Azi e sărbătoare...

...îmi spunea mama în urmă cu mulţi ani, de două ori pe lună, pe 11 şi 26. Se referea amărâta la faptul că bătrânul încasa salariul în acele zile, motiv pentru care plecam cu autobuzul 346 şi-l aşteptam pe tata la ieşirea din schimb. De ce? Pentru că astfel era mai mic riscul ca omul să ajungă târziu acasă, mort de beat. Ce sărbătoare era de fapt? Niciuna...

În afara extrem de rarelor situaţii în care după ziua de salariu urma o ieşire la circ sau pe munte, în rest zilele de salariu erau petrecute acasă, într-o banalitate absolută, mizându-se pe un şablon pe care-l ţin minte şi acum. Bătrânii dădeau vreo 40 de lei (pâinea familiei pe 4 zile) pe o sticlă de coniac de nuci verzi pe care-l consumau singuri sau alături de un alt beţiv de la tata din fabrică. Copii, dacă aveau parte de ceva, se alegeau cu câteva sticle de suc (din cele de 250 ml, dacă şi le mai aminteşte cineva, umplute cu lămâiţă, zmeurată sau cu Quick Cola) şi cu nişte ciocolăţele în plus (pe atunci eram încântat de o ciocolăţică cu glazură albă, Popas o chema; acum sunt mai degrabă împotriva ciocolatei albe, probabil din cauza subconştientului care face conexiuni cu Popas-ul din trecut şi senzaţiile neplăcute care nu apucau să fie decât în mică măsură compensate de gustul dulce).

În rest erau zile obişnuite în care părinţii erau la fel de iubitori, spunându-şi cu mult drag:

-Du-te dracului nenorocito că nu eşti în stare de nimic.
-Am doar două mâini, dacă nu mă ajută nimeni nu pot să fac mai mult.

Copii erau şi ei înconjuraţi de dragoste, în special când îi durea ceva: A prins vulpea rană, auzeam de fiecare dată...

În aceste condiţii, sunt cu siguranţă extrem de exagerat pentru că am dezvoltat un sentiment de respingere al ideii de sărbătoare, indiferent despre ce tip de sărbătoare este vorba, zi de naştere, sărbătoare religioasă, alt eveniment fericit, cică...

Totuşi, în urmă cu vreo 10 ani, eram foarte aproape să mă împrietenesc cu ideea de sărbătoare, insistând atât cât am crezut că am o cât de mică şansă să sărbătoresc ziua în care o întâlnisem prima dată sau ziua ei de naştere. Insistenţe inutile, nu mi s-a permis să sărbătoresc nici la 28 de ani, la fel cum nu mi se permisese nici în copilărie sau adolescenţă. Persoana care, prin atitudinea ei, interzicea era alta dar ideea care stătea la bază era aceiaşi: nu mă bucur de prezenţa ta; nu eşti o persoană importantă pentru mine.

Întâmplarea face ca aseară, de ziua ei, să observ asemănările între modul în care m-au tratat părinţii şi modul în care m-a tratat ea. Ei îi găsesc totuşi o oarecare scuză, pentru mine era o străină. Părinţilor însă mi-e şi acum greu să le găsesc scuze. Cred că sunt din nou exagerat, dat fiind că părinţii nu trebuie sub nicio formă să aibă grijă să furnizeze o stare de bine copiilor lor.

Aseară, de parcă nu era suficient că aveam deja o stare psihică proastă, mă trezesc cu maşina de spălat dansând, gata să dărâme pereţii. Bine că nu spălam eu, cine ştie ce reproşuri m-ar fi aşteptat... Ultima dată când spălasem fusesem inspirat şi anulasem centrifuga. Fuge Daniel la maşină (în timp ce vorbea la telefon cu o p**** pe care, în prostia mea, intenţionam s-o sfătuiesc de bine într-o problemă care-i poate afecta grav viitorul; între timp am renunţat la idee, nu mai dau sfaturi nimănui), încearcă să oprească centrifuga dar nu nimereşte butonul, mă apropii şi eu şi apăs în locul potrivit, să opreşte măgăoaia (dacă în dansul ei nimerea pe picioarele cuiva era belită treaba), se aud înjurături (eu înjur şi specia de la capătul "firului").

-Trebuie să schimbăm maşina de spălat.
-Şi cine o cară? Cine o instalează?
-O instalăm noi. Transportul îl asigură magazinul.
-Sigur. Ţi-o lasă în faţa blocului şi de acolo o aduce dracu!
-O urcă ei sus.
-Şi din ce bani o luăm?
-Dacă trebuie schimbată facem rost de bani.
-De unde? Eu nu am bani.
-Doar nu mă întorc la spălat de mână.

Aha, deci diferenţa între mine şi ei e că eu consum toţi banii de care dispun (cu preţul ăsta am scăpat de reproşurile legate de banii de întreţinere) în timp ce ei adună bani pe care-i consumă doar dacă apare o problemă majoră. De aici rezultă că ei au constant bani de excursii sau petreceri în timp ce eu dau constant din colţ în colţ înainte de salariu iar dacă am o problemă personală care s-ar rezolva uşor consumându-mi o jumătate de salariu sau 5 salarii sufăr în tăcere până găsesc, dacă găsesc o soluţie. Iar dacă odată cineva a băgat bani în curul meu (nu ştiu ce sumă dar m-aş bucura să aflu şi să pot returna în întregime datoria) consideră că îmi poate reproşa la infinit faptul că efortul său financiar nu a dus la rezultatul la care speram. Să-i cer să-mi înţeleagă neputinţa? N-ar avea niciun sens, oamenii din jur nu vor înţelege niciodată ce trăieşti...

Sub altă formă dar tot prostul familiei am rămas...

Urăsc mai mult ca oricând oamenii printre care trăiesc şi puţinii oameni în faţa cărora mi-am pus sufletul pe tavă.

Nimănui nu-i pasă de mine... Nu-i de mirare că au fost ani în care, observând mărunte semne de bunăvoinţă la adresa mea, îmi imaginam că persoana aia mă iubeşte. M-am înşelat copilăreşte! Dar nu am conştientizat asta decât atunci când am aflat, ca teorie, cam ce înseamnă să iubeşti şi să fii iubit. Acum ştiu că acele persoane învăţaseră să primească şi să împartă sentimente pozitive şi făceau asta cu oricine le pica în cale. Uneori s-a nimerit să le stau eu în cale...

Pe zi ce trece sunt mai convins că nu voi avea niciodată o viaţă de care să fiu mulţumit. Puţinele lucruri pe care am reuşit să le construiesc în viaţa mea s-au dărâmat sau vor fi dărâmate mai devreme sau mai târziu.

Nu inventează nimeni piramidonul de dat colţul? L-aş lua fără regrete!