Ieri am avut grijă de dimineaţă să pun în buzunar un notes nou şi un pix cu intenţia de a scrie seara câte ceva despre ultima seară Folk Frate pe 2009.
Ajung la muncă, am noroc de o zi oarecum liniştită în care muncesc constant până seara. Pun ordine în nişte hârtii lăsate baltă de alţii, hârtii de care oricum nu mai are nevoie nimeni. Muncă inutilă pentru dobitoci care se dedică unei cauze false... Răstălmăcind un pic vorbele unei domnişoare, sunt proşti cei care pun suflet într-un job care aduce orice, numai satisfacţii financiare nu... Ar fi de preferat să caut pentru viitorul mai mult sau mai puţin apropiat un job care să-mi ofere mai multă satisfacţie... Dar la ce nivel să mă opresc astfel încât să-l pot atinge şi, în acelaşi timp, să mă şi declar mulţumit de el, măcar pentru o vreme?
Seara mai stau ceva timp peste program pentru a nu ajunge prea devreme în centru. Plec până la urmă şi, încercând să găsesc imagini care să mă binedispună, pornesc la plimbare prin oraş. Tot plimbându-mă nu găsesc nimic suficient de plăcut în jur, nu găsesc nici ceva la care să poftesc (din nou mă declar enervat de faptul că, aproape de sărbătorile precedate de post, e din ce în ce mai dificil să găseşti un ceva cu brânză prin patiserii), obosesc, mă apucă plictiseala, constat că centrul degajat de zăpadă este o adevărată capcană (undeva pe la Romană chiar am căzut alunecând pe un luciu de gheaţă; n-am păţit nimic, în schimb mi s-a confirmat o teorie- explicaţie din psihologia mediului legată de atenţia acordată celuilalt), trec şi prin parcul de la Unirii şi mă văd prins între ideea de a bea un vin fiert şi de a mânca un mic şi ideea că m-aş simţi aiurea consumând ceva (nu ştiu exact ce dar exista un element care nu-mi inspira încredere acolo), îmi arunc un ochi şi la expoziţiile foto legate de revoluţie (în pasaj la Universitate şi pe gardul muzeului de nu ştiu ce de pe Calea Victoriei), într-un final constat că eram străin de starea de folk aşa că o iau spre casă.
Ajung, beau un pic de bere, mă bag în pat pe la 10, adorm greu, spre miezul nopţii...
Azi mă trezesc greu, cu aceiaşi senzaţie pe care o am de câteva săptămâni în urmă, senzaţia că nu am niciun motiv să mă bucur de o nouă zi, senzaţia că situaţiile trăite pot să nu fie deprimante dar, în schimb, nu reprezintă nici o direcţie către un greu de definit mai bine.
În căutarea unei direcţii mă-ntreb până la ce nivel e realist să sper într-o schimbare...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu