilor. Nu mai spun că, în prima fază, am crezut că Poarta Vânturilor
este acea poiană recunoscută oficial ca loc de campare, imediat după ieşirea
din pădure, în apropierea celor două panouri care conţin, printre alte
informaţii, o hartă pe care sunt notate locurile de campare şi porţiunile în
care există semnal GSM.
Tot la panourile astea mi-am dat seama că nu ştiu nimic
despre regimul de protecţie aplicat zonei. Am reţinut ceva cu “importanţă comunitară” dar nu am reţinut toată expresia aşa că sunt
în continuare în ceaţă. Acum, săpând un pic cu Google,
aflu că există o rezervaţie naturală de interes judeţean numită Culmile
Siriului (85 ha de pe teritoriul comunei Siriu) şi site-ul de importanţă
comunitară Siriu, cu suprafaţă de 5747,3 ha, care protejează “Habitate de pădure, stâncării, pajişti
boreale, vegetaţie din lungul râurilor, specii de plante, animale, peşti,
reptile, amfibieni din Directivele europene”. Există şi un site dedicat rezervaţiei Siriu. E interesant că a trebuit să ajung acolo pentru a afla lucrurile astea. :)
În sfârşit, ajungem la crucea aia imensă (gândită ca loc de întâlnire de
jandarmi) după care ne trezim că mai e ceva de mers… Horia se gândeşte să
rămână acolo, eu îi spun că nu e bine să rămână singur, fiind mai bine să
meargă în continuare cu noi până la Lacul Vulturilor, obiectivul principal al
zilei. Până la urmă merge, suntem ajutaţi şi de vânt din spate, sosim în
sfârşit şi la Lacul Sec. Aici D+ D o iau în dreapta (pentru poze, bănuiam eu cu
Radu)
Ocolirea Lacului Sec pe malul nordic (marcaj punct rosu) |
în timp ce noi 3 o luăm înainte, ocolind lacul pe stânga.
Nu recomand ocolirea Lacului Sec pe malul estic (desi pe unde se vad oameni in poza am mers si eu) |
De pe malul nordic al Lacului Sec vedere spre SSE |
Se va dovedi o
alegere proastă pentru că dăm de o baltă imensă pe drum pe care trebuie s-o
ocolim printr-o zonă mlăştinoasă în care părea cel mai bine să calci pe partea
de sus a smocurilor de iarbă. Radu îl ia în braţe pe Horia şi calcă relativ pe
urmele mele. În câteva minute de neatenţie îi pierd din vedere dar intuiesc că
au luat-o cumva în dreapta, pentru a intercepta traseul ales de D+ D. Dau să
traversez drumul dar intuiesc bălţi sub straturi mai mult sau mai puţin
rezistente de gheaţă. Îmi imaginez că nu e plăcut să calc în baltă la minus nu
ştiu câte grade, cu bocancii Grisport şi încep să regret că nu mi-am luat
bocancii tehnici. Mai merg 50 de metri şi dau de un sector cu drumul vag
îngustat, presărat cu perne destul de proeminente de iarbă. Mă străduiesc să mă
fac uşor, distribuindu-mi greutatea pe picioare şi beţe, cât mai uniform. Trec
de zona pricinoasă şi ajung pe teren cât de cât uscat. Fac dreapta apoi urmează
câteva minute de haos în orientare. Presupun că lacul e undeva mai spre stânga
aşa că o iau aiurea pe pajişte până simt că drumul meu trebuie să fie în
dreapta. Fac dreapta, încercând să observ unde sunt ceilalţi. Cred că îi
identific dar de fapt erau oameni din grupul venit în urma noastră. Odată ajuns
la acest grup, constat că se vede Lacul Vulturilor
şi ai mei sunt deja pe malul
lui. Deci am pierdut ceva timp cu “dansul” meu pe pajişte... Le fac o poză celor întâlniţi, aceştia
se oferă să-mi facă şi mie o poză pe care să mi-o trimită pe e-mail dar, când
să îmi noteze adresa se termină bateria. Pe frigul ăla cred şi eu că a cedat
bateria, cât era el de iPhone... Oricum, după tura asta mă pot lăuda că am
folosit şi eu odată în viaţă un iPhone! :)
Cobor spre lac pe o pantă cam “în dinţi” dar sunt bucuros că ajung la ceilalţi.
Asa ajung la Lacul Vulturilor cei care prind drumul bun |
Lacul Vulturilor (in stanga este cabana de vanatoare) |
De pe motul din dreapta am coborat eu la lac pe sleaurile care se vad in imagine |
Nu avusesem
timp să mă panichez dar, analizând mai târziu situaţia, mi-am dat seama că
putea să iasă rău dacă apucam din greşeală prea mult spre est şi ratam cu
desăvârşire revenirea în traseu. Oricum, de aici lecţia ar fi, ţinând seama şi
că, mai târziu, am observat că se oprise GPS-ul, să nu mai plec în ture pe
trasee necunoscute cu baterii deja parţial consumate în GPS (pentru că o
întrerupere în înregistrarea track-ului poate fi importantă) şi să păstrez la
mine în rucsac bateriile de rezervă, să le pot folosi în caz de dezorientare
serioasă. Acum aveam în GPS baterii deja folosite de Daniel în Slovenia, timp
de câteva zile probabil. Vorbesc de baterii cu litiu care, în condiţii de vreme
decentă, am înţeles că i-au permis să înregistreze traseul pentru vreo 4 zile.
Aici, la Lacul Vulturilor, se anunţase pauză mare. Aflasem că Radu cară
inclusiv în ture de o zi primusul cu el, în ideea de a face ceva cald în pauza
principală a zilei. Prin urmare, după vreo 3 ore şi jumătate de mers, eram la
rândul meu pregătit pentru o pauză. Dar unde să stai, pe vremea aia? Era frig, era ceva ceaţă, era vânt... Radu se
interesează dacă putem intra la casa de vânătoare şi aflăm că nu se poate. Prin
urmare, caută un loc cât de cât ferit de vânt şi îl găseşte după o perdea de
conifere paralelă cu o latură a curţii casei de vânătoare. Când să ne dăm jos
rucsacii trece pe lângă noi pădurarul şi ne spune că, lângă cabană, este un mic
refugiu în care putem intra. Identificăm uşa refugiului (în dreapta intrării
cabanei) şi intrăm. Horia zice că nu intră în refugiu: “Eu nu intru acolo.
L-am văzut pe Chiţ”. :)
Până la urmă Radu îl
convinge să intre. Se urcă pe nişte pietre aflate acolo pe post de vatră
sperând că acolo nu ajunge Chiţ să-l muşte de picioare. A durat ceva până să
dau şi eu rucsacul jos şi să mă bag mai spre interiorul refugiului. Cu mişcări
de melc, iau exemplu de la ceilalţi şi mă echipez mai bine pentru vijelia care
se auzea afară. Mai exact, trag pe mine suprapantalonii şi constat că mă
jenează stomacul când mă aplec să-mi scot apoi să îmi pun bocancii. Datorită
bunului obicei al lui Radu şi prin inspiraţia lui Daniel care pitise în rucsac
o cană pentru mine, am parte de ceai cald care m-a încălzit pe dinăuntru şi
mi-a calmat oarecum stomacul. Slavă ţie, Radu! Slavă ţie! :) Radu ne
îmbie şi cu nişte ţuică (tare faină, după miros) dar nu îndrăznesc să o gust
ştiind că mă mai aşteaptă câteva ore de traseu, observând că pofta de mâncare
îmi lipseşte şi că m-am hidratat extrem de puţin, doar cu ceaiul.
In refugiul de langa casa de vanatoare |
Vine şi momentul trist al plecării. Nu ştiu de ce, parcă n-aş mai fi
ieşit afară. Interiorul refugiului arăta cam ca o stână îngrijită în care, la
nevoie, aş fi rămas peste noapte încercând să convieţuiesc paşnic cu Chiţ. Cred
că aş reveni cândva pe aici cu cortul şi sacul de dormit, urmând să mă bag în
refugiu în caz de condiţii meteo vitrege. Înainte de plecare constat că GPS-ul
e oprit. Nu mai cer baterii pentru el pentru că evit să-mi folosesc pentru
chestii mai de precizie mâinile, afectate oarecum de temperatura de afară, parcă
în ciuda mănuşilor pe care le purtam de ceva timp.
Pornim deci. Eu, debusolat după problemele cu ajungerea la lac, nu
îndrăznesc să plec pe traseu de capul meu. Mă iau după ceilalţi şi constat că
prindem punctul roşu care trece la nord de Lacul Sec. Chiar îmi place
fragmentul acesta de potecă…
Varianta buna de ocolire a Lacului Sec venind dinspre Lacul Vulturilor (dupa iesirea din poza se face stanga putin mai incolo catre Poarta Vanturilor) |
Stomacul se revoltă din ce în ce mai tare. Daniel
observă şi-mi dă o pastilă (pe care o cerusem din refugiu dar luat cu alte
treburi uitase să mi-o dea), sugerând că rămâne cu mine mai în urmă dacă mă
simt rău. Am supravieţuit, totuşi, grupul fiind la întoarcere mult mai sudat
decât la urcare. Am vomitat până la urmă ceva mai jos dar mi-am revenit destul
de bine, ritmul de mers având doar în mică măsură de suferit. În câteva rânduri
am recunoscut repere reţinute de la urcare. Orientarea a mers ca unsă. Am timp
chiar să observ un pic relieful şi să-mi dau seama că evoluăm pe o culme.
Odată reveniţi în drumul forestier de pe Urlătoarea, Horia a început să
se plimbe pe buştenii stivuiţi pe margine de exploatatori. Chiar se mişca
dezinvolt pe copaci, l-am admirat pentru asta. Totuşi, într-un mic moment de
neatenţie, a alunecat de pe un buştean şi s-a trezit cu faţa în covorul de
frunze. Radu i-a sugerat să pună mâinile în faţă când cade altă dată, pentru
a-şi proteja capul, explicându-i că acum s-ar fi lovit rău dacă ar fi nimerit
cu faţa într-o piatră. Sper ca lecţia să fie învăţată, astfel încât Horia să
poată merge pe munte pe zi ce trece mai în siguranţă.
Ceva mai jos, rămânând aproximativ la mijloc, între D+ D şi R+ H, sesizez
la 10 metri în faţă că a căzut ceva de pe versant. Curios, ajung în dreptul
acelui ceva, constat că e o piatră cam cât palma apoi privesc în sus, încercând
să-mi dau seama ce a stârnit-o. Surprinzător de calm, constat că pe versantul
înclinat la peste 50 de grade se deplasa un ursuleţ. Acesta s-a retras rapid în
pădure, dispărând din câmpul meu vizual în mai puţin de 1 minut. Mă întorc spre
Radu şi Horia şi, în şoaptă, încerc să-i anunţ că e ursul sus. Când ajung lângă
mine, ursul era de mult dispărut în pădure. Pentru că un pic de teamă mă
stăpânea totuşi, am urmărit o vreme coama de deasupra drumului pentru a
verifica dacă reapare ursul. N-a mai apărut. Mai târziu, gândindu-mă la motivul
pentru care ursul era acolo, am presupus că venea spre drum pentru a se adăpa
în râul din dreapta (în sens de coborâre) acestuia. Am mai presupus că bietul
de el s-a speriat când ne-a observat, motiv pentru care, în fugă, a stârnit
piatra aia. Eram teribil de încântat că, după atâtea întâlniri cu ursul în care
am resimţit o teamă imensă, acum am tratat situaţia cu calm, aproape
bucurându-mă de privilegiul de a vedea ursul doar eu, din grupul de 5. N-am mai
strigat, n-am mai încercat să dispar repede din zonă, nu am mai intrat în
panică. Poate că abia acum încep să fiu pregătit pentru drumuri în păduri mai
puţin umblate, de unul singur. Poate că abia acum sunt pregătit să pun cortul
pe culmile Nemirei, în poieni vizitate când şi când de urşi, fără să stau cu o
teamă imensă că mă va ataca animalul. Aveam mare nevoie de experienţa asta şi
mă bucur că natura mi-a oferit o astfel de ocazie.
Ceva mai jos, Radu intuieşte din nou o scurtătură. Mergem pe ea şi
ajungem înapoi în drum în faţa echipei D+ D. Când îl văd pe Daniel îi povestesc
că am văzut ursul şi acesta aproape că nu mă crede, dat fiind că nu am mai
ţipat ca istericul, speriat de moarte.
Ne depăşesc doi
biciclişti. Unii îi admirăm şi salivăm în urma lor... Totuşi, realist vorbind,
dacă aş apuca să-mi cumpăr bicicletă (puţin probabil raportându-mă la bugetul disponibil
şi la pretenţiile pe care le-aş avea), nu m-aş vedea coborând pe acolo. Drumul
e cam prea accidentat şi noroios pentru gustul meu şi aş risca o accidentare
serioasă dacă nu m-aş deplasa cu viteza melcului turbat. Iar cu viteza asta
merg şi pe jos aşa că nu văd sensul pedalatului... Deşi credeam că pe biciclişti
îi aşteaptă maşina în zona în care ne aştepta şi pe noi, avem surpriza să-i
revedem înainte de viaductul Teherău. Probabil urmau să pedaleze până acasă...
Încă puţin şi ajungem la maşină. Cronometrul meu arăta puţin peste 7 ore
de la plecare. Ne adaptăm echipamentul apoi Radu trece din nou la volan şi ne
plimbă încă vreo 4 ore. La întoarcere, Horia nu a mai rezistat oboselii aşa că
a adormit cu capul pe Dana şi cu picioarele pe mine. Îl priveam din când în
când şi mă bucuram că doarme liniştit. Undeva între DN 10 şi DN 1A ratăm un
viraj la stânga şi ne trezim ceva mai târziu aiurea, pe o uliţă din Bâsca
Chiojdului. Radu cu Daniel îşi dau seama până la urmă că nu-i OK unde ne aflăm
şi organizează întoarcerea. Eu constatam toate astea ca prin vis, fiind aproape
constant adormit. Mă ajunsese şi pe mine oboseala, după 7 ore de mers şi doar
două ore dormite în noaptea precedentă…
Cineva îl sună pe Radu şi-l întreabă dacă am văzut vulturi. Radu răspunde
printr-o glumă: “Am văzut
vulturi dar doar la sol. Era cod galben de vânt deci nu li s-a permis să
zboare.”
Ajungem la Bucureşti, Radu ne lasă la o gură de metrou, când cobor din
maşină mă trezesc cumva ameţit, fiindu-mi mai greu în primele secunde să mă ţin
pe picioare, ne luăm bagajele şi ne despărţim. La plecare, fără să regizez sau
să exprim ceva ce aş fi crezut că vor ceilalţi să audă, anunţ că mă bucur tare
mult de tura asta. Şi chiar mă bucur că mi s-a oferit nesperata ocazie de a
explora o zonă pe care o visez de ceva timp dar pentru care e cam complicat să
organizezi transportul.
Le mulţumesc lui Radu care a avut inspiraţia să propună tura, lui Daniel
care m-a propus pe lista participanţilor şi celorlalţi pentru felul plăcut în
care am interacţionat. Deşi, în unele momente, mă năpădeau emoţiile şi-mi
găseam greu cuvintele, păstrez amintiri plăcute din excursia asta.
CRONOLOGIE
7:40- Vălenii
de Munte (gară)
8:56- Baraj
Siriu
9:18-
Ultimul popas în zona lacului Siriu
10:06- plecăm de la maşina, din Valea Crasna confluenţă cu Urlatoarea; Daniel face poză cu
marcajele de pe pod
10:10-
pornesc cronometrul
10:56- poteca părăseşte în dreapta drumul forestier
11:40-
11:50 (aproximativ)- popas R+H+e
12:13-
întâlnim caii
12:20- ieşim pe păşune
12:43-
Daniel depăşeşte panourile de la locul de campare situat la nord de
Poarta Vânturilor
13:05- am depăşit Poarta Vânturilor
13:08- mi se închide GPS-ul la 100 m de Lacul Sec
13:10- D+ D
încep ocolirea Lacului Sec
13:30- ceilalţi
ajung pe malul Lacului Vulturilor
13:32- ne
retragem spre refugiu
14:25-
suntem încă în refugiu
14:45- suntem
deja pe drumul de întoarcere
14:50- începem
parcurgerea laturii nordice a Lacului Sec
17:22- ajungem înapoi la maşină
PROFIL TRASEU
SCHIŢĂ TRASEU
LUNGIME TRASEU
Publicat de
Adrian
la
16:15
Un comentariu:
Trimiteți prin e-mail
Postați pe blog!Distribuiți pe TwitterDistribuiți pe FacebookTrimiteți către Pinterest
Etichete:
Crasna,
drumetie,
harta Siriu,
intalnire cu ursul,
Lacul Vulturilor,
munte,
Muntii Siriului,
Poarta Vanturilor,
triunghi albastru,
turism in judetul Buzau,
turism in judetul Covasna,
urs
Abonați-vă la:
Postări (Atom)