Cântând în ploaie

Vă mai amintiţi potopul de sâmbătă seară? Eu mi-l amintesc...

Şi totuşi ziua începuse plăcut, cu o vreme numai bună de plimbare. Cam bătea vântul prin centrul isteric, mişcând de zor bidoane, hârtii şi tone de praf dar măcar nu îţi ridica toate cele până- n gură şi în nas.

Văzând pe vreo două ziduri de Facebook că vin amatori de folk în IOR, am căutat şi am găsit afişul evenimentului. Fiindu-mi dragi majoritatea numelor de pe el, am prelungit plimbarea privind alergători (după cum m-am obişnuit, alerga multă lume în parc) şi oprindu-mă să mai citesc câte ceva când picioarele deveneau de plumb.

Două puştoaice trec pe lângă scenă:

-Aaaa, e folk...
-Ce-i aia?

Una ştia dar nu era clar dacă şi aprecia, cealaltă nu ştia dar, dacă ar fi ştiut, era posibil să aprecieze. Viitorul sună bine?

În alt colţ de parc, cineva sesizează că se pregăteşte un concert:

-Vine salam?
-Dacă venea salam nu mai aveai loc în parc...
-Ştiai că salam nu mai e în România?

Ciudat... când ajung prin magazine constat că sunt pline de salam cu sau fără carne, cu sau fără soia... Cineva nu se prinde despre ce e vorba în propoziţie...

Cred că era aproape 4 când m-am aşezat din nou să citesc. Peste câteva minute văd picături pe display aşa că deconectez bateria externă (am varianta de 7800 mAh de la aceasta şi mi se pare destul de bună, ajungând destul de aproape de randamentul real declarat în descriere), o bag la plastic, ambalez şi tableta şi mă văd condamnat fie la plecare, fie la plimbare asezonată cu Ploaie în luna lui Marte. Cu device-ul băgat la pungă nu pot da check-in, să vadă poporul pe unde-mi plimb hoitul. Mare pagubă...

Ploaia ploua, lumea se aduna, organizatorii încercau să scape de apa de pe scenă, cameramanii îşi ambalaseră obiectul muncii, lăsând doar ochii camerelor afară. Pe iarbă, ignorând picăturile, doi îndrăgostiţi stăteau îmbrăţişaţi. Cei mai puţin viteji se ascundeau sub un copac, sub o copertină, sub umbrele sau pelerine.

Vine şi ora 5, prezentatoarea total neinspirată de-a lungul întregii seri (practicând nişte prezentări şablon, numai bune pentru stupizi fără imaginaţie) îl anunţă pe Marius Baţu. Deşi unele cântece Poesis mi-au plăcut de când le-am auzit prima dată (asta se întâmpla în perioada liceului când am prins o lansare Poesis la Muzica, având de atunci şi un autograf pe coperta casetei Cântec şoptit), recitalurile Baţu nu m-au atras în mod special niciodată. Totuşi, omul este ascultabil...

Al doilea recital mă aşteptam să-mi provoace greaţă, aşa cum s-a întâmplat în acea seară în Vama Veche, seară în care urma să ascult Emeric Imre alaturi de o tânără cu care, în vremea aceea, discutam mult... Ei bine, de data asta Florin Chilian m-a suprins plăcut. Ori a sunat el altfel, ori am fost eu altul...



Zoia Alecu, ca de obicei, a făcut minuni cu vocea. Recitalul ei a fost mult prea scurt. Ar mai fi fost multe de cântat... Mi s-a părut interesantă ideea de a încheia recitalul cu cele patru piese care dau titlurile albumelor ei: Vino aici, Cărări de maci, Printre lupi, Să ierţi. A coborât de pe scenă cu degetele negre din cauza corzilor ude... Pe 14 mai, undeva în Regie, va lansa noul album, Să ierţi.

Vintilă, ca de obicei, a făcut spectacol, a lucrat cu publicul, a alungat senzaţia neplăcută de încălţări ude. Dacă unii folkişti ajung să-şi cam piardă vocea odată cu înaintarea în vârstă, Mircea Vintilă se numără printre cei care au în continuare vocea capabilă să ducă un recital. Oare în timpul recitalului său s-a retras Miruna? Nu ştiu cum o cheamă dar aşa am decis s-o botez pe fata cu umbrelă, purtătoare de tricou cu Bob Dylan, prezenţă plăcută a cărei plecare m-a întristat un pic.

Ducu Bertzi a avut parte de un beţiv în primele rânduri ale publicului. Chiar dacă suntem cu toţii diferiţi, aşteptându-ne la o varietate de reacţii din partea celor din jur, comportamentul beţivului era total nepotrivit pentru locul şi timpul în care se afla. Faţă de acel memorabil recital fără chitară (vezi cronica de Om Bun de aici), de data asta Ducu a venit cu chitara, cu trupa după el şi, surprinzător, fără Mihai Neniţă la vioară. De data asta la vioară era o tânără plăcută ca prezenţă dar, cred eu, ceva mai puţin pricepută la instrument. Şi Ducu Bertzi ar mai fi avut multe de cântat... Nu mă omor eu după el dar, când este în formă, chiar sună bine.

Până să intre Viţa de Vie, beţivul a fost scos din public cu sprijinul forţelor de ordine. Să fiu sincer nu prea ştiu cum se justifică legal intervenţia poliţiei şi jandarmeriei (mă gândesc la argumentul consumului de alcool în public, lucru nepermis din câte ştiu eu) dar atmosfera în public a redevenit respirabilă după dispariţia acelui spectator ciudat.

Viţa de Vie am constatat din nou că sună rezonabil dar mi-am dat seama că niciodată (poate cu o excepţie, un recital al lor la un Folk You) nu m-a extaziat muzica lor. Totuşi, Basul şi cu toba mare sună într-un mare fel...

Odată cu începerea recitalului Viţa de Vie, s-au strecurat în primele rânduri ale publicului trei adolescenţi relativ simpatici dar şi vag enervanţi. Fata din grup, tot fâţâindu-se pe lângă mine mă pusese puţin pe gânduri... Nu mă întrebaţi ce fel de gânduri...

Alifantis cu Zan au reprezentat, zic eu, cel mai bun recital al serii. Spun asta ţinând cont şi de plecarea mea înaintea recitalului lui Baniciu şi de faptul că, la 10 ani, ascultam cu mare plăcere vinilul Piaţa Romană nr. 9. Unele lucruri vechi sună bine indiferent cât praf de timp s-a aşternut peste ele.

În ciuda faptului că urăsc cumva folk-ul românesc neromânesc (aromân, în cazul acesta), Alifantis are talentul de a nu te nemulţumi atunci când deviază spre altă limbă. Alifantis este genul de om care face o etnie cunoscută într-un mod mai mult decât plăcut.

Dat fiind că afară ploua, Alifantis a avut inspiraţia de a se autoprezenta ca un cântăreţ al intemperiilor. Ploua infernal, te uită cum ninge decembre... Oare de ce prezentatoarea spectacolului nu a fost la fel de inspirată? Insist să spun că prezentare atât de neinspirată ca sâmbătă seară rar am întâlnit...

Surpriza recitalului, pentru mine, a fost Pasul tău, cântec care foloseşte versurile lui Nichita din În dulcele stil clasic, poezie care suna cumva, printre multele şi, din punctul meu de vedere, măruntele poezii din programa de literatură română din liceu. Nu ascultasem până sâmbătă Pasul tău, se pare că, din 2013, de când a lansat Mozaic, nu prea am mai ascultat Alifantis.





Ca de obicei, a sunat superb şi Nu mă-ntreba, cântec pe care Alifantis mereu ne păcăleşte amânând finalul...

Pentru că absenţa lui Mihai Neniţă de lângă Ducu Bertzi îmi atrăsese atenţia, m-am bucurat să-l văd pe Neniţă alături de Alifantis şi Zan. Era aiurea să nu mai colaboreze cu lumea folk...

Despre pretextul concertului, comemorarea lui Pittiş, rămâne cum am stabilit. Pittiş este mult mai puţin important pentru mine din momentul în care am aflat că

Pittiş+ francmasonerie= love

Despre meritul primăriei organizatoare aş spune doar că acest concert a putut avea loc doar în condiţiile în care puternicii sectorului au decis să nu fure şi banii necesari organizării. Dar au furat destui, cu siguranţă. Prin urmare, n-aş afirma că nişte hoţi au merite...

Am profitat de ocazie că s-au mai retras din faţa scenei câţiva spectatori, retrăgându-mă şi eu pe drumul deschis de ei. Încă ploua, pământul se transformase în noroi, pe aleea din jurul lacului un alergător viteaz se antrena, şoşonii mei musteau de apă, frigul îmi intrase în oase...

A urmat o noapte cu un somn aproape perfect.