duminică, 24 noiembrie 2013

Anxios...



Starea asta pare să aibă o explicaţie rezonabilă. Dar asta nu înseamnă că sunt împăcat cu ea, că mă împac cu ideea că am regăsit starea destul de neplăcută pe care o credeam definitiv pierdută în ultimele aproximativ 6 luni. Sunt nemulţumit! Neliniştit, cu somnul stricat, agitat, trist la ideea că, în momente în care fac promisiuni pe care sunt convins că le voi putea respecta mă trezesc cu starea asta de paralizantă prăbuşire interioară.

Pe rând, faptele care m-au slăbit sună cam aşa...

Duminica trecută (sau sâmbătă, nu mai ştiu nici eu exact) s-ar fi împlinit 10 ani de la prima întâlnire cu ea.

Era, în mijlocul lui noiembrie 2003, o seară de toamnă nu tocmai mohorâtă, mai luminoasă oricum în comparaţie cu ceaţa din ultimele zile. Mă întâlnesc în sfârşit cu ea după o lungă corespondenţă prin e-mail. O văd, îmbrăcată în nişte pantaloni maro deschis, în carouri. În câteva minute deja spune o chestie care suna ciudat: Am constatat că oamenii au încredere în mine când vorbim la telefon dar devin mai puţin încrezători când mă văd. Să fi fost un mic complex pe care, după cum observ că a evoluat, l-a depăşit cu succes între timp?

Ar fi fost posibil să o revăd, la această neaniversare, duminica trecută. Nemulţumirea care mă cuprinde uneori la ideea de a revedea o femeie care nu doreşte să mă revadă m-a făcut ca duminica trecută să fac orice, numai să nu ajung în centru unde, printre opozanţii mineritului cu cianuri, era posibil s-o revăd. Am reuşit să mă menţin ocupat aşa că vechea obsesie pentru ea nu a avut ocazia să revină la suprafaţă. Am trecut cu bine peste neaniversare...

Câteva zile mai târziu... îmi iese în cale... Încerc să păstrez distanţa faţă de ea, respectând astfel acel să nu mă mai contactezi niciodată! pe care mi l-a transmis acum vreo 4 ani, în ultimul ei sms... Observ totuşi că a stat cumva cu capul aplecat până m-am urcat în metrou apoi a redevenit verticală. Să fi fost ruşine pentru felul în care tratează o poveste care putea, în alte împrejurări, să fie scrisă frumos? Sau doar forma în care s-a gândit că mă poate "invita" să stau departe de ea?

Trec şi peste asta, chiar mă gândesc că, dincolo de cât sufăr eu, nici pentru ea nu este tocmai confortabilă situaţia...

Nenorocul îşi forţează limitele... Seara imediat următoare, parcurgând metroul aproape de la un capăt la celălalt (din cauza obiceiului meu de a urca în metrou în spate, la Victoriei, şi a nevoii de a ajunge în faţă când cobor, pentru a nu străbate tot peronul de la Dristor 2), trec prin faţa ei... Rămâne aşezată, calmă, nemişcată... Îmi menţin viteza, apucând să-i arunc o foarte scurtă privire. Suficient pentru a constata că nu a emis nici un semnal care să-mi arate că ar accepta să vorbim. Nu ştiu ce ar mai fi de vorbit, după ce ne-am dat seama că există diferenţe atât de mari şi multe între noi, dar sunt momente în care simt o extrem de puternică dorinţă ca ea să-mi adreseze măcar câteva cuvinte. Lipsa acestor cuvinte mă face ca, în apropierea ei, să mă simt ca un infractor...

La Dristor 2 remarc o persoană cunoscută care o aştepta... Mă înfurie câteodată ideea că ea nu este singură... Dar nu pot face nimic... Strâng din dinţi şi-mi văd de posomorâta mea viaţă....

Trec zilele... Mi se povesteşte despre Gaudeamus, târgul de carte. Mihai Goţiu lansează acolo o carte despre Roşia Montană. Un prieten mă întreabă dacă trec pe la târg pentru că ar vrea şi el cartea. Promit că mă duc dar curând mă prăbuşesc şi se alege praful de bunele mele intenţii. Dezamăgesc, probabil nu sunt înţeles dar... mi-e complicat să depăşesc perioada asta...

Mă uit pe programul evenimentelor de la Gaudeamus şi constat că aş vrea să cumpăr cărţi care valorează în total cam 800 de lei. Totul sau nimic... şi 800 de lei nu am putut niciodată să cheltui pe cărţi, dintr-o lovitură... De fapt nici măcar nu i-am avut vreodată, primiţi într-o singură zi de salariu...

Ajung acasă... E ceaţă, hainele de pe balcon sunt încă umede... Daniel pare a nu avea şosete uscate pentru munte...

-Te ajută şosetele flauşate? Am câteva perechi noi.
-Mă ajută să am balconul închis.
-Balconul nu e închis dar şosete noi am aşa că poate fi o soluţie...

Dialoguri absurde... La felul în care am evoluat în ultimii 6 ani m-am depărtat îngrozitor de familie, ca stil de gândire... Eu, cu puţinele puteri pe care le am, încerc să găsesc soluţii iar ceilalţi, cel puţin uneori, par că, vorba lui Oprescu, vor doar să se certe...

Dimineaţă, ceilalţi sunt mai importanţi, Daniel se pregăteşte de munte aşa că e bine să ocup baia cât mai puţin posibil... Nu-mi place să încurc oamenii... S-a dus prezentarea lui Goţiu... Intru şi eu în baie, constat că s-a oprit apa... Iar o lucra cineva în bloc... Până revine apa sunt deja cu gândul departe de Gaudeamus... Mă bărbieresc şi fac duş mai mult din instinct decât având în vedere un scop. Până să ies din baie tata dă la maximum televizorul din care rage o gagică, cică interpretă de muzică populară...

Fugi! Fugi până nu te înfurii... Plec, mă plimb 2 ore şi jumătate inclusiv prin parcul care m-a atras într-un fel sau altul tot în ultimii 10 ani... Aici n-o regăsesc pe ea...

O gură de vodkă, o durere de cap, 3 ore de somn şi apoi o insomnie din care n-am ieşit încă... E trecut de 2 noaptea dar somnul e departe de mine...

Sunt anxios, trist, nemulţumit, singur...

Noapte bună!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu