Aseară, accesez un vechi cont de e-mail pe care intru din ce în ce mai rar în ultimii ani. Aici, apărută de aiurea (încurcate sunt căile messengerului, ar spune cineva), văd o fotografie în dreptul unui id la ale cărui update-uri nu credeam că mai am acces. În fotografie o cameră goală, cu o fereastră în capăt. "Citesc" în fotografie că este casa proaspăt achiziţionată de ea. Cum ar spune Andrieş, e adevărat, ştiam că o să se întâmple doar că durează de atâţia ani... Cu un amestec de bucurie (pentru reuşita ei, o persoană pe care am apreciat-o foarte mult cândva) şi invidie (la adresa succesului ei), m-am gândit câteva clipe să-i las un mesaj în care s-o felicit pentru achiziţie. După mai bine de 7 ani de plătit chirie... Mai târziu mi-am amintit că ea nu mai are de gând să stea la poveşti cu mine, mi-am dat seama că m-ar nemulţumi absenţa răspunsului ei, am conştientizat odată în plus că sentimentele mele faţă de ea sunt amestecate aşa că am decis să tac deşi degetele aveau tendinţa să se repeadă în taste cu o viteză mai mare decât cea a gândului.
Şi poate nu aş fi scris nimic dacă nu mi-aş fi amintit că, de curând, o altă cunoştinţă de-a mea a făcut public faptul că a cumpărat o casă. O cunoştinţă doar virtuală de data asta... O cunoştinţă care seamănă cu prima cel puţin dintr-un punct de vedere... Atât casa de pe messenger cât şi casa de care aflasem mai devreme sunt locuite de femei care au afirmat în mod repetat că nu intenţionează să se căsătorească. Motivele primei femei pomenite în acest text le cunosc, pentru cea de-a doua am doar vagi bănuieli.
Ei bine, observând cum aceste femei sunt suficient de puternice din punct de vedere financiar încât să-şi permită singure câte o casă dar insuficient de comune în convingeri pentru a avea dorinţe simple gen soţ şi copil, m-am gândit din nou că viaţa este nedreaptă atâta timp cât oameni cu dorinţe atât de comune nu reuşesc nici printr-un efort financiar de cuplu să ajungă proprietarii unei locuinţe decente.
M-am surprins din nou gândind că e inutil să-ţi baţi capul cu cumpărarea unei locuinţe atâta vreme cât nu ai nici cea mai vagă intenţie de a creşte un copil în ea.
M-am întrebat din nou ce le face pe aceste femei (despre care ştiu sau doar bănuiesc că şi-ar fi putut permite o veşnicie atât să plătească chirie cât şi să călătorească, pasiunea pentru călătorii fiindu-le comună şi aflându-se printre motivele pentru care am ajuns să le cunosc) să îşi dorească suficient de mult să se stabilească la casa lor încât să-şi cumpere casă, chiar cu preţul răririi călătoriilor .
Dacă stau un pic să mă gândesc constat că astfel de evenimente contribuie activ la consolidarea schemei conform căreia mă consider inferior. Pornind de la aceste modele mă întreb deseori cu ce sunt eu mai prost/ slab/ nepriceput/ ghinionist sau cine mai ştie cum ca să nu-mi permit casa mea... Şi pentru a încerca uciderea schemei îmi imaginez uneori că este nerezonabil să mă compar cu persoane care au fost pur şi simplu mai norocoase/ mai bine organizate încă din adolescenţă/ mai puternice/ cu avantaje mai mari ca ascendenţă.
De dragul coerenţei, mă întreb dacă, în ipotetica prezenţă a puterii financiare, aş fi la rândul meu tentat să-mi cumpăr casa mea chiar dacă nu s-ar arăta nicio oportunitate legată de întemeierea familiei şi apariţia unui biped micuţ care să mă alerge şi să strige: Tati! Tati!
Sunt prea multe ipoteze totuşi... Sunt situaţii în care e greu să anticipezi cum ai reacţiona... Sunt situaţii de genul văzând şi făcând... Oare aş renunţa la stilul meu de gândire clasic- conservator dacă aş ajunge în situaţia celor două? Oare aş fi mai puţin critic la adresa lor dacă aş trăi şi eu un scenariu asemănător?
În acelaşi timp, am luat în calcul şi improbabila situaţie în care mi-ar pica în cap, ca moştenire sau la fel de improbabil cadou, o locuinţă goală. Oare aş intra în panică la gândul că, din resursele mele limitate, ar trebui ca, treptat, să o mobilez, să o dotez cu aparatura necesară, să achit cheltuielile pe care le implică ipotetica proprietate?
Nu am idee cum ar sta lucrurile dacă situaţia reală ar fi un pic alta. Ce ştiu sigur este că secunda de invidie îşi face când şi când prezenţa printre neuronii mei.
Mi-ar fi plăcut ca viaţa mea să se fi derulat un pic altfel?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu