Un an...

Mă găndeam duminică seară la un rezumat al ultimului an, cu puţine şi mici bune şi, probabil, câteva rele...

Am învăţat să exprim unele lucruri, învăţând în acelaşi timp că există cuvinte care nu primesc răspuns. Am făcut exerciţiul acesta de 4 ori, ultima dată într-un lung sms trimis duminică seară, moment după care, oarecum surprinzător, s-au terminat lacrimile... Sunt în mare parte (dar nu în totalitate) convins de adevărul celor scrise în lungi e-mail-uri sau pe sms.

Am învăţat că unii oameni te apreciază suficient de mult încât dispariţia ta, pentru o vreme, din lumea lor, să nu dilueze până la dispariţie relaţia. Acestora nu pot decât să le mulţumesc pentru că, prin gesturi aparent mărunte, reuşesc să provoace clipe de bucurie.

Am învăţat că, exprimând lucruri incomode, unii oameni aleg să nu te mai contacteze, să nu te mai urmărească. Aici aş da un exemplu banal, o listă de persoane care-mi urmăreau nişte update-uri, listă care s-a redus cu două persoane cu care, la rândul meu, simt că aş mai avea extrem de puţine lucruri de vorbit.

Am învăţat că unii bătrâni sunt atât de convinşi de corectitudinea gesturilor pe care le fac încât insistă în unele obiceiuri deşi, cred eu, am dat cel puţin odată de înţeles că nu mă bucură deloc gesturile lor atâta vreme cât aceste gesturi vin, după părerea mea, prea târziu... Şi aşa seara de duminică a fost, pentru mine, la fel de urâtă precum m-am obişnuit în ultimii ani, strict din cauza unor condiţii generale şi a părinţilor care, deşi încearcă ceva, nu ştiu şi nici nu au mijloacele necesare să facă bine ce-şi propun. În plus, părerea mea este că degeaba fac acum ce fac de moment ce gândurile mele la adresa lor, datorită impresiei generale lăsate de ei în 34 de ani, sunt mult prea rar binevoitoare. Să spunem că accept faptul că nu au intenţionat să aibă asupra mea influenţa negativă pe care au avut-o dar... lipsa intenţiei sunt de părere că poate compensa doar în mică măsură vina lor...

Am învăţat că e trist dar nu cu adevărat tragic să renunţi (definitiv sau doar pentru o vreme doar timpul va demonstra) la cele mai puternice şi mai vechi pasiuni.

Am redus aproape de tot consumul de alcool şi cofeină. În săptămâna trecută, după berea de marţi (plăcută întâmplare) a urmat, din cauza stării de agitaţie induse de senzaţia că orice aş face fac prost, doza de Red Bull de sâmbătă. Nici nu mai ţin minte de când nu mai pusesem gura pe Red Bull... Trist regres... :(

Am lăsat unora impresia că viaţa mea este mult mai bună decât în urmă cu câţiva ani. Ei bine, aceştia se înşeală. Viaţa mea e la fel de seacă doar că, ştiind acum că oamenii din jur de obicei nu mă pot ajuta, am ales să exprim mult mai rar ce simt.

Am aflat că uneori nu există o decizie mulţumitoare în situaţii în care eşti rupt între nevoia satisfăcută de un semn de bunăvoinţă din partea cuiva (individ sau grup) şi nevoia de a-i urla acestuia că nu ai nevoie de acel gest atâta vreme cât gestul reprezintă o simplă discontinuitate, nu o regulă.

Un an în care, uneori, am râs atât de mult încât ajungea să mă doară capul din cauza asta. Totuşi, reprizele de râs nu au schimbat din temelie viaţa mea deci le declar inutile.

Un an în care nu am mai cunoscut niciun om care să-mi stârnească în mod deosebit interesul.

Un an în care am aflat că a organiza o tură pe carpaţi.org sau a participa la un concurs de biciclete nu reprezintă o plăcere orgasmică.

Am învăţat că oamenii te plac uneori pentru cine ştie ce chestie măruntă pe care o faci bine dar nimeni nu te place suficient de mult încât să poţi considera că ai o relaţie serioasă bazată pe iubire, respect, încredere reciprocă şi asumarea responsabilităţii.

Un an în care am sperat şi am pierdut speranţa.

Un an în care am observat că oamenii refuză să-ţi acorde dreptul de a-ţi numi singur priorităţile. Da, mi s-a reproşat că nu mai merg la munte dar persoana care mi-a reproşat nu ştie, sau poate ştie şi nu înţelege, de ce nu mai pot şi nu mai vreau să merg...

Un an în care persoane de la care aşteptam semnale pozitive şi-au bătut joc de mine neţinând seama de nevoile mele. Mai mult decât atât, m-au "ajutat" să ajung în imposibilitatea de a-mi satisface vechi pasiuni (şi vorbesc aici de bicicletă şi munte, explicaţii în plus voi da probabil altă dată).

Un an în care am ajuns să mă compar cu nişte "ierbivore" adică persoane consumatoare de etnobotanice şi, culmea, să consider că îmi este defavorabilă comparaţia...

Încercând o concluzie, consider că a fost mai degrabă un an trist...

Prin urmare, nu mă mir deloc că l-am încheiat aşa cum mă obişnuisem, fără senzaţia că am ce sărbători de ziua mea, cu dorinţa ca părinţii să renunţe în sfârşit la obiceiul lor idiot prin care încearcă să-mi dea senzaţia că aş fi important pentru ei deşi şampania şi tortul lor nu mai satisfac demult vreo nevoie puternică de-a mea. Sper să nu treacă prea multe zile până când aceste semne ale "fericitei" mele aniversări să dispară din frigider. Oricum, nu am nici cea mai vagă intenţie să pun în gură vreo picătură de şampanie sau să mănânc o linguriţă de tort. Simt falsul urlând din cele două şi consider că ar fi de-a dreptul masochist din partea mea să accept fixaţia lor şi să le las impresia că mă bucur şi dau din coadă, ca un maidanez nenorocit, pentru o picătură de "afecţiune".

Accept semne de afecţiune, de altă natură decât cele din obiceiurile părinţilor, din partea unor persoane cu care nu consider că mi se cuvine să am o relaţie profundă. Dar din partea celor care mi-au distrus viaţa, deşi rolul lor era să mă pregătească pentru o viaţă frumoasă, nu pot accepta acum aşa ceva.

Din toate astea cred că rămâne doar amintirea poate singurei aniversări în care speram să se schimbe frumos viaţa mea. Povestea acelei aniversări, pentru cei care nu mă cunosc de prea multă vreme, este scrisă aici. Mă gândeam acum că aş putea căuta fotografiile din acea tură şi le-aş putea posta pe undeva să le vedeţi şi voi...