joi, 25 mai 2017

Procesator autorizat de lemn


Se uită mai devreme un nene cu o oarecare poziţie că în faţa firmei zace în ploaie un palet. Strâmbă din nas şi, la fel ca orice alt individ care are o curiozitate şi dă cu ochii de mine, mă întreabă ce-i cu el, de parcă ar fi venit pe el mobila lu` mama.

Sătul fiind să dau explicaţii pentru chestii de care nu sunt plătit să mă ocup i-o trântesc în scârbă:

Avem un procesator autorizat de lemn, Bisti Vomănescu. El ştie ce are de făcut cu paletul. Nu se bagă nimeni peste el.

Astfel de situaţii nu merită niciun cuvânt în plus. Şi cred că aş fi abandonat exprimarea civilizată dacă omul ar fi insistat. În definitiv, după ce că am făcut treaba altuia (cred că e drăguţ să-ţi facă altul o parte din muncă şi tu să-ţi iei liniştit salariul pe munca lui), să mai dau şi explicaţii estetice? Păi n-am făcut şcoală de artă măi onorabililor, stimabililor!

duminică, 21 mai 2017

Cheile Vârghişului, 13 mai 2017




Pe 25 martie 2017 Daniel pleca în Buila Vânturariţa cu nişte unii care organizau o excursie acolo. Era mulţumit când s-a întors din tură aşa că a analizat ofertele viitoare ale Hss în ideea de a se înscrie şi în alte excursii, în caz că e ceva tentant. Apare rapid ideea de înscriere la tura din Cheile Vârghişului din 13 mai 2017. Mă uit şi eu pe descrierea evenimentului, mă declar destul de încântat aşa că rezervăm două locuri. Face Daniel şi plata la momentul potrivit deci ne rămâne doar să aşteptăm tura şi să sperăm la vreme bună.

12 mai 2017, verific înainte de a pleca de la birou, a nu ştiu câta oară în ultimele zile, prognoza. Suna destul de sinistru. Ploaie, ploaie, ploaie urmată mai pe seară de ploaie torenţială. Avantajul relativ era că drumeţia presupunea şi vizitarea unor peşteri, timp în care am fi scăpat de urgia de afară. Totusi, eram mai degrabă pesimist gândindu-mă la cât de chinuitoare se poate dovedi plimbarea... Dacă nu ar fi fost vorba de nişte bănuţi pe care i-aş fi pierdut dacă nu plecam, cred că aş fi ales să stau acasă.

Ajung vineri seară acasă destul de târziu. Daniel se oferă să facă el micile cumpărături aşa că mă pot apuca să îndes în rucsac. Cu toată bunăvoinţa, reuşesc să mă bag în pat abia pe la 00:30, la 3:15 urmând să cobor din pat. Doar trei ore de somn înainte de plecarea în tură este oarecum o obişnuinţă pentru mine dar asta nu înseamnă că mă împac extraordinar cu oboseala care rezultă de aici. Consider totuşi somnul insuficient un preţ corect pe care-l plătesc pentru diversele forme de plăcere pe care le trăiesc în micile fugi în munţi.

Pe la 3:15, la câteva minute după a treia alarmă, cobor din pat. Apuc să mă igienizez cât de cât. Termină şi Daniel cu pregătirile aşa că, aproape de ora 5:00, ieşim din casă. Pe la 5:45 cred că eram deja instalaţi în autocar. Ţin minte că, văzând din faţa autocarului o parte a grupului cu care urma să mergem, am cam strâmbat din nas. Intuiam un grup lent, neobişnuit cu muntele. Prima impresie... Câteva minute mai târziu urcau în autocar cea mai tânără participantă şi mămica ei. Nu-mi imaginasem la început că, până la finalul zilei, aveam s-o consider pe cea mică vedeta turei. :)


În autocar s-au întâmplat câteva lucruri legate de organizare. Prezenţa, semnarea actelor, încasarea banilor pentru elementele neincluse în preţul plătit (în cazul nostru fiind vorba de tractor şi de taxa de rezervaţie), prezentarea traseului, prezentarea organizatorului. Organizatorul mi-a inspirat de la primele cuvinte o doză suficientă de încredere datorită felului în care s-a exprimat, atrăgându-mi atenţia recunoaşterea limitelor (legate de cunoaşterea teoretică), luarea în considerare a posibilelor mici accidente, orientarea spre soluţii, crearea de aşteptări realiste pentru cei pe care urma să-i conducă, precizările legate de procesarea deşeurilor pe care urma să le producem, grija faţă de lilieci.

Undeva dincolo de Predeal aud ceva de Casa cu cerbi (nu auzisem de ea deşi mai fusesem în zonă), o casă înconjurată de o curte populată de cerbi. Unii, la întoarcere, aveau să vadă şi cerbii. Eu nu am fost suficient de atent. La Braşov am avut impresia că şoferul nu cunoştea suficient de bine traseul când (din necunoaştere sau obligat de regulile de circulaţie, nu mi-e clar nici acum) m-am trezit că ne întoarcem pe o bucată de traseu deja parcursă (ştiu asta pentru că mă străduiesc să-mi iau repere). Odată trecuţi de Braşov, destul de mult timp am avut vedere spre creasta Făgăraşului, spre Postăvarul, poate şi spre Piatra Craiului. Nu mi-am imaginat că se vede atât de frumos spre sud, în timp ce traversezi depresiunea Braşov. Pe sectorul Rotbav- Augustin am privit cu plăcere rama estică a Perşanilor Centrali. În Măieruş, nu mi-e prea clar de ce, ne-am trezit din nou în situaţia de a ne întoarce din drum pentru că, dincolo de gară, urma un pod peste Olt pe care nu mergea trecut cu autocarul. Superstiţioşii au putut vedea aici un semn rău: la trecerea peste calea ferată de la întoarcere a trebuit să aşteptăm la barieră. Eu, probabil pentru că nu am plecat de acasă cu aşteptări surpraealiste, n-am resimţit cine ştie ce disconfort pe tema asta. 


La trecerea prin Aita Mare am observat un marcaj cruce albastră despre care am încercat să aflu detalii odată întors acasă. Nu am aflat decât că, cel mai probabil, este vorba de un traseu în Munţii Bodoc (o ţintă posibilă pentru drumeţii care se mulţumesc cu munţi puţin înalţi şi, dacă e corect ce am citit prin jurnale, destul de păşunoşi).

Odată ajunşi în Vârghiş, m-a luat de nas un triunghi roşu despre care vechea hartă inclusă în Munţii Noştri Perşani sugerează că ar fi suprapus peste actuala şosea, în bună măsură asfaltată (dar destul de îngustă, prevăzută din loc în loc cu alveole pe care să te poţi refugia când vin maşini din sens opus). Curând, vedem pe stânga indicatorul spre Peştera Mare de la Mereşti, exact aşa cum îl observasem pe Google Street View. Facem dreapta şi, în poiana din zona ultimelor case, observăm tractorul cu două remorci care ne aştepta. Cam pe aici am observat că, undeva în stânga, ar porni marcajul cruce albastră care, dacă am înţeles corect, merge cumva în paralel cu şoseaua, urmând să coboare după vreo 12 km către Cheile Vârghişului.



La urcarea în tractor, s-au cam despărţit oamenii care se înscriseseră împreună în tură. Iniţial au încercat să-şi ţină locuri unii lângă alţii dar, în lipsa unui culoar de trecere, locurile “rezervate” erau rând pe rând ocupate de cei care se nimereau să urce în remorcă în acel moment, pe principiul că trebuie să te aşezi pe cel mai în faţă loc posibil, astfel încât să se aşeze mai repede fiecare proaspăt urcat. Eu, urcând imediat înainte (sau după, cine mai ştie?) Daniel am prins loc destul de aproape de el dar nu am putut vorbi pe drum din cauza zgomotului. Chiar nu ştiam cum e să auzi în continuu zgomotul unui tractor timp de aproape o oră. Acum ştiu. E destul de neplăcut... La zgomot s-a adăugat fumul iar cu timpul s-au adăugat şi coborârile “în dinţi” pe care mă temeam să nu sar din remorcă şi balansul stânga- dreapta din zona neasfaltată care s-a dovedit un adevărat chin. Unii erau destul de relaxaţi, eu eram cu mâna strânsă pe o bară situată la un om mai în dreapta. Totuşi, în fotografii sau observându-mă reflectat în geamul de la cabina tractorului, se pare că am cam zâmbit în timpul incomodei tractoreli.


Mersul cu tractorul a avut totuşi şi o parte (mai) bună (decât mă aşteptam). Discutam cu Daniel că e posibil să mergem în remorcă aşezaţi pe jos, motiv pentru care aveam la îndemână nişte saci de gunoi pe care să ne putem aşeza. N-a fost nevoie de saci pentru că, în remorci, fuseseră aşezate bănci de lemn peste care puseseră câte o pătură, astfel încât suspensiile nu tocmai eficiente să fie cumva compensate cu nişte bănci nu foarte tari. Prin urmare, deşi destul de crispat, am putut privi în jurul meu, având ocazia să observ locuri frumoase, ireal de verzi, potrivite pentru nopţi frumoase petrecute în cort. La terminarea tracto-cursei, parcă pentru a compensa chinul din ultimele minute, cineva s-a oferit să-mi dea jos rucsacul din remorcă pentru a-mi fi mai uşoară debarcarea. Îi mulţumesc şi cu această ocazie! :) Cam de aici, încet- încet, au început interacţiunile între oameni care, până la coborârea din tractor, s-au cam ignorat reciproc.


 


După un timp în care fiecare s-a putut uşura mai mult sau mai puţin departe de privirile celorlalţi (fetele, după cum era de bănuit, s-au străduit să meargă cât mai departe deşi li se sugera că pot să se ascundă şi după un fir de iarbă, dacă nu găsesc ceva mai bun) ne-am pus rucsacii în spate şi, cu Bogdan şi cu ghidul de la Lumea Pierdută în frunte, am avansat câţiva paşi către chei. 


Puţin înainte de primul pod ghidul ne-a dat o mică lecţie de geologie pe care nu prea a ascultat-o nimeni. Eu m-am simţit un pic ca în zilele de practică geografică în care Sârbu, Nedelea, Săvulescu, Ene sau Mutihac ne povesteau lucruri pe care nu aveam să le reţinem niciodată deşi, cinstiţi fiind, ar fi fost logic măcar să ne străduim să reţinem câte ceva.

 
 

 


Aveam să văd în sfârşit podurile cu grijă montate pentru vizitarea cheilor, poduri pe care de vreo doi ani le-am tot admirat în fotografiile norocoşilor care găsiseră mijloacele necesare pentru a ajunge acolo, asta implicând şi găsirea unei soluţii pentru parcurgerea celor 25 de km care despart cea mai apropiată gară (cea din Augustin) de intrarea în chei.





Recunosc că, pe unele poduri, cele cu balans destul de mare, m-am simţit nesigur. Am mai simţit un oarecare pericol pe podurile pe care simţeam că ne-am adunat mai mulţi oameni decât pot ele duce. Din fericire, până la finalul vizitei, niciunui pod nu i-a fost depăşită rezistenţa. Le mulţumesc celor de la Lumea Pierdută pentru că au luat în calcul şi posibilitatea ca un grup de 50 de oameni să viziteze cheile, provocând înghesuială pe poduri.

Am trecut oarecum disciplinaţi, în grupuri de câte trei, doar pe podul la baza căruia un indicator asemănător cu cele rutiere sugera că podul nu suportă mai mult decât greutatea unei familii tată+ mamă+ plod (adică 200 kg). La întoarcere, eu cel puţin, am încercat să las spaţiu suficient între mine şi cei care treceau podurile în faţă sau în spate. Nu făcusem baie în râul tulbure la dus deci mă străduiam să nu fac nici la întors.

Puţin după primul pod am dat de un sector mai stâncos, în traversarea unei mici cocoaşe. La urcare erau prize suficiente, la coborâre ne puteam folosi de un cablu montat acolo mai mult sau mai puţin strategic. Ghidul de la Lumea Pierdută ajuta persoanele care erau incomodate de acel sector dar au existat şi oameni (printre care am bucuria să mă număr) care au trecut ignorând mâna de ajutor oferită cu generozitate de ghid, oameni cât de cât obişnuiţi cu stânca.








A venit şi momentul în care vedem un grup pe partea cealaltă a râului şi ne întrebăm cum au ajuns acolo, având în vedere că râul e larg, probabil adânc, tulbure şi aparent netraversabil. Aveam să aflăm câteva minute mai târziu că au traversat pe un pod după care s-au întors din drum, pe malul celălalt. În ce scop? Pentru că peşteră...

Între timp o fată se convinsese că are dreptate Bogdan când vorbeşte de Cheile Vârghişului ca despre o zonă de plimbare romantică. Fata a venit cu argumentul că este tare romantic să vezi în faţă atâtea funduri. Ironia a făcut că, în timp ce o auzeam, la câţiva metri în faţă am remarcat un fund dolofan de fată. :) Dacă vreo stimabilă doamnă sau domnişoară s-a excitat privindu-mi posteriorul, să dea un semn. Putem planifica şi alte momente în care să mi-l privească. Să şi pună mâna, eventual! :))

Ajungem sub Peştera Şura Cailor, trecem podul şi ne îndreptăm şi noi spre Peştera Mare de la Mereşti. Marcajul se schimbase, din cruce albastră în bandă galbenă. 


Urcăm întâi nişte trepte de pământ tasat, solidarizat cumva cu nişte folii, continuăm pe nişte scări metalice sănătoase pe care, tot din cauza grupului mare, nu prea am avut ocazia să le savurez. În gura peşterii ghidul ne-a povestit despre invaziile tătarilor şi despre modul în care se descurcau localnicii cu acele ocazii. Aşa am aflat de unde îşi trage numele turnul de peste drum de Peştera Mare de la Mereşti. 



 

În dreapta intrării mi-a atras atenţia o cruce. Nu ştiu de ce, m-am jenat să o fotografiez. Acasă, am regretat că nu ştiu ce nume era trecut pe cruce, fiind curios dacă este vorba de crucea celui care a murit în peşteră, acum câteva zeci de ani, conform celor menţionate pe speologie.org.

La câţiva metri de intrare, într-o boltă aparent fără continuitate, am văzut un liliac zburând. L-am trezit din somn, săracul... Aveam să mai văd unul, în aceiaşi peşteră, câteva minute mai târziu, aproape de sfârşitul zonei pe care am vizitat-o (adică aproape de scara metalică pe care a urcat fotograful oficial pentru a face minunăţia de fotografie pe care o puteţi vedea aici). Înainte de a se anunţa retragerea, organizatorii au propus un exerciţiu de adaptare: beznă şi linişte pentru câteva clipe. Emoţiile claustrofobice au dispărut după ce momentul poetic a fost întrerupt brutal de o băşină. :)

Dat fiind că poteca era de cele mai multe ori îngustă şi că grupul era mare, era dificil să găseşti locuri din care să fotografiezi fără să blochezi circulaţia. Asta m-a făcut să-mi propun revenirea în zonă, singur sau măcar în grup (mult) mai mic. Am remarcat totuşi că majoritatea oamenilor din grup îmi permiteau să mă reintegrez rapid în coloană, după micile evadări.

După ce am părăsit prima peşteră din program (unde îmi făcusem mici griji pentru cei rămaşi mai în urmă, cu lumină puţină, motiv pentru care am simţit că e bine să întorc frontala către ei), ne-am întors o vreme pe bandă galbenă, în dreptul podului ni s-a alăturat crucea albastră după care, un pic mai târziu, banda galbenă a fugit de lângă noi brusc, urcând abrupt către dreapta. Cândva, sper să ajung să urc şi eu pe acolo. De fapt, sper să ajung pe toate potecile marcate menţionate pe harta administratorului rezervaţiei.





 


Am mai mers o vreme pe râu în sus dar, relativ curând, s-a anunţat întoarcerea. Dacă aş fi fost de capul meu, cred că mergeam până în Mereşti, chiar dacă, din spusele lui Bogdan, rezulta că mai departe peisajul este monoton. Dar cum poate să fie natura monotonă? Sunt sigur că aş găsi imagini plăcute şi dincolo de teritoriul extrem de turistic al Văii Vârghişului.

Cultul din mine s-a trezit într-un loc în care am ajuns din urmă ghidul care discuta nu ştiu ce cu Daniel. Apucă să spună ceva de apa care dispare în punctul x urmând să reapară în punctul y (nu mai ştiu cum se cheamă elementele de relief carstic implicate) iar eu sar cu întrebarea:
Aţi folosit markeri ca să aflaţi unde revine apa la suprafaţă?
Ghidul lasă pentru o secundă impresia că l-am pus în încurcătură dar se prinde imediat ce vreau să spun şi anunţă triumfător:
Da. Am înroşit apa.
Uite cum îşi aduce omul aminte chestii citite cu mulţi ani în urmă în cursuri universitare sau în cărţi adresate publicului (ceva mai) larg... Mi-e ciudă că n-am reuşit să-mi amintesc cum sunt denumite în română chestiile astea care se folosesc pentru determinarea direcţiei în care curg apele subterane. Indicatori, parcă... Se vede că nu am mai pus mâna de secole pe cursul de hidrologie... M-ar renega Sârbu dacă ar afla! :D
Mergând de data asta pe râu în jos, aveam să ne oprim în gura Peşterii Şura Cailor unde s-a declarat pauză de masă. 


Eu cu Daniel am pornit aproape imediat spre adâncul peşterii, Daniel mergând până la capătul sectorului vizitabil în picioare, eu oprindu-mă înaintea unui sector îngust. Fac o poză când mă întorc din drum şi constat că mi-a apărut o fată în cadru. :) Nu băgasem de seamă până atunci că e cu noi în grup. De fapt, cred că e aproape imposibil să ţii minte câte ceva despre fiecare membru al imensului grup de 50 de oameni. Schimbăm câteva vorbe în drum spre gura peşterii. Mi s-a părut interesant că nu am fost singurii tentaţi să descopere imediat ce se ascunde în întuneric.


Rumegăm câte ceva (mă mir într-o oarecare măsură când observ că cineva îşi cărase primusul pentru a încălzi nu ştiu ce conservă) apoi vizităm şi oficial Peştera Şura Cailor. 


 

 


La a doua încercare am mers şi eu până la capăt. Luându-mă după Bogdan, îmi las şi eu pe jos rucsacul înaintea sectorului îngust, urmând să îl recuperez la întoarcere. Acolo unde galeria pierdea atât de mult în înălţime încât nu puteai înainta decât târâş ne-am oprit. N-a îndrăznit nimeni să treacă târâş mai departe. La întoarcere mă dezorientasem aşa că am întrebat pe cineva pe unde continuăm. Fără îndrumare, probabil m-aş fi învârtit o vreme pe marginea sălii până să regăsesc ieşirea... Ca să zic aşa, nu prea am faţă de speolog!

 


Ieşiţi din nou la lumină observăm că a început să plouă destul de tare. Deşi ieşirea din chei era la vreo 15 minute de mers, nimeni nu s-a grăbit spre tractor. De fapt, ce sens ar fi avut să se grăbească cineva spre tractor? Oricum nu ar fi încăput toată lumea în cabină, la acoperiş. :) În gura peşterii în schimb ne puteam adăposti toţi. Dar tentaţia descoperirii a învins şi de data asta. Bogdan a mers alături de ceilalţi oameni suficient de curioşi spre Gaura Tătarilor. 



Ieşind din Peştera Şura Cailor spre dreapta se merge pe poteca marcată până în dreptul unui copac cu bandă roşie forestieră după care, pe o potecă destul de abruptă, începi să urci. Ceva mai sus observi o altă potecă venind de jos, potecă aparent mai uşor abordabilă. Ceva mai sus poteca spre Gaura Tătarilor pare să se piardă în frunzişul căzut pe jos. Bogdan, deşi mai fusese de câteva ori acolo, a trebuit să cerceteze un pic până să ne transmită să-l urmăm în continuare. Pe aici am schimbat câteva vorbe cu un alt membru al grupului pe care nu îl remarcasem până atunci. Acest omuleţ, cu iniţiativă, a observat o urmă vagă de potecă înspre stânga, opusă celei pe care se străduia Bogdan să o ţină. 


Aveam să aflu mai târziu că poteca din stânga ar ajunge la un punct belvedere pe care, probabil, l-am văzut zilele următoare într-o filmare postată pe FB. Victorioşi până la urmă, ajungem şi în ochii tătăreşti. Cât căscam ochii pe acolo, mă trezesc stresat de o nevoie lichidă. Ocolesc prin dreapta ochii în ideea de a mă ascunde după stâncă dar... dau de o a treia arcadă pe care nu o văzusem în fotografiile nimănui. Pentru că se vedea perfect din partea cealaltă (unde, nu mi-e clar cum, ajunseseră câţiva oameni) am amânat nevoia şi l-am chemat pe Daniel să vadă şi el minunea. Între cele două arcade din pozele tuturor şi cea de a treia arcadă observ linia unui traseu de căţărare la care Daniel aprecia faptul că puteai ajunge uşor la primul piton, astfel încât să fii destul de bine asigurat.

Odată coborâţi de la Gaura Tătarilor ne întoarcem la Peştera Şura Cailor, recuperăm membrii grupului care nu au urcat cu noi şi ne întoarcem, de data asta de tot, spre ieşirea din chei. În câteva minute, plouaţi, ajungem la tractor. Aici, organizatorii au îndepărtat prelatele cu care protejaseră băncile cât am fost plecaţi, au scurs cantităţile destul de mari de apă care se adunaseră în ele apoi ne-au invitat să urcăm. De data asta m-am nimerit pe ultimul rând din remorca din faţă, cu rucsacul în spate. De teamă să nu mă trezesc în timpul mersului picând între remorci, mă ţineam strâns de o bară din spate. Pentru că afară ploua infernal (şi noi nu ne iubeam prin mansarde, deşi pe multe mândre purtătoare de sâni le-aş fi iubit pânâ la adânci bătrâneţi, dacă ar fi fost atracţie reciprocă) prelata a fost întinsă peste noi astfel încât peisajul la întoarcere mai mult l-am ghicit, asta deşi o fată cu iniţiativă din faţă- stânga a avut grijă să ţină mult timp “fereastra” deschisă, ridicând prelata în dreptul ei.

Reajunşi la marginea localităţii, ne-au urcat repede în autocar şi, după câteva minute, am pornit spre casă. Bogdan ne-a consultat cu privire la părţile care pot fi îmbunătăţite din punct de vedere organizatoric (mi-am amintit cu ocazia asta de insistenţa cu care Răzvan Ilie îmi cerea să critic ceva la tura pe care o organizase) eu trăgând concluzia că, din elementele pe care Bogdan le poate controla, i-aş reproşa într-o oarecare măsură doar mica ezitare pe urcarea spre Gaura Tătarilor; dintre elementele care nu puteau fi controlate (total) de el m-am “plâns” de ploaie şi de destul de stresanta plimbare cu tractorul. Un alt element negativ pe care nu prea îl putea controla el, de care mi-am amintit în timp ce scriam, este faptul că, dacă am observat corect, unele fete au rupt câteva flori din cele întâlnite pe traseu prea puţin conştiente de faptul că am putea vorbi de specii endemice, monumente ale naturii ameninţate cu dispariţia, sursă de hrană pentru cine ştie ce gâză rară.

Totuşi, bazându-mă pe faptul că în cea mai mare parte a timpului petrecut alături de Hss m-am simţit bine, cred că o să îi mai fiu client şi cu alte ocazii. Ca să zic aşa, o tură pe Ciucaş, în Ţara Luanei sau în Cheile Tişiţei mă atrag destul de mult.

Pe la 21:30 debarcam din autocar în Piaţa Unirii şi puţin după 22:00 ajungeam acasă.

În tura asta mi-am băgat picioarele pentru prima dată în bocancii aceştia. Mi-au lăsat impresie bună, fiind confortabili şi stând suficient de bine la capitolul aderenţă. Dacă se vor dovedi şi rezistenţi în timp voi începe să acord încredere bocancilor vânduţi de Decathlon. Deocamdată, am vrut să încerc altceva cu preţ relativ mic, diferit de bocancii Grisport cu care mă obişnuisem în ultimii ani să merg iarna prin oraş şi vara în drumeţii relativ simple.