sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Absurd

Am aflat întâmplător de festivalul de teatru din Preoteasa... Mai fusesem acolo, la chemarea Ioanei, cu câţiva ani în urmă, în altă toamnă, în altă stare de spirit.

Acum, perfect conştient de absurdul la care urma să mă expun, aproape că am perceput Cântăreaţa cheală în registrul comic în care a perceput-o şi restul sălii pline de studenţi. Interesantă punere în scenă. Totuşi, mi-ar fi plăcut să pot compara punerea în scenă cu alte spectacole pe acelaşi text. Spun asta pentru că impresia de piesă un pic cam lesbi pentru gusturile mele s-ar putea să nu fie confirmată de alte puneri în scenă...

Oricum, a fost o oră plăcută... A meritat să ies din casă...

Mâine, deşi nu mi-e clar ce program va avea ultima zi de festival (e ceaţă inclusiv la ccs pe site), cred că voi trece din nou pe acolo...

Mi-am pierdut şi timpul... sau obsesia muzicală a zilei

Se pare că noua obsesie a mea este să analizez ce sentimente am trezit în persoanele care m-au cunoscut şi pe care, într-un fel sau altul, le-am preţuit/ le preţuiesc... Ei bine, nu prea sunt încântat de ce iese din asta...

Oricum, cel puţin o concluzie e clară: Mi-am pierdut şi timpul/ Şi tot nu m-ai iubit... versuri pe care le pot adresa câtorva femei lângă care m-am simţit cumva dar nu suficient de cumva...


sâmbătă, 10 noiembrie 2012

ŞI CAII SUNT VERZI PE PEREŢI sau filmul la care dracu` m-a pus să merg...

O zi plăcută de toamnă, o plimbare fără ţintă, doar de dragul de a pleca de acasă şi, eventual, de a cumpăra un nou bilet de spectacol (după cadoul pe care mi l-am făcut în avans pentru Moş Nici O Lae). După ce descopăr noul parc din sectorul 4 pe care mi-l lăuda Marinuş cu ceva vreme în urmă (într-adevăr, parcul de lângă Palatul Pionierilor arată interesant, nu numai pentru copii) revin în centru cu oarecare chef de film. Sunt la un pas să rămân la Patria pentru a revedea După dealuri dar ajung până la urmă la Studio unde dau de filmul pe care intenţionam să-l văd săptămâna trecută dar nu mi-a mai permis atunci bugetul adus spre zero de cumpărarea biletului la concertul din 3 decembrie. Mă mai sucesc în jurul cozii ceva timp apoi decid că am suficient chef de film încât să rămân să văd Şi caii sunt verzi pe pereţi.

Curând, acea invenţie a lui Radu Cosaşu, SMOC-ul (Serviciul Mondial de Organizare a Coincidenţelor) începe să lucreze. Începe proiecţia şi remarc un nume de actriţă care, cu excepţia unei litere, era identic cu al unei femei pe care o cunosc dar care, în prezent, nu mai dă nici un semn că m-ar mai cunoaşte şi ea. Îmi spun că ar fi interesant să apară chiar ea pe ecran, imaginându-mi că a câştigat în urma unui casting un rol mărunt, potrivit pentru o amatoare.

Se derulează filmul, uit de femeia cu nume cunoscut şi, la final, aproape că fac un atac de panică văzând ce rol jucase "femeia mea". Ei bine, rolul actriţei era cumva legat de cel pe care-l are femeia reală în viaţa de zi cu zi, de angajată într-o organizaţie de un anume tip. E adevărat că actriţa şi cunoştinţa mea arată extrem de diferit dar coincidenţa tot coincidenţă rămâne...

Despre film am de spus doar că este o poveste despre lipsa de instruire, despre naivitate, despre viciu şi despre relaţii de familie care merg prost, chiar foarte prost.

Publicul, vreo 25 de oameni, a cuprins şi persoane care au perceput doar latura relativ comică a filmului. Treaba asta m-a iritat un pic. Cumva pentru a echilibra lucrurile, eu am perceput şi partea dramatică din fazele care, la o privire rapidă, scoase din context, m-ar face şi pe mine să zâmbesc.

Cât de plasarea de produs pe care o mai remarcam cândva, acum ne-a fost vârâtă cu insistenţă în ochi firma HP. Întâmplător simpatizez firma HP pentru care, deşi în rolul celei de-a 433,5-a roată la căruţă, lucrez şi eu...

Pentru că, aproape o oră după ce s-a terminat filmul, eram încă marcat de coincidenţa dintre acele două nume, ajunsesem să mă întreb cine dracu m-a pus să intru la film... Totuşi, în ciuda emoţiilor destul de violente resimţite doar cu câteva ore în urmă, acum sunt aproape gata să-mi continui viaţa acceptând că acea femeie nu reprezintă singura mare catastrofă a vieţii mele ci doar unul dintre destul de multele momente neplăcute în care am constatat că nu sunt iubit, nu sunt înţeles, nu prezint interes pentru ceilalţi.

Amintindu-mi câteodată o femeie sau alta din seria celor despre care am crezut, dintr-un motiv sau altul, că vor rămâne cu mine ajung câteodată la acest refren: Nu plânge, iubito, tu n-ai nicio vină/ Un zid se ridică acum între noi... Totuşi, nici eu nu am avut ÎNTOTDEAUNA, TOATĂ vina...




Ghiceşte cineva cum o cheamă pe actriţa- coincidenţă? Dacă vă uitaţi pe distribuţia filmului este puţin probabil să nu vă daţi seama...