miercuri, 7 martie 2012

Un alt 7 martie

Se întâmpla în urmă cu 7 sau 8 ani... La ora asta eram mulţumit pentru puterea de convingere de care dădusem dovadă în ultimele zile dar şi plin de emoţii legate de seara de care-mi legasem probabil ceva mai multe speranţe decât era cazul.

Vine seara, ea întârzie aproape 30 de minute, nu răspunde la telefon aşa că sunt liber să-mi imaginez ce se întâmplă. Mă gândesc că nu îi este bine şi că aş merge să am grijă de ea dacă mi-ar cere, chiar dacă astfel programul serii s-ar compromite. Dar dacă nu răspunde nu ştiu ce să fac.

Într-un târziu apare. Îmi spune că a lăsat intenţionat telefonul acasă. Îndeasă într-un buzunar zambila pe care i-o ofer, cu o totală lipsă de bun simţ, de parcă ar fi vrut să scape de ea cât mai repede. Îi iert asta, neînţelegând atunci că ceva din ea ar fi preferat să scape de mine cu aceiaşi viteză.

Se declară nemulţumită de faptul că-i făcusem program pentru câteva ore. Intrăm totuşi la teatru deşi eu eram deja dezamăgit de felul în care se petreceau lucrurile. Nici dezamăgirea despre care vorbesc acum n-am perceput-o atunci. Pe atunci nu mă întâlnisem nici cu conceptul de rezonanţă afectivă. Acum ştiu că, din acest punct de vedere, pe atunci eram de tip secundar în timp ce acum, după o evoluţie care mă surprinde într-o oarecare măsură, tind să migrez către tipul primar. Pentru teoria rezonanţei afective, vezi referirile la chestionarul caracteriologic Gaston Berger din Cornel Havârneanu, Cunoaşterea psihologică a persoanei, pagina 185 (Editura Polirom, 2000).

Piesa-i gata... Ea devine un pic mai relaxată şi spune că am ales bine... Pentru mine parcă era prea târziu... Ne îndreptăm spre case. Pe atunci, într-o oarecare măsură, aveam comun traseul spre casă. Acum ea s-a mutat în alt colţ de oraş.

Ultimele secunde... Din ce în ce mai puţin entuziasmat mai găsesc resurse şi pentru a-i strecura felicitarea pe care o alesesem cu greu cu o zi în urmă.

Fără dragoste... ea nu doreşte aşa ceva... Fără dragoste... Găsiţi voi felicitare cu mesaj rezonabil în care să nu fie cumva sesizabilă dragostea! Eu, atunci, eram convins că am reuşit. Totuşi, a doua zi, am fost criticat. Putea să fie un sfârşit de poveste dar nu am fost suficient de competent pentru a-mi da seama de asta.

A fost din ce în ce mai rău...

Acum, după cum insista ea acum nici eu nu mai ştiu câţi ani, fiecare merge pe drumul său. Drumul ei este presărat cu petale de trandafiri deşi ei nu-i plac trandafirii (asta dacă nu o fi ajuns să-i accepte până la urmă) iar drumul meu e presărat cu spini, deşi nu-mi plac spinii. Asta se întâmplă probabil şi pentru că nu are toată lumea tătic rector...

A fost un mare pas pe calea pierderii încrederii în oameni. Deşi au fost mai mici, au mai urmat şi alţii.

Aş căuta în continuare un om dar... după atâtea nereuşite nu mai am curaj.

Acum nu-mi mai pasă dacă, aşa cum s-a nimerit în acea perioadă, obţin o mică mărire de salariu care să-mi permită să o invit la teatru odată pe lună. Poate pentru că, după acea seară, nu a urmat o alta. Poate pentru că în prezent, deşi-mi place o altă femeie care, într-o oarecare măsură, frecventează teatrele, nu mi se mai pare o idee bună să îi fac vreo invitaţie. Asta pentru că, între dorinţele mele şi ale ei pare să fie o diferenţă ca de la cer la pământ. Şi atunci, de ce să insist să găsesc unicul punct în care ne-am putea întâlni dacă acest punct reprezintă un atât de mic procent din viaţă?

Nu-i mai bine să-mi amintesc sugestia Denisei? Dacă ei nu-i pasă de sentimentele mele atunci nu are sens să pierd timpul căutând să mi-o apropii.

Cândva mai aveam puterea să visez...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu