Săptămâna trecută pun mâna întâmplător pe o veche agendă. O răsfoiesc şi, imediat după copertă, găsesc o fotografie. Una dintre cele două fotografii pe care, cu nişte ani în urmă, le prezentam ca fiind singurele fotografii portret făcute de mine de care să fiu mulţumit. O fotografie din vara 2004, o fiinţă importantă, o poveste lungă şi un final în care fiecare a continuat pe alt drum dar, ironic, drumurile, deşi păreau paralele, uneori se mai intersectează.
Duminică ajung la o altă zonă de vechituri şi descopăr un bon de casă pe care nu credeam că l-am păstrat. Martie 2005, unul dintre rarele momente în care am simţit nevoia să fac un cadou. O relaţie care începea să se răcească, nu înţelegeam de ce. Reuşind să citesc, deşi era aproape şters după atâţia ani, cuvântul plus nu înţelegeam despre ce e vorba. Apoi, în câteva secunde, mi-am amintit că era vorba de pluş. Mi-am amintit de discuţii lungi şi argumentate logic purtate cu o prietenă cu care mă consultam atunci (interesant e că, peste ani, de la aceiaşi prietenă, am primit acel virus de messenger de care povesteam la final de aprilie). Mi-am amintit apoi cum, pe o ploaie uşoară care lăsa în urmă miros de praf urban umezit, am mai reţinut-o câteva secunde pentru a-i oferi, cu un gest stângaci probabil, poate mult prea gânditul cadou.
Peste două luni lucrurile aveau să se schimbe într-un mod şocant. Poveste tristă şi iremediabilă... Mâine se împlinesc 5 ani şi o lună de atunci...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu