Nesomn...

Uite că e aproape miezul nopţii şi, fără a avea o stare deplorabilă, mă trezesc că nu am somn... Aşa că intru pe blog şi scriu câte ceva...

Constat că e mai bine când reuşesc să scap de pre şi postprocesări. Mica problemă e că nu reuşesc prea des. Dacă stăteam să preprocesez ratam concertul de ieri din Iron City... Şi nu era bine.

Constat că nu este bine să eviţi un loc doar pentru că e posibil să întâlneşti acolo un om cu care, din motive mai mult sau mai puţin copilăreşti, nu vrei să te vezi. Ducându-te s-ar putea să ai surpriza ca perceputa (bold deloc întâmplător) drept posibilă neplăcută întâlnire să nu aibă loc. Şi atunci? Şi dacă întâlnirea are loc? Sunt totuşi oameni pe care, nici cu mari eforturi ale imaginaţiei, nu-i poţi vedea rănindu-te... Măcar cu ei întâlneşte-te de câte ori se iveşte ocazia!

Mi se atrage atenţia că n-ar fi deloc stupid ca, după o grămadă de vreme, să spun unei persoane care ocupă un loc oarecum important în gândurile mele nişte cuvinte care ar putea să placă, să supere sau să lase loc indiferenţei. Şi atunci, admiţând că îmi propun la modul cel mai serios să vorbesc, e preferabil să aştept momentul potrivit pentru o discuţie faţă în faţă sau să scriu imediat un e-mail? În ciuda micilor schimbări care apar în viaţa mea, totuşi o discuţie faţă în faţă mi se pare dificil de provocat şi al dracu de tulburătoare. Ascunde-ţi pe cât posibil emoţiile! O fi bine? Atunci să stric mare parte din posibilul efect scriind încă un e-mail? Şi chiar e raţional să anticipez un nou eşec? Later edit (23 octombrie 2009 23:12): eu chiar cred în acele cuvinte care se cer spuse? Este şi asta o întrebare importantă...

Sunt momente în care mă simt ca un copil nevoit să înveţe să trăiască. Sunt atât de multe emoţii, gesturi, cuvinte pe care le-am exprimat ori foarte rar, ori niciodată încât jumătatea de viaţă deja trăită mi se pare aproape în totalitate golită de sensuri... Dar, pentru un copil mare (roluri, roluri, roluri... natural sau cu mască? unde se termină viaţa şi de unde începe teatrul?), a învăţa unele lucruri pare dificil rău... O fi chiar imposibil?

Este oare cazul să îmi cer scuze pentru nişte reacţii inofensive dar totuşi regretabile? Sau e mai bine să merg mai departe pe principiul acelui fost şef care-mi spunea: "Lasă bă scuzele! Am deja podul plin de scuze!"?

Dileme...

Noapte bună!