VSD în familie

A fost un final de săptămână interesant.

Vineri seară, dintr-o joacă, am ajuns să pedalez câţiva kilometri. Nu apucasem să scot la plimbare bicicleta "nouă" făcută din furca mea pusă pe fosta bicicletă a lui Daniel aşa că un imposibil de refuzat "Te rog, unchiu' Adi!" s-a dovedit a fii exact stimulul potrivit situaţiei. În ultimii ani îmi văzusem extrem de rar nepoata aşa că seara a fost cu atât mai plăcută.

Sâmbătă dimineaţă am avut programul obişnuit. După ce am răsuflat din nou uşurat în diverse momente din ora petrecută acolo (apropo! am constatat că, pe bicicletă, răsuflu uşurat după ce trec cu bine de un sector de drum dificil), m-am grăbit spre casă. Până să ajung mă sună Andrei, despre care tocmai auzisem că şi-a făcut dreaduri. Îi transmit un număr de telefon de la unul din fraţi urmând să-l întâlnesc şi pe viu ceva mai târziu. Ajung acasă, mănânc, dau jos blugii şi-i înlocuiesc cu un pantalon de trening (se pare că numai Maria a reuşit, vineri seară, să mă facă să pedalez în blugi), cobor şi încep să pedalez. Ajung la Cristi, rezem bicicleta de-un pom, apuc să-l salut pe Andrei şi apoi sunt "confiscat" de Maria. Ne-am jucat într-o zi cât pentru toţi anii în care ne-am văzut rar! :D Şi recunosc că mi-a pus la încercare condiţia fizică. :P Spre seară îi venise şi bicicletei mele rândul la reglaje aşa că ideea de a scoate pe cineva din casă pentru o plimbare cu bicicleta mi-a reapărut în minte. Prin urmare, înainte de a pleca spre casă, am trimis un sms cu propunerea unei plimbări de duminică.

Duminică nu a fost nimic blogabil până spre 14:00 când am fost sunaţi că se pleacă la pădure. Prin urmare, cam între 14:30- 19:00, am pedalat în familie. Am avut parte de o vreme superbă şi de traseu pe măsură. Am intrat pe DN3, am făcut stânga către Pasărea apoi, pe malul lacului, am traversat pădurea Pustnicul. Ieşim din ea înapoi în DN3, tăiem şoseaua, ajungem la calea ferată (ne aflam destul de aproape de Brăneşti), traversăm şi calea ferată, intrăm pe un drum care, până la urmă, ne-a scos în drumul stâlpilor din pădurea Cernica. Am mers şi prin Cernica aproximativ pe traseul pe care a fost competiţie în toamna trecută apoi ne-am retras spre mânăstire după care, pe şosea, încă pe lumină, am continuat spre casă.

Ca date de parcurs am notat peste 32 km parcurşi, aproape 3 ore efectiv state în şa, o viteză medie de 12,5 km/oră, şi o viteză maximă de 41 km/oră (probabil a atins-o Cristi în perioada în care făcusem schimbul de biciclete). Oricum, şi eu am prins o maximă de vreo 38 km/ oră.

Despre bicicleta "nouă", deşi ca aspect poate e mai slabă decât cea veche, am numai cuvinte de laudă. Pe şosea au fost momente în care, fizic, aş fi putut pedala mai repede dar nu mă ţinea psihicul la acea viteză. Prin pădure au fost câteva locuri în care mega range-ul şi-a făcut bine treaba reuşind să urc destul de lejer pante dificile. Pe o pantă aproape că era să mă răstorn de unde concluzia că bicicleta poate, fizic pot dar mai am de lucrat la tehnică.

Prin pădure era plin de floricele şi, din fericire, mişunau destul de puţini oameni. Într-un loc am simţit roata din spate cum îmi fuge pe o porţiune de noroi dar am reuşit să rămân în şa. În alte locuri, tot cu noroi sau cu treceri înguste între noroaie şi vegetaţie, am fost nevoit să cobor din şa. Au fost şi bucăţi de urcare neabordate în cel mai fericit mod, bucăţi pe care le-am terminat pe lângă bicicletă.

Cam asta ar fii de spus. Sper să apuc în seara asta să completez şi cu ceva filmări şi fotografii.

Şi ziua de duminică a fost plină de senzaţii plăcute. Cu atât mai plăcute cu cât, în felul lor, m-au "invadat" încă de dimineaţă.

Iar faptul că pe unele pasaje, tehnice dar nu foarte, am stăpânit bicicleta mi-a oferit un motiv în plus de bucurie. Chiar mă gândeam, în drum spre casă, că mersul pe bicicletă se numără printre foarte puţinele lucruri, dacă nu cumva este chiar unicul lucru, pe care le-am învăţat la timpul potrivit. Pentru asta un mare merit îl are bunicul care, cât am fost mici, a avut grijă de bicicletele noastre.