Ziua a doua...

Mă trezesc dimineaţă, constat că picioarele se simt bine, e clar că plec tot pe bicicletă. Daniel încearcă să-mi îndrepte ghidonul aşa cum spunea că face de obicei în astfel de situaţii, adică fără să-l slăbească din imbus. Ei bine, n-a mers. A pus mâna pe imbus, a slăbit şi îndreptat ghidonul şi, pentru situaţia în care ghidonul mi s-ar părea în continuare puţin strâmb, mi-a dat un imbus să-l pun în rucsac.

Când am ieşit pe uşă mama m-a sfătuit să merg atent cu bicicleta, sfat care m-a enervat suficient încât să-i răspund în scârbă că NU o să fiu atent. Faza asta mi-a adus aminte că, între dragoste şi ură, ceea ce simt pentru ea (şi pentru tata) este mai degrabă ură.

La 9:10 plecam din faţa blocului şi pedalam, fără incidente de data asta, pe traseul obişnuit. Ajungeam la birou la 9:40 după aceiaşi 9,05 km parcurşi în 29 minute şi 6 secunde cu o viteză medie de 19,12 km/oră şi o maximă de 34,3 km/oră. În canalul de pe Petricani cineva aruncase o cracă, ca s-o semnalizeze cică... Pe Colentina o pietoană trecea pe roşu iar un şofer a frânat atât de gălăgios înainte de aceasta încât m-am speriat un pic pentru că maşina a frânat fix în faţa roţii mele care aştepta lângă refugiul de tramvai să vină verde.

Acum, la 18:10, mă pregătesc să plec spre casă. Această postare o să fie editată pentru a menţiona şi detaliile despre întoarcere.

Dar până atunci, o precizare importantă. Deşi nu m-am speriat foarte tare aseară, azi am ţinut neapărat să iau casca pe cap. În plus, mă gândesc să investesc curând şi în genunchiere şi cotiere, pentru situaţia în care voi mai cădea cu bicicleta.

Întoarcerea a fost de asemenea liniştită. Nu ştiu dacă dintr-un pui de superstiţie sau din alt motiv, am ocolit de data asta Doamna Ghica, ieşind în Colentina prin Teiul Doamnei. Ştiam că în această zonă există o patiserie dar... era închisă. Greu cu patiseriile pe traseul acesta...

La întoarcere am parcurs 9,54 km în 40 minute (plus 10 minute staţionări) cu o viteză medie de 15,19 km/oră şi o maximă prudentă de 26,4 km/oră. M-a şi plouat un pic dar... nu am simţit nevoia să scot pelerina din rucsac.

Pe drumul de întoarcere, nu pentru prima dată, am aşteptat mult până să trec intersecţia de la Socului unde este permanent verde pentru cei care virează dreapta iar eu... având dificultăţi cu încadrarea pe bandă, aştept cu bicicleta mai mult decât aş aştepta ca pieton. Poate pare ciudat dar, când sunt pieton, traversez mult mai relaxat faţă de situaţiile în care, pe lângă mine, mai am şi grija bicicletei care are cm un metru lungime şi mă tem mereu că ar putea fi agăţată de vreo maşină dacă forţez traversarea.

Tot la întoarcere, două momente aiurea cu pietoni.

Odată mi-a ieşit capul unui pieton de după o dubă parcată. Atât eu (îngheţat din frână) cât şi el am rămas blocaţi. Mi se pare că şi-a cerut scuze sau a emis oricum un mesaj de acest gen iar eu i-am zâmbit. Era de înţeles graba omului, ploua...

A doua fază se putea termina prost dacă pietonul nu ar fi fost atent. Mergeam, destul de tare, pe o alee paralelă cu şoseaua. Din dreapta apare destul de rapid un pieton. Nu apuc să frânez, ocolesc doar puţin prin stânga punctul în care credeam că ar fi putut ajunge. N-am ajuns într-o situaţie extremă pentru că, deşi destul de târziu, pietonul m-a văzut venind în viteză şi a îngheţat pe loc. Nu ne-am ciocnit şi este foarte bine că s-a terminat aşa. O ciocnire ar fi fost dureroasă atât pentru mine cât şi pentru celălalt.

Culmea, deşi într-o situaţie asemănătoare am fost apostrofat (pe nedrept, ziceam eu atunci, pentru că mergeam pe şosea, nu pe trotuar) de data asta nu s-a auzit nicio vorbă în urma mea.

Chiar mi se povestea în urmă cu câteva săptămâni o ciocnire biciclist- pieton în urma căreia pietonul a fost lovit (nu ştiu cât de superficial) iar biciclistul s-a ales cu julituri. În povestea auzită era vorba de un pieton dintr-o turmă care se încăpăţânase să treacă pe roşu pentru că nu se apropia nicio maşină...

Am putea trage concluzia că pietonul nu se teme decât de maşini şi, probabil, motociclete?