luni, 22 decembrie 2014

Decembrie 1989



Evit de obicei subiectul decembrie 1989, poate pentru că l-am trăit într-un mod mai degrabă pasiv. Cu câteva ore înainte ca Petre Popescu să apară pe TVR 1 cu scuzele alea penibile venisem cu mama din piaţă, cu un molid pe care urma să-l umplem de beculeţe şi globuleţe. Nu mai ştiu pe ce cale fusesem atenţionaţi că în oraş se întâmplă ceva periculos şi că e bine să nu ieşim din casă. Dacă-mi amintesc corect, câteva zile chiar nu am ieşit din casă. Biletele la circ, luate nu mai ştiu în ce context, probabil prin şcoală, şi-au pierdut importanţa. Spectacolul acela probabil fusese oricum anulat. Cu ochii lipiţi de televizor aşteptam veşti pe care le pricepeam în mică măsură.

Fratele mai mare a trecut în acele zile prin centru. Dacă am reţinut corect, se număra printre cei care alimentau soldaţii.

Tata nu ştiu ce pază făcea în zona blocului. Teoretic, teroriştii pândeau de peste tot. Zvonurile stârneau panica. Se spunea că este prudent să stai departe de fereastră.

Într-o seară, pe la 10, ne trezim cu Nicu Ceauşescu pe ecran. Cred că era la ceva timp după ce părinţii săi fuseseră executaţi în apropiere de Târgovişte, oraşul care avea să-mi marcheze viaţa vreo 10 ani mai târziu. În altă seară l-am auzit pe Iliescu cum se plasează pe lista FSN. Avea să devină primul preşedinte "ales" în România "liberă".

Până la urmă s-a lăsat liniştea. La televizor au început să apară diverşi artişti. Nu ştiu de ce am impresia că au apărut în special oameni care activaseră în Cenaclul Flacăra.

Printre momentele artistice erau repetate obsedant imaginile cadavrelor tinerilor care picaseră în bătaia gloanţelor. Deşi nu în măsura în care se sugera la finalul lui 1989, se pare că în perioada 16- 22 decembrie 1989 chiar a existat un număr de idealişti care a picat în bătaia gloanţelor. Chiar dacă lucrurile au evoluat diferit (cred) de ceea ce au sperat victimele, morţii revoluţiei merită comemoraţi. În acest spirit, aseară, nimerindu-mă oarecum întâmplător prin Piaţa Universităţii (furia m-a scos pentru câteva ore din casă; mi-e "bine"...), am asistat la câteva momente din scenariul care fusese făcut nu ştiu de cine. Am făcut o mică filmare şi câteva fotografii (unele au fost urcate pe FaceBook imediat) apoi m-am retras spre casă.

Anul trecut, cam pe vremea aceasta, aveam şi eu parte de micul meu moment revoluţionar (probabil aţi uitat de Uniţi Salvăm, de Pungeşti, de legea Ponta împotriva Roşiei Montane, de Daniel Barbu şi alte elemente importante din acea perioadă, elemente care au dus, peste un an, la înfrângerea suferită de Victor Viorel Ponta în cursa pentru Cotroceni). Ca şi în cazul revoluţionarilor, probabil se va constata şi în cazul meu că evoluţia ţării nu ţine cont de idealurile celor care am umplut străzile oraşelor mari ale României, duminici la rând, în speranţa că Roşia Montană nu va dispărea.

Pe când mă retrăgeam spre metrou, lângă intrarea de la Geologie apăruse un proiector care afişa imagini ale revoluţiei, pe fondul extrem de celebrului (pe atunci) Vino Doamne! al lui Valeriu Sterian.



Câteva luni mai târziu alte evenimente aveau să "ne pună pe harta lumii", mineriada din 13- 15 iunie 1990. România nu reuşea să-şi găsească drumul. Nu a reuşit nici acum, după 25 de ani trăiţi sub comunismul cu faţă umană.



Şi totuşi, mai există idealişti...


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu