Nebun...

Nu, nu este vorba de Nebunul de alb al lui Imre... Ieri mi-a ieşit în cale un nebun în carne şi oase. Plec spre parc gândind că nu mă va muşca în fiecare duminică potaia vecinei (pe care, de la muşcătură, n-am mai întâlnit-o). Dar fiecare duminică trebuie să aibă accidentul ei... De data asta mi-a ieşit în cale un nebun căutând într-un coş de gunoi. Aparent inofensiv până m-am apropiat. Nu ştiu ce dracu avea în mână (o bucată de plastic sau altceva) dar, când am ajuns în dreptul lui, a făcut gestul de a lovi. Nu ştiu de ce dar parcă anticipasem gestul său şi am tâşnit câţiva metri în fugă. Nebunul striga ceva în urmă dar cui îi mai păsa? Ceva metrii mai încolo mă ajunge un nene pe care acelaşi nebun încercase să-l lovească. Din câteva vorbe ne-am pus de acord că suntem suficient de grăbiţi aşa că nu ne complicăm cu un anunţ la 112. Indiferenţă care atrage indiferenţă. Din cauza asta am încetat să mai cer celorlalţi să mă înţeleagă sau să mă ajute.

Câteva ore mai târziu revin în zonă dar nebunul dispăruse. Sper să fi dispărut definitiv nu de alta dar trec des pe acolo şi nu mă încântă ideea unei reîntâlniri.

În orele trecute fusesem la plajă. Am încercat să ignor oamenii din jur şi să mă arunc asupra Pendulului... Într-o oarecare măsură am reuşit. Sunt acum la pagina 661 (din 740 incluzând şi postfaţa). E aproape ziua în care voi termina şi cartea asta. De ceva vreme mă gândesc că aş prefera să mă înţeleg mai rău cu cărţile în schimbul unei mai bune relaţii cu oamenii... Totuşi, cale de vreo 4 ore petrecute în parc, mi-au mai sărit în ochi din când în când trupuri, culori, gesturi, păsări, gâze... Un gest, mai degrabă închipuit decât văzut, mi-a stors emoţii rar trăite... Acelaşi gest, în alt loc, trezind alte emoţii sau cel puţin intensităţi diferite ale aceleiaşi emoţii...