Ziua 1, duminică 1 aprilie, o nouă zi singur pe munte, foarte interesantă, presărată cu bune, neutre şi relativ rele. Ajung acasă destul de mulţumit şi bine dispus. Sunt multe de povestit dar cred că am pierdut deja starea de bine de duminică seară.
Ziua 2, 2 aprilie 2012, o revăd pe ea (am început cândva să nu mai dau nume dar cunoştinţele vechi pot bănui despre cine este vorba). Mă retrag dar ceva mai târziu simt nevoia de doza de apropiere pe care mi-o permite actuala "relaţie" cu ea. Constat că există un nemernic interval 18:45- 19:15 în care e posibil să o revăd şi cu alte ocazii. Constat că vina pentru lunga ei perioadă de absenţă din faţa ochilor mei s-a datorat mai degrabă programului meu de la birou prelungit intenţionat dar în bună măsură fără niciun scop concret. Dacă plec de la birou la o oră decentă este posibil s-o revăd mai des...
Mă încântase într-o oarecare măsură că, de la atacul de panică din august 2011 am ajuns în martie 2012 (următoarea revedere) să tratez cu o sănătoasă doză de indiferenţă situaţia. Totuşi, revăzând-o la nici două săptămâni am ajuns să-mi amintesc...
Odată ca niciodată făceam diverse chestii împreună.
Cândva cred că era iubire ce simţeam pentru ea.
Cândva nu sesizam diferenţele de clasă socială dintre mine şi ea şi eram oarecum mulţumit de viaţa mea.
Acum... nu mai simt pentru ea decât un amestec de ură şi invidie care ar putea fi ameliorat, încă cred asta, dacă ea, văzându-mă, ar schiţa măcar un salut demonstrându-mi că a depăşit măcar în aceiaşi măsură în care am depăşit eu acea perioadă groaznică în care, să zic aşa, deşi nu-mi mai consider vina la fel de mare ca altă dată, comunicarea dintre noi a mers execrabil.
De ce ură?
Poate pentru că ea este prima dintr-un şir de femei cu care am petrecut ceva timp dar care, constant, nu m-au iubit. Şi pentru că nu pot să le urăsc pe toate în egală măsură, aş putea spune că pe celelalte le evit pentru că-mi provoacă o oarecare silă iar pe această primă ultraprezenţă o urăsc cu toată forţa cu care pot eu să urăsc.
De ce invidie?
În primul rând pentru că, aşa cum îi place ei şi cu intensitatea şi frecvenţa pe care şi-o doreşte, este iubită.
Pentru felul în care a fost crescută/ educată, fel în urma căruia ea a căpătat unelte necesare pentru reuşită. Nu-mi place să-mi amintesc dar eu... am fost crescut de nişte rataţi în cel mai teribil simţ al ratării...
Pentru casa pe care o are. Dacă aş folosi un indicator măsurabil, aş pune pariu că, în locuinţa ei, îi sunt repartizaţi mai mulţi metri cubi de spaţiu locuibil decât îmi sunt repartizaţi mie, strict matematic, împărţind volumul locuinţei la numărul locuitorilor.
Pentru salariul pe care-l are. Dacă aş face o comparaţie, presupun că are şi acum salariul de 3- 4 ori mai mare decât al meu.
De la salariu pornesc şi celelalte... Haine, vacanţe, echipamente...
În astfel de momente, îmi trece prin cap un gând macabru... Dacă ea are ce are atunci ar fi absolut corect ca eu să-mi pedepsesc părinţii pentru tot ce-mi doresc dar nu am. Din punct de vedere moral, nimeni nu m-ar putea acuza.
În astfel de momente regret că nu am avut niciodată curaj să o strâng de gât... Mi-a fost frică de fiecare dată când am revăzut-o dar nu pricep nici eu de ce. Ce dracu am câştigat neucigând-o?
Tot la acest gând macabru ajung când aud un tătic cu o oarecare situaţie financiară plângându-se că, dorind să-i cumpere fetei lui un apartament, a avut de plătit câteva sute de Euro costuri colaterale. Şi atunci când l-am auzit pe el m-am gândit că, dat fiind că nu-mi rămâne mai nimic de pe urma lor, aş fi îndreptăţit să-mi spânzur părinţii.
La astfel de gânduri te duc comparaţiile.
Trist dar adevărat. Şi nu e trist neapărat gândul cât situaţia concretă pe care o trăiesc.
Şi asta mă face să invidiez, pe alocuri chiar să urăsc, mulţi oameni... Mă compar cu voi, ştiu ce nu am şi... atunci cum să vă simpatizez???
Pentru că simţul moral al naţiunii şi norma juridică interzic vătămarea corporală a aproapelui ajung în astfel de momente la concluzia că singura mea armă acceptabilă este cea folosită împotriva mea. Şi, pentru a forţa agresivitatea să se retragă, pentru a forţa uitarea, îmi propun să mă înfometez, reducându-mi astfel nivelul de energie pe care l-aş putea folosi împotriva ei. Am încercat asta şi în august 2011 dar, după ceva mai mult de 24 de ore, a revenit o amintire care m-a făcut să renunţ... Se făcea că un adult- copil a fost abandonat de părinţi în spital şi a murit... Amintirea asta m-a speriat atunci şi mi-am interzis să mă prăbuşesc.
Acum, zborul morţii pe deasupra capului meu nu mi se mai pare atât de tragic. Prin urmare, dacă nu reuşesc să mă acomodez cu mizeria morală, legală, materială în care trăiesc, ajung uneori, parcă din ce în ce mai tare, să-mi doresc pur şi simplu să mor.
Nu pot să mă mint la infinit că este în regulă să trăiesc printre oamenii care-mi sunt, fizic, relativ aproape dar psihic se află mai departe de mine decât pot accepta.
Momente de maxim rahat...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu